Cartea recentă a Luciei Țurcanu are un titlu comercial și ușor impropriu. „Literatura BASA”, în principiu, numeşte (cu o anume doză de ironie, dacă nu şi cu un uşor dispreț) un fenomen exact: texte „cu parfum de acasă” circulând în mediile literare româneşti şi scrise de basarabenii care îşi făceau studiile în România. Conștienți de mediul cultural în care se aflau (şi cu sentimentul unui evident handicap, lingvistic în primul rând), ei erau îndemnați (de Alexandru Muşina, dar şi de alții) să scrie „ca acasă”, valorificând subiectele şi păstrând specificul expresiv, fără să-i imite pe congenerii din Țară, fără să se orienteze la modele şi norme. Precizarea asta (fie și într-o altă formulare) există în Argumentul autoarei, eliminând eventualele confuzii.
Ca ambiție auctorială, cartea forțează nota unei scurte istorii a literaturii române din Basarabia contemporană (în câteva studii de caz). Pe adevăratelea însă, volumul cuprinde cronici, prefețe, sinteze generaționiste ori temporale (cu referință la poezia unei secvențe concrete de timp). Bine structurată, cartea e relevantă tocmai în acest sens al disciplinei şi al succesiunii limpezi. Mai întâi, şaizeciştii: Aureliu Busuioc, Anatol Codru, Mihail Ion Ciubotaru, Grigore Vieru (cărora li se adaugă, absolut nejustificat, un poet care debutase în interbelic, Liviu Deleanu), adunați în primul compartiment, Dogmă și rezistență.
După un debut excepțional la vârsta de doar 16 ani, urmat de încă două titluri scoase de sub tipar înainte de „evadarea” în URSS, poezia lui Liviu Deleanu e remarcată de critica literară, inclusiv de o elogiere a lui G. Călinescu. Apoi, această poezie, influențată puternic de opera lui Arghezi, Bacovia, Aron Cotruş sau Demostene Botez (enumăr aici sursele indicate de L.Ț.), adică de modele poetice bune, se va spulbera fără rest, poetul înregimentându-se în linia directoare (recte: directă, ca drumul de fier) a discursului estetic proletcultist. Reținem această observație: „Ironia sorții (sau a istoriei), influența argheziană a fost înlăturată în cărțile [...] apărute deja în URSS, dar, odată cu aceasta, a fost reprimat şi talentul autorului”.
În peisajul rustic şi lejer-folclorizant al Basarabiei postbelice (peste care linearitatea rigidă a proletcultismului se suprapunea perfect), Aureliu Busuioc era o excepție: viitorul poet (re)venea din Regat „cu un bagaj cultural nesperat de cei ai locului”. Doar un singur „alt rafinat”, cu studii fundamentale la București, îi putea face concurență: George Meniuc, ambii venind „dintr-o tradiție literară, experiență din care nu lipseau nici clasicii romani, nici cei români”. Dar dacă Meniuc „a mers pe latura abisal-filosofică a poeziei”, Busuioc „a îmbrățișat un hedonism epicureic vivace”. Simplu spus, a fost nu doar modern, ci şi postmodern: „Recitit la început de secol XXI, poetul Aureliu Busuioc ni se relevă ca un autor bine ancorat în (post)modernitate prin demersurile ironice de contestare a formulelor poetice instaurate, dar şi prin gesturi autoironice”.
Poeții sunt surprinși în ipostaze și calități distincte. „Excelent poet al vizualului” şi „un iscusit poet al peisajului”, Anatol Codru inventează „imagini poetice dintre cele mai insolite” (dar și „o lume armonizată artificial”), e „și unul dintre cei mai nichitastănescieni poeți din Basarabia”; poetul „a ştiut să se impună prin metaforele ce rezultă din îmbinarea inedită dintre mitemele tradiționale şi conceptele moderne, dintre lirismul baladesc și poezia emoției filtrate intelectual”.
Un destin dramatic (şi un caz ilustrativ) a avut poezia lui Mihail Ion Ciubotaru. Poetul, remarcă L. Ț., face parte „din rândul blamaților”. Volumul din 1977, Temerea de obișnuință, e retras din librării și dat la topit în baza unei decizii a Comitetului pentru Edituri. Motivul: în versurile sale, „gândul autorului este exprimat cețos, în mod echivoc, iar uneori de-a dreptul greșit” (citesc azi aceste formule betonate şi „greșelile” remarcate mi se par definiții ale poeziei dintotdeauna!). Nu sunt cruțați nici cei care au redactat şi recenzat manuscrisul, dându-i undă verde: Mihai Cimpoi şi Gheorghe Vodă. Admirabilă această solidaritate, o raritate în epoca denunțurilor şi a supravegherii cvasigenerale. „Subversiunea” fiind detectată de arguşii cenzurii, autorul e pus la stâlpul infamiei, el devine circumspect (începe să se teamă de propriul curaj), poezia îi devine timidă şi „corectă”, libertatea artistului se spulberă ca o iluzie şi, previzibil pentru un poet într-un stat totalitar, „după Temerea de obișnuință, cărțile lui Mihail Ion Ciubotaru intră în declin”.
Poezia lui Grigore Vieru este evocată în legătură cu apariția ediției aniversare a volumului din 1968, Numele tău, cartea care „va restructura întreaga poezie din Moldova Sovietică, clişeizată, plină de emfază oportunistă, irelevantă estetic”. Un fapt de istorie literară, dar şi un volum incluzând poeme antologice, relevante estetic și rezistente în timp. „Reeditarea cărții, conchide L. Ț. (având în vedere şi faptul că „despre Grigore Vieru s-a scris nespus de mult, cu adulație sau scepticism, mai rar cu nepărtinire, vorba clasicilor”) [...], oferă şansa relecturii şi interpretării adecvate”.
Din poezia, calificată în cvasitotalitate drept „manieristă”, a şaptezeciştilor basarabeni, Lucia Țurcanu alege să analizeze aici textele a doar doi reprezentanți. Motivul, pe care îl deducem din textul introductiv al capitolului (fiecare generație se bucură de câte o prezentare de ansamblu), ar fi cam următorul: debutând şi chiar afirmându-se ca poeți ai metaforei, artificiului, decorului şi exotismului (o poezie a evazionismului, deci), reconvertindu-se în bună parte în poeți-tribuni pe scena mişcării de emancipare națională, după 1991 puțini dintre ei s-au regăsit în cărți remarcabile. Vasile Romanciuc şi Marcela Benea, singurii prezenți în carte, fideli propriului stil, sunt [şi azi] voci distincte, racordate firesc la discursul poetic modern.
„Sentimentul nedeclarat, exprimat laconic, mai mult sugerat”, „ludic, uşor ironic, educativ, dar nu moralist”, „poezie gnomică purtătoare de semnificații profunde” – în aşa termeni e văzut Vasile Romanciuc și poezia lui; „poetă incredibil de discretă şi cumpătată”, „caută însemnele transcendenței în universul rustic”, îmbinare suavă „dintre simplețe și profunzime, cumințenie şi ardoare, resemnare și revoltă, neliniște și trăire mută a durerii” – asta e Marcela Benea.
„Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generația care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române”, intră L.Ț. ex-abrupto (dar cu ezitări în fraza-i uşor tremurătoare) în epoca literară a anilor [19]80. Fiind vorba de reprezentanții basarabeni ai generației, criticul face necesara precizare: „Optzeciştii de la Chişinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat de la început printr-un spirit generaționist la fel de puternic ca cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsați de critici-mentori care să-i formeze la cenacluri, ei fiindu-şi sieși critici și teoreticieni”.
Indirect, este generația pe care criticul o creditează (ca generație) cel mai mult, azi. Titlurile portretelor poetice (cea mai lungă listă generaționistă din carte) sunt și scurte definiții-caracterizări: Arcadie Suceveanu, poezia la patru ace; Nicolae Popa, metatext și metafizică; Emilian Galaicu-Păun, corporalitate, religiozitate și istorie; Teo Chiriac, poezia bibliomană; Călina Trifan, poezia între Eros și Thanatos; Grigore Chiper, poezia „între viață și ceva despre viață”; Irina Nechit şi poezia notației; Nicolae Leahu, poetul, poezia și spectacolul facerii operei; Mircea V. Ciobanu, poezia hypertextuală; Maria Şleahtițchi, poezia evocativă.
Poezia „BASA” propriu-zisă este, ziceam, cea a nouăzeciştilor, şcoliți în România şi integrați firesc în literatura română. În carte generația este reprezentată de Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Diana Iepure şi Alexandru Vakulovski. Dumitru Crudu are parte de un [întreg] mic studiu, cuprinzând un parcurs poetic spectaculos, cu cărți-etape distincte, de la „Falsul Dimitrie” şi – trecând peste etapa „fracturistă” (şi post-fracturistă, autenticistă) – până la recentele poeme „din Rotterdam”. „Ludic, cinic, teribilist, Iulian Fruntaşu se arată totuşi, în mai toate poemele, marcat de dramele existențiale ale omului contemporan”; „Diana Iepure (care „ne oferă nu atât o poezie a trăirilor, cât una a situațiilor”) decupează din memorie scene/ momente și le aranjează, ca într-un puzzle, pentru a reconstitui devenirea eului”, iar „prin limbajul crud pe care îl valorifică, Alexandru Vakulovski face o poezie angajată social, dar nu neapărat declarativă”. Aceste citate-portrete demonstrează o lectură atentă a criticului şi o capacitate de a individualiza personajele cărții sale, fie şi într-o percepție proprie (implicit subiectivă), uneori subordonată formulelor critice preexistente (cum ar fi: încadrarea în tipologii existente).
În ultimul compartiment vocea criticului e mai puțin sigură. Fiind vorba de ultima generație activă, în devenire şi perpetuă schimbare, acest tablou mişcător al literelor tinere a făcut să le tremure pana şi istoricilor literari de talia unor Călinescu sau Manolescu. Ultimele promoții poetice sunt reprezentate aici de Alexandru Cosmescu, Virgil Botnaru şi Maria Paula Erizanu. E de aşteptat că unele formule gen „adept al narativizării liricului”, „poet al conceptelor” ş. a. (Alexandru Cosmescu); „poet al imaginii şi al structurii”, „poet cu lecturi”, uneori făcând o „poezie gnomică”, „texte hedoniste”, alteori având „sentimentul angoasei”... (Virgil Botnaru); „exprimarea firească, de multe ori laconică sau chiar eliptică”, „cursivitatea spunerii”, „luminozitatea şi calmitatea eului” (Maria Paula Erizanu) – să se contureze în definiții mai precise şi mai statornice, odată cu evoluția tinerilor poeți.
Poezia basarabenilor e un fenomen pe de o parte perfect omologabil, circumscris perfect literaturii române, pe de alta e un fapt literar distinct. Cartea Luciei Țurcanu e o bună introducere în poezia română contemporană din Basarabia, dar şi un bun suport pentru cunoscătorii acestei poezii (poeți sau critici, studenți sau cercetători), radiografiind sistematic şi disciplinat conturul acestui animal exotic şi cvasinecunoscut (un fel de Loch Ness), care este fenomenul poetic BASA.
_______
Lucia Țurcanu, Poezia BASA. Editura Arc, 2019, 160 p.