Lerui ler,
trece steaua pe cer
albă la faţă de ger.
 
Prin fereştile toate se uită
după darul nouă trimis
– pruncul încă însîngerat
din noaptea sfinţită de vis.
Iată-l: cu pumnii mici strînşi,
pe creştet cu puf palid, fin,
stă în coconul de raze
ca-n caldul pîntec divin.
 
Îngeri vibrîndu-şi aripile
fac aeru-n jur străveziu,
să se vadă bine de sus
o mamă istovită şi-un fiu:
 
în oul cel de lumină,
ţinîndu-se-n braţe strîns,
ei murmură, gînguresc
peste-al lumii rîs-plîns.
 
Lerui ler,
iar steaua trece pe cer
roş-albă la faţă de ger.