Categorii

Parteneri

Cum a fost semnat Tratatul de la Bucureşti

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cum a fost semnat Tratatul de la Bucureşti

imaginea utilizatorului Virgil Pâslariuc

În „Orele astrale ale omenirii”, Stefan Zweig scria despre evenimentele care au schimbat dramatic soarta lumii: „Ceea ce în vremi obişnuite se desfăşoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde şi care hotărăşte totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generaţii şi decid asupra vieţii unui individ, a unui popor şi chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi… Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în decursul istoriei.”
 
Evenimentul ce s-a întâmplat în seara zilei de 16/28 mai 1812 la Hanul lui Manuc bei din Bucureşti poate n-a fost o „oră astrală” pentru omenire şi cu greu ne vine să credem că i-a schimbat radical soarta. Pentru români însă a fost, fără îndoială, un „ceas rău”, care le-a transfigurat implacabil destinul…
Războiul ruso-turc de la 1806-1812 a fost numit „straniu” încă de contemporani. Rusia a ocupat Principatele practic fără vreo rezistenţă, luptele se duceau mai mult peste Dunăre, dar în marea parte a timpului armatele se aflau sub armistiţiu. Autorităţile ruse au instalat în Principate o administraţie proprie, după 1807 le spuneau ambasadorilor străini că au încorporat deja Principatele, iar Napoleon la Erfurt (1808) a recunoscut acest rapt (unele hărţi franceze publicate în acea perioadă arătau hotarul rus la Dunăre). Dacă în Evul Mediu, când prima dreptul celui mai puternic (jus gladii), anexarea cu forţa ar fi fost suficientă, în epoca modernă este nevoie deja de confirmarea prin tratate a achiziţiilor teritoriale. De aceea, schimbarea conjuncturii internaţionale, când s-a înţeles că un conflict între Franţa şi Rusia pentru hegemonie europeană este inevitabil, a complicat lucrurile. Diplomaţia franceză a încercat să instige în permanenţă Poarta împotriva Rusiei (şi viceversa), dorindu-şi continuarea războiului, un război care seca simţitor resursele colosului nordic (anual, Rusia cheltuia numai pentru întreţinerea armatelor sale dunărene peste 30 de milioane de ruble), dar şi ţinea departe de virtualul teatru de război o armată uriaşă de 40-50.000 de oameni. De aceea, prin agenţi sau aliaţi, francezii îi încurajau pe turci să reziste propunerilor de pace ale Rusiei şi să nu accepte anexiuni teritoriale. Evident, nici factorii de decizie otomani nu erau interesaţi să accepte cedări (cel puţin substanţiale) din cauza opiniei publice extrem de radicalizate ca urmare a mai multor tulburări interne şi revoluţii de palat, dar nici nu puteau să continue la nesfârşit un război perdant. Aşa cum recunoştea Dimitrie Moruzi: „populaţia Constantinopolului, mai obişnuită ca niciodată cu revoluţiile, nu putea suporta ideea vreunei  concesii şi că, recunoscându-şi slăbiciunea, prefera să piardă totul cu arma (în mână) decât să cedeze ceva, căci aşa ar fi trebuit să se împlinească profeţia care anunţa căderea Imperiului şi guvernul, prin urmare, e silit să menajeze populaţia.” (Ciceagov, 2004, p. 552-553)
În acelaşi timp şi Petersburgul dorea încheierea cât mai grabnică a campaniei, dar nu-şi putea permite să iasă dintr-un război atât de costisitor fără anexiuni teritoriale, iarăşi din cauza aceleiaşi opinii publice. Astfel, în luna februarie 1811, cancelarul Nicolae Rumeanţev, şeful diplomaţiei ruseşti, îl avertiza pe comandantul armatei dunărene, generalul Kaminski, responsabil de tratative, că împăratul Alexandru I nu va accepta un alt hotar între Rusia şi Poartă decât Dunărea. Cam în acelaşi timp este trimis la Bucureşti, ca negociator, ambasadorul de la Constantinopol, Italinski. Generalul rus A. Langeron, martorul evenimentelor, considera că era o greşeală din partea ruşilor să le arate turcilor că vor să încheie pacea (Langeron, 2004, p. 349).
De altfel, otomanii erau conştienţi de „nerăbdarea pe care o au ruşii pentru pace”, fiind gata să negocieze condiţii cât mai acceptabile. La 26 ianuarie 1811, la Bucureşti, vine un sol turc, Numan-efendi, pentru a purta negocieri. A fost găzduit la hanul său de pe malul Dâmboviţei de Manuc bei. În apartamentul de alături era primit solul rus, Italinski. Mediator în aceste negocieri a fost numit din partea otomanilor anume Manuc bei, proprietarul acelui local care va deveni epicentrul evenimentelor prezentate aici.
Bogatul negustor armean apărea ca o candidatură firească pentru acest rol: era privit bine atât de ruşi, cât şi de otomani. Astfel, la 20 mai 1810 împăratul Alexandru I îl decorează pe Manuc bei cu prestigiosul ordin „Sf. Vladimir” de categoria a III-a, pentru serviciile aduse Rusiei (Ionescu, 1976, p. 142-143). Încă la 1810, consulul francez la Bucureşti, Ledoulx, scria că Manuc bei joacă rolul de intermediar între turci şi ruşi, fiind foarte înalt apreciat şi de unii, şi de alţii. Se ştie că Manuc bei a dat sfaturi reprezentanţilor turci să fie mai incisivi şi să nu le cedeze uşor ruşilor în timpul negocierilor, şi astfel să evite pierderi teritoriale mai importante (Documente turceşti, III, p. 279).
O altă calitate a lui Manuc bei, pe care o apreciau ambele părţi, era că acesta adesea suporta cheltuielile, tot mai mari, ale militarilor ruşi şi otomani. Astfel, Langeron vorbeşte că numai generalul Miloradovici a lăsat 60.000 de ruble datorii la Bucureşti, pe care nu le-a mai plătit niciodată (Langeron, 2004, p. 345). Într-adevăr, această datorie a fost preluată de Manuc bei, aşa cum aflăm şi din testamentul său. Tot din el aflăm că şi factori de decizie otomani îi erau datori cu sume enorme (Felea, 2010, p. 198).
Soarta primelor negocieri nu a fost fericită. Ruşii cereau ambele Principate, otomanii nu erau dispuşi să cedeze nimic, astfel încât negocierile intră în impas. În luna aprilie 1811 se produc schimbări importante în conducerea ambelor părţi beligerante. Comandant general al armatei dunărene şi responsabil pentru încheierea păcii a fost numit generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, un iscusit militar şi diplomat. El a avut să joace un rol decisiv în această campanie. Noul comandant cunoştea „bucătăria diplomatică orientală”, de aceea nu a încercat să intervină prea mult în (non)funcţionarea „firească” a lucrurilor. Pentru a conduce mai bine ostilităţile avea nevoie de oameni cunoscători ai sistemului, de aceea şi-l apropie pe Manuc bei. Consulul austriac îl informa pe Metternich că armeanul era unul dintre „intimii” lui Kutuzov.
Cam în aceeaşi  perioadă, mare vizir a fost numit Ahmed-paşa Laz (Trabzonglu). A fost un start bun pentru negocieri. Însă prima tentativă, de la începutul lui iunie 1811, a eşuat din cauza intransigenţei otomanilor, care refuzau să accepte orice cedare teritorială. Situaţia trebuia iarăşi decisă pe câmpul de luptă. De data aceasta generalul Kutuzov a reuşit să le aplice turcilor o înfrângere zdrobitoare la Rusciuc, în iulie. În octombrie 1811 ostilităţile s-au reluat, dar armata otomană condusă de marele vizir a fost blocată şi apoi încercuită de Kutuzov la Slobozia, fiind luaţi ca prizonieri 35.ooo de oameni, în frunte cu mai mulţi generali de vază. Pentru această ispravă lui Kutuzov i se decernează titlul de conte. Se spune că Napoleon ar fi fost înfuriat de modul cum turcii s-au dat bătuţi şi păcăliţi de „vulpoiul” comandant rus. Otomanii au fost nevoiţi să ceară negocieri privind încheierea păcii, de data aceasta fiind dispuşi să accepte unele cedări teritoriale.
La 19 octombrie 1811 marele vizir şi serdarul suprem Ahmed-paşa, care reuşeşte să se salveze ca prin minune din prizonierat, îi scrie lui Kutuzov, propunându-i încheierea armistiţiului cu cedarea raialei Hotinului sau prin plata unor despăgubiri (Documente turceşti, III, p. 284). Vizirul sublinia: „cu toate că nu am învoire şi poruncă să cedez nici măcar o palmă de pământ din hotarele vechi, totuşi, explic prieteneşte că, numai cu scopul de a înlătura, pentru ambele părţi, necazurile războiului, prin aranjarea chestiunilor dintre cele două împărăţii, aş fi în stare să iau asupra mea şi să dau act (semet) pentru semnarea armistiţiului fie prin cedarea cetăţii Hotin şi a pământurilor sale, fie prin despăgubirea, într-un fel potrivit, a cheltuielilor de război” (Documente turceşti, III, p. 284, nr. 192). Acesta a fost „punctul de plecare” al discuţiilor, exact aşa cum au cerut ruşii. Precondiţiile lor erau: 1) hotarul la Siret; 2) sârbii să rămână în Imperiul Otoman, dar cu garanţii că nu vor fi pedepsiţi pentru recentele lor acţiuni antiotomane; 3) în Caucaz, Rusia să-şi păstreze cetăţile cucerite în cadrul acestui război; 4) trupele otomane încercuite la Slobozia (s-au predat pe 23 noiembrie, împreună cu un paşă de trei tuiuri, Ceapan oglu) trebuiau să rămâne acolo până la pacea definitivă. Prin urmare, rămâneau un fel de ostatici (Kutuzov, 1989, p. 272)
 
Negocierile încep la Giurgiu în ziua de 1 noiembrie 1811 (stil nou), într-un cort rusesc, apoi într-o clădire modestă a unui fost cabaret. Langeron scria despre aceasta: „… şedinţele se ţineau într-o fostă cârciumă foarte cunoscută voluntarilor şi tinerilor din armată; şi în acest loc rău famat se trata soarta a două imperii” (Langeron, 2004,  p. 353). În fruntea delegaţiei turceşti se aflau Selim-efendi, Galib-efendi şi Hamid-efendi, dragomanul Dimitrie Moruzi precum şi alţi 70 de delegaţi. Din partea ruşilor erau împuterniciţi să negocieze Italinski, Sabaneev, şeful statului-major, şi Joseph Fonton, care fusese mulţi ani dragoman (tălmaci) la Constantinopol şi care, ştiind foarte bine turca, era bun la negocieri. De aceea turcii nu-l plăceau (de altfel, ca şi ruşii, adaugă Langeron).
Kutuzov cerea ca hotar între cele două imperii să fie graniţa între Moldova şi Ţara Românească, aşa cum arată o scrisoare a lui Ahmed-paşa din 25 octombrie 1811. El de fapt cerea „un fluviu care să merite să fie hotar”, referindu-se la Milcov. Iniţial, marele vizir propunea ca hotar râul… Turla (Nistru), dar după ce i s-a adus aminte că nu este în situaţia să facă plezanterii de acest gen, Ahmed-paşa propune drept hotar Siretul, „care se afla între Ţara Românească şi Moldova”, iar în Orient (i.e. Caucaz) schimbări să nu se facă (Documente turceşti, III, p. 286, nr. 194). Din procesele-verbale vedem că discuţiile se purtau pentru fiecare petic de pământ, sector hidrografic sau de relief etc.
Apoi s-a stabilit ca hotarul să treacă pe Siret şi braţul Sulina. Partea din dreapta Siretului ce rămânea Porţii era numită deja Moldova Mică, Küçük-Bogdan (Documente turceşti, III, p. 296-300, nr. 197). Dar la sfârşitul lunii noiembrie, Galib-efendi primeşte o scrisoare personală din partea sultanului, care îi cere să facă tot posibilul să păstreze Chilia şi Ismailul şi să nu permită concesii în partea stângă a Dunării. Negocierile de la Giurgiu s-au terminat cu un acord preventiv: era vorba de scoaterea din încercuire a oştirilor otomane de la Slobozia, menţinerea lor pe malul stâng al Dunării, dar pe cheltuiala Porţii. De asemenea, Galib-efendi a reuşit să strecoare în preliminariile tratatului puncte care lăsau Ismailul şi Chilia sub administraţie otomană. Se zvonea la începutul lui decembrie la Iaşi că s-a semnat „pacea de la Giurgiu” şi că războiul, în sfârşit, s-ar fi încheiat.
În aşteptarea răspunsului împăratului, la mijlocul lui decembrie negocierile au fost mutate la Bucureşti, un rol important în această decizie avându-l Manuc bei (Bezviconi, 1947, p. 189). Acesta le oferă negociatorilor sala de recepţie din aripa dreaptă a hanului său pentru şedinţe. Acolo şi va fi semnat Tratatul de Pace. În altă aripă au fost cazaţi negociatorii,  distribuţia apartamentelor făcându-se în asa manieră încât adversarii sa stea în imediatata vecinătate (Ionescu, 1976, p. 154-155).
Profitând de amiciţia lui Manuc, Kutuzov a instalat la hanul acestuia chiar birourile comandamentului rus, inclusiv pe cele ale serviciului de informaţii. Iubitor să trăiască pe picior larg, generalul rus era adesea văzut la restaurantul de la han, petrecând cu lăutari şi „podărese” (femei de moravuri uşoare) în tovărăşia diplomatului armean. Acest local, plin de contraste, „un amestec de murdărie şi de lux, de indolenţă şi opulenţă”, atrăgea prin pitorescul său oriental şi exotic. Generalul iubea acest loc, ca şi Bucureştiul, pe care îl descria în termeni adulativi ca fiind „plin de viaţă” (Ionescu, 1976, p. 151).
Generalul Langeron face o descriere plină de picanterii cu privire la această perioadă: „Kutuzov ar fi făcut mai bine să lase congresul la Giurgiu; dar acolo s-ar fi plictisit. Ar fi fost departe de plăcerile care-l aşteptau la Bucureşti – aveam să vedem curând care erau aceste plăceri… În timpul şederii sale la Bucureşti, generalul Kutuzov nu s-a mai jenat de nimic. S-a dedat celui mai ruşinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos orice urmă de respect uman. Şi-a transformat casa într-un adevărat lupanar. A lăsat deoparte orice pudoare şi orice bună-cuviinţă până într-atâta încât a răpit-o în mod public soţului ei pe această mică româncă de 14 ani de care am vorbit. Ea se numea doamna Giuliano (era nepoata marelui vistier Varlaam, n.n.)... La baruri, în cluburi, în  locurile publice mica neruşinată era văzută tot timpul alături de el. Se aşeza adesea pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decoraţiile lui şi se lăsa sărutată, hohotind de râs. Nimic nu este mai dezgustător decât un moşneag desfrânat, şi ceea ce sporea dezgustul inspirat de purtarea lui Kutuzov era pericolul prezentat de asemenea legături şi influenţa condamnabilă pe care toate aceste specimene (este vorba despre anturajul generalului, n.n.) o aveau asupra lui. Nu se pricepea să refuze ceva acestor paraziţi, care dispuneau de toate posturile, de toate favorurile” (Langeron, 2004, p. 355-356). Era „cântecul de lebădă” al generalului. În anul ce i-a mai rămas să trăiască (m. 28 aprilie 1813), a avut parte de gloria victoriei asupra lui Napoleon, dar nu prea mult timp de respiro…
 
***
Negocierile de la Bucureşti se ţineau în aceeaşi cheie ca la Giurgiu. Pe 1/12 ianuarie, Alexandru I se arată nemulţumit de preliminariile semnate şi cere revenirea la acordurile discutate anterior. Într-o scrisoare dură adresată lui Kutuzov, monarhul îl face responsabil de tărăgănările încheierii păcii şi cere ca o condiţie a reluării tratativelor stabilirea hotarului pe Siret. În caz contrar, să fie reluate operaţiunile militare. Scrisoarea a fost citită „medjlisului”, adică în plenul Congresului (Bezviconi, 1947, p.190). Speriat, Kutuzov este nevoit să declare încheierea armistiţiului şi reluarea ostilităţilor. Trupele otomane încercuite la Slobozia erau declarate prizonieri de război. Pe de altă parte, Kutuzov permite delegaţiei Sultanului să rămână la Bucureşti, iar Manuc bei o „împrumută” cu 50.000 de ruble, girate de Italinski. Era o sumă suficientă pentru a gusta din „festivalurile intime de întrunire pentru emisari”, organizate mărinimos de armean…
 
În aceste condiţii, pe lângă unele incursiuni răzleţe la sud de Dunăre, făcute fără tragere de inimă, au început jocurile diplomatice. Kutuzov îl anunţă prin Manuc bei pe Galib, ministrul de externe turc, că Napoleon i-ar fi promis Vienei, pentru colaborarea anti-rusă, să dezmembreze Imperiul Otoman între aliaţii săi. I-a arătat şi scrisorile lui Napoleon către Alexandru, prin care dădea ruşilor Principatele în schimbul alianţei. Se implică şi diplomaţia britanică cu trecere la Poartă. Aşa cum relevă documentele din Foreign Office, recent puse în circulaţie de cercetători din România, Albionul presa guvernul otoman să încheie pace cu Rusia, deoarece era interesat ca Petersburgul să dea ripostă armatei lui Napoleon.
În lunile martie şi aprilie se înregistrează o atmosferă de maximă secretizare privind negocierile de la Hanul lui Manuc. Pe de o parte, oficialii tot mai mult se aruncă în plăcerile oferite cu dărnicie de către Manuc bei şi sponsorii săi, pe de altă parte nimic nu transpiră din ce se discută. Consulul francez Ledoulx se plângea în mai multe rapoarte că nu poate afla sub niciun chip la ce stadiu au ajuns negocierile (Ionescu, 1976, p. 157).
La 22 martie/2 aprilie 1812 Alexan­dru I îi trimite lui Kutuzov o scrisoare secretă în care îi cere să încheie cât mai grabnic pacea cu Poarta şi, ca ultimă cedare, îi permite să accepte drept hotar râul Prut. În acest caz, se condiţiona semnarea unui tratat de alianţă. Cere ca nimeni să nu ştie despre această condiţie până la momentul semnării. Kutuzov primeşte scrisoarea pe 2/14 aprilie 1812 (Şişov, 2001).
La mijlocul lui aprilie, împăratul, nemulţumit de tărăgănarea tratativelor de pace de la Bucureşti, în iminenţa unui atac din partea lui Napoleon, decide să trimită trupe în Balcani (Serbia), pentru a-i răscula pe slavi împotriva austriecilor şi francezilor din Dalmaţia. Corpul expediționar, compus din armata dunăreană, trebuia să fie sprijinit de un atac combinat al flotei Mării Negre şi Dunării. Din aceste considerente, se ia decizia ca generalul Kutuzov să fie înlocuit de amiralul Pavel Ciceagov.
Alexandru îi trimite lui Kutuzov, prin Ciceagov, două scrisori. În prima îi semnala că în cazul în care tratatul nu era încă semnat, trebuie să predea armata amiralului şi să vină de urgenţă la Petersburg, deoarece este nevoie de el în Consiliul Suprem de Stat. În a doua, pe care generalul o şi primeşte, îi adresează mulţumiri pentru semnarea tratatului şi îi porunceşte, la fel, să predea armata lui Ciceagov şi să vină la Petersburg, pentru a fi decorat.
Din corespondenţa lui Kutuzov cu cancelarul austriac constatăm că la sfârşitul lui aprilie poziţia otomanilor rămânea încă intransigentă, ei nedorind să facă concesii teritoriale până la Siret (Kutuzov, 1989, p. 288-289). Francezii şi austriecii făceau presiuni asupra turcilor să nu încheie pacea. Din informaţiile care veneau de la Constantinopol, se înţelegea că Napoleon i-ar fi scris lui Mahmud al II-lea, propunându-i o alianţă politico-militară, în acest caz Franţa obligându-se să restituie toate posesiunile otomane pierdute în favoarea Rusiei timp de 60 de ani, garantând şi unitatea teritorială a Turciei (Kutuzov, 1989, p. 290).
Langeron scrie că, odată ce a avut permisiunea lui Alexandru I de a pune hotarul pe Prut, „acesta n-a mai lăsat niciun moment de odihnă negociatorilor şi, spre marea noastră uimire, ca şi spre marea noastră mulţumire, pacea a fost semnată de Kutuzov la sfârşitul lui aprilie, cu trei zile înainte de sosirea lui Ciceagov, care ar fi avut el această cinste, dacă ar fi călătorit mai repede. Repet: această pace este şi va rămâne o enigmă pentru mine.” (Langeron, 2004, p. 358-359).
 
Şi a rămas o enigmă în istorie de ce otomanii au acceptat să semneze tocmai atunci. Aici intrăm pe făgaşul ipotezelor. Ideea unei trădări, a unei coruperi din partea ruşilor etc. trebuie din start îndepărtată, ca fiind nerelevantă. Decizia finală o luau nu negociatorii de la Bucureşti, ci Sultanul şi Împăratul, şi dacă acestora nu le conveneau preliminariile, era pus veto, aşa cum s-a procedat la Giurgiu. Se ştie că Rumeanţev i-a trimis un curier lui Kutuzov, anunţându-l că va fi demis. Generalul era obligat să reacţioneze rapid. Aşa cum menţionează raportul negociatorilor turci: „Kutuzov a grăbit lucrurile, pentru ca sus-numitul general să facă să ajungă vestea păcii înainte de întâlnirea plănuită dintre împăraţii Franţei şi Rusiei (adică războiul!, n.n.)” (Documente turceşti, III, p. 339). Ce face Kutuzov? Cedează linia Siretului şi fixează hotarul pe Prut, până la vărsarea în Dunăre. Încercările otomanilor de a „rupe” măcar Chilia au fost imediat respinse. Preliminariile au fost semnate cu o zi înainte ca Ciceagov să ajungă la Bucureşti, pe 5/17 mai. Amiralul nu mai avea nicio şansă să schimbe ceva. Era împuternicit să renunţe la anexări teritoriale, în schimbul obţinerii alianţei, dar otomanii au rămas neînduplecaţi. Pe 11/23 mai vine şi acceptul vizirului. Tratatul a fost semnat la 16/28 mai 1812 în sala de recepţii a Hanului lui Manuc de către plenipotenţiari. Urma să fie reconfirmat de ambii împăraţi. Alexandru I l-a ratificat cu gratitudine (spunea că este un tratat dat de Dumnezeu) la Vilno, pe 11/23 iunie 1812, cu doar o zi înainte ca marea „armată napoleoniană” să invadeze Rusia.
Instrumentele de ratificare au fost schimbate pe 2/14 iulie 1812, dată la care tratatul intră în vigoare. Aceasta este, de fapt, ziua care a sfâşiat Moldova…
 
***
Lucrurile, așadar, n-au fost deloc simple. Pentru Ţara Moldovei a fost un moment crucial în destinul său. Fiind obiect şi nu subiect al dreptului internaţional, se afla în situaţia în care nu putea decide nimic. Din cele relatate mai sus, vedem că deznodământul ar fi putut fi şi mai dramatic, deoarece poftele Rusiei erau foarte mari. Iniţial Rusia a cerut ambele Principate, apoi doar Moldova, apoi hotarul la Siret, oprindu-se în cele din urmă la Prut. Dacă ruşii nu ar fi semnat pacea (Ciceagov, 2004, p. 551), atunci şansele viitorului stat românesc unitar aveau să fie puternic compromise. Dincolo de Prut era capitala ţării şi nucleul ei spiritual, acapararea Iaşilor avea să le dea rușilor o armă puternică în lupta simbolică pentru dominarea Principatelor. Nu intrăm în terenul lui „dacă”, se ştie că Istoria nu cunoaşte condiţionalul, dar Moldova Mică (cea dintre Siret şi Carpaţi) nu putea să supravieţuiască neanexată de austrieci (cel mai probabil) sau, într-un final, tot de ruşi. Mai ales că aceştia din urmă promiteau să se întoarcă. În acel moment se înţelegea foarte bine că încheierea păcii nu este altceva decât o amânare a „Problemei Orientale”, până la soluţionarea ostilităţilor cu Franţa. După ratificarea păcii şi semnarea decretului privind administrarea provizorie a Basarabiei (iulie 1812), Alexandru I recunoştea că „chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru viitor, îndată ce treburile noastre împotriva lui Napoleon vor merge bine, ne vom putea întoarce la propunerile noastre împotriva turcilor şi atunci vom putea proclama un imperiu slav sau grec” (Cazacu, p. 14-15).
Rușii s-au întors în Principate, dar conjunctura se schimbase, ideea Unirii luase deja turaţii şi nu mai putea fi oprită.
 
____________
Bibliografie:
Bezviconi, 1938 = Gheorghe Bezviconi, Manuc-bei, Chişinău, 1938;
Bezviconi, 1947 = Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947;
Cazacu = Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a.;
Ciceagov, 2004 = Pavel Vasilievici Ciceagov, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 2004, pp. 533-553;
Documente turceşti, III = Documente turceşti privind istoria României, vol. III (întocmit de Mustafa A.  Mehmet), Ed. Academiei, Bucureşti, 1986;
Felea, 2010 = Alina Felea, Câteva date despre urmaşii lui Manuc Bey (sec. XIX – înc. sec. XX), în „Tirageţia”, serie nouă, vol. IV (XIX), nr. 2, Istorie. Muzeologie, Chişinău, 2010;
Kutuzov, 1989 = M.I. Kutuzov, Pis'ma. Zapiski (Scrisori. Însemnări), Moskva, 1989;
Şişov, 2001 = A. V. Şişov, Neizvestnyi Kutuzov, Moskva, 2001;
Ionescu, 1976 = Ştefan Ionescu, Manuc bei: zaraf şi diplomat la începutul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, 1976;
Iorga, 1896 = Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1896;
Langeron, 2004 = Relaţia generalului Langeron despre războiul ruso-turc din 1806-1812, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 2004, pp. 311-360.