S-a încheiat Festivalul internaţional de film documentar Cronograf. În principiu, aş putea să mă opresc aici, după o lungă pauză artistică încărcată de tristeţe... A fost un eveniment care în câteva zile a transformat lumea. Nu e o simplă figură de stil, dacă mă refer strict la lumea mea interioară. Şi e un adevăr (cu tot subiectivismul propriu oricărui adevăr, chiar dacă e proclamat ca unul imuabil) care a adunat într-o gaşcă nonconformistă şi plină de viaţă vreo câteva sute de oameni – organizatori, participanţi, voluntari, spectatori, juraţi, adică pe toţi acei care au constituit lumea mea exterioară în perioada desfăşurării Festivalului.
Deci, se poate! Se poate organiza un Festival de anvergură internaţională la Chişinău! Ne-au demonstrat-o de atâtea ori Anatol Ştefăneţ cu festivalul Ethno Jazz şi Petru Vutcărău cu BITEI. Ne-o demonstrează a 10-a oară şi documentariştii Virgiliu Mărgineanu şi Leontina Vatamanu-Mărgineanu (OWH studio) cu Cronograful lor. Evident, niciun eveniment la care vin artişti, jurnalişti şi altă lume mai mult sau mai puţin boemă nu se trece fără judecăţi – de valoare şi de… non-valoare. Am auzit vorbe ironice că, cică, Festivalul de film documentar Cronograf e o afacere de familie şi de aceea nu merită să fie tratat cu „atâta” atenţie. Ei, eu zic că tocmai aceasta – susţinerea reciprocă plină de devotament şi implicare sinceră – contribuie esenţial la desfăşurarea festivalului într-o atmosferă plină de condescendenţă şi căldură sufletească. Am stat şi de această dată ore în şir în sala întunecată cu ochii minţii aţintiţi la ecranul mare şi am fost martorul tăcut al atâtor vieţi! Oameni tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, femei şi bărbaţi din alte ţări, din alte culturi şi chiar civilizaţii îşi trăiau zilele, tristeţile şi bucuriile (fără retuşuri şi măşti) în faţa mea. Am râs şi am plâns împreună. De ce? Pentru că am empatizat cu eroii filmelor, i-am crezut pe cuvânt, le-am văzut lacrimile şi le-am simţit temerile. Documentarul este mai mult decât un film de ficţiune. Dacă este făcut de profesionişti, bineînţeles... Am suferit de complexul abandonului împreună cu Hanna, o tânără ajunsă la majorat, care a angajat un detectiv particular să-i caute mama biologică pentru o (singură!) îmbrăţişare („Scrisoarea Sumnei”, regie Timna Goldstein Chatab, Hadar Kleinman, Israel). Am încercat să mă joc cu moartea împreună cu o bunică-artistă din Zamora, satul unde instalarea unui transformator de energie electrică a provocat îmbolnăvirea oamenilor de cancer („Oile albastre”, regie Noel Galvez, Spania). Am deschis (nevăzută!) uşi în diverse localuri, spitale, bordeluri, aziluri de bătrâni, centre de urmărire video, pe scurt – am colindat oraşul în noapte împreună cu cei care nu dorm hăt până spre dimineaţă („Abendland”, regie Nikolaus Gezrhalter, Austria). Am simţit cum e să-ţi cauţi locul sub soare şi să nu-l găseşti ani şi ani în şir doar pentru că eşti mai talentat şi mai sensibil decât semenii tăi prinşi între două lumi – sovietică şi capitalistă („Scris de Serghei Dovlatov”, regie Roman Liberov, Rusia). Am urcat în munţi pe creste înzăpezite împreună cu cunoscutul alpinist maghiar Zsolt Eross, căruia i-a fost amputat un picior, dar nu şi curajul şi perseverenţa de a-şi trăi viaţa din plin („Eross – povestea unei recuperări”, regie Andras Kollman, Ungaria). Am băut vin roşu, am rotit paharul gol, aruncându-l sus, deasupra capului, şi am mers împreună cu Ramin Lomsadze (un campion mondial la lupte libere, acum de 75 de ani, rămas singur în faţa bătrâneţii) să-şi caute iubita din tinereţe („Ramin”, regie Audrius Stonys, Georgia, Letonia). Am sfidat fatalitatea şi am fost fericită împreună cu Magda Prokopowicz, care la cei 27 de ani ai săi a descoperit că are cancer, dar s-a căsătorit cu iubitul ei, Bartec, şi a născut un copil sănătos („Magda, dragostea şi cancerul”, regie Alina Mrowinska, Polonia)... Au fost şi multe alte călătorii în timp şi în spaţiu care, probabil, m-au schimbat cumva acolo, în profunzimile sufletului, unde doar „realitatea devenită artă” poate ajunge.
A fost greu sau uşor să alegi filmul cel mai bun? Probabil, mai mult decât orice, a fost un exerciţiu de responsabilitate, adică de atribuire argumentată de puncte pentru fiecare criteriu de valoare, conform rigorilor stabilite colegial de membrii juriului la fiecare compartiment în parte: Secţiunea principală, CadRO şi Producţii TV locale. Apropo, au fost trei jurii, unul mai bun decât celălalt, cum e vorba pe la noi. „Bătălia” pentru Premiul mare şi Trofeul Festivalului a fost secundată de Mihai Ţărnă (regizor de teatru şi film, şef al Catedrei „Arta Actorului” la Şcoala de Cinema din Paris), Irina Margareta Nistor (cunoscut critic de film şi traducătoare din România), Grit Lemke (director al Departamentului de Documentare de la Festivalul de Film DOK Leipzig, Germania), Pascal Servais (producător de film din Franţa), Marian Voicu (jurnalist, documentarist, celebru om de televiziune din România). În cadrul acestei secţiuni filmul câştigător a fost „Eclipsă solară” de Martin Marecek din Republica Cehă – o istorie plină de neverosimil, haz şi realitate la graniţa dintre civilizaţia tehnologizată şi ingenuitatea arhaică.
Din cadrul juriului pentru CadRO au făcut parte Vasile Botnaru (jurnalist, şeful biroului de la Chişinău al postului de radio Europa Liberă), Cătălin Ştefănescu (remarcabil om de televiziune din România), Viorica Meşină-Prodan (producător, scenarist şi copywriter, membru al CO al Companiei „Teleradio-Moldova). „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!” – acesta a fost unul dintre sloganurile Revoluţiei Române. Îmi amintesc cât de greu îmi era să citesc buletinele de ştiri la TVM, anunţând numărul morţilor din Timişoara şi Bucureşti în acele vremuri. Plângeam toţi – şi eu (în cadru!), şi toţi cei din studio. Adică nu boceam – să fim serioşi, eram şi sunt profesionistă! – dar îmi curgeau lacrimile peste obrajii pudraţi şi peste coardele vocale, care tremurau abia sesizabil. Povestesc asta pentru că filmul premiant la secţiunea CadRO se numeşte „Piepturi goale şi buzunare pline” şi încearcă să răspundă la întrebarea: ce s-a întâmplat cu adevărat, dincolo de ecranele televizoarelor, în decembrie 1989 în România? Investigaţia a fost efectuată de regizorul Corneliu Mihalache şi operatorii de imagine Mihai Covrig şi Silviu Andrei (România). Ceea ce pot să afirm cu certitudine este că răspunsul la întrebarea de mai sus este echivoc – dincolo de transmisiunea în direct a Revoluţiei Române la TVR (plină de euforie, entuziasm, durere sinceră şi speranţă) au existat şi diversiuni, manipulare, crime şi lovitură militară de stat.
Cea de a treia secţiune – Producţii TV locale – a fost jurizată de Mihai Fusu (actor, regizor şi realizator al emisiunii „Republika” de la Publika TV), Tatiana Bunduchi-Iojiţă (jurnalist, realizator de emisiuni radio şi tv) şi de mine. Nu mai zic „umila mea persoană”, căci tocmai sunt în mijlocul unui curs de învăţare a aprecierii de sine. Lăsând gluma la o parte, trec la subiect. Filmul câştigător a abordat o temă cât se poate de serioasă – hemodializa şi viitorul transplantului renal în Republica Moldova – sub toate aspectele, cu toate patimile şi speranţele (sau lipsa lor). Documentarul „Murind în aşteptare” a fot realizat de Alina Radu (Asociaţia Telejurnaliştilor Independenţi şi Moldova 1). În rest, celelalte, cu excepţia filmului „Artistul dispărut”, realizat de Adel Idris şi Denis Bartenev de la KSA:K (un documentar despre Bienala de la Veneţia şi intrigile din culisele acestuia), producţiile televiziunilor locale de la noi sunt încă destul de crude, cu accente clare de diletantism. Deşi… unele au fost bune sub un aspect-două: imagine, subiect sau abordare regizorală. Niciunul, însă, nu a fost realizat la fel de profesionist sub toate cele trei aspecte! Mă rog, viitorul ne aparţine (şi nouă, adică!), aşa că până la următoarea ediţie a Cronografului s-ar putea să ne perfecţionăm pe bune. Mai ales că Preşedintele Republicii Moldova a fost, în sfârşit, ales şi, respectiv, bunăstarea poporului (inclusiv a jurnaliştilor de investigaţie şi a documentariştilor) e ca şi realizată! Daaa.
Să mai spun că, dincolo de proiecţia filmelor documentare, Cronograf înseamnă multă comunicare. Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, dar şi să-i redescopăr pe acei pe care îi cunosc de mult. Să dau nume? Ei, nu, fiecare cu revelaţiile proprii! Oh, ce mi-e dor deja de Cronograf!