O poveste scumpă, dar cât de valoroasă?
Leopold Gurski (Derek Jacobi) e un tânăr evreu din Polonia care n-a reușit să se refugieze imediat după invazia naziștilor. El vrea să ajungă la New York, așa cum au făcut-o mai mulți evrei din localitatea sa. Între timp, Leopold lucrează la un roman autobiografic, Istoria iubirii, din care îi trimite fragmente iubitei lui, Alma Mereminski (Gemma Arterton), refugiată deja la New York. 
Până la despărțirea temporară, Alma și Leo n-au format cuplul cel mai promițător cu putință. El încerca să scrie literatură ca să-și impresioneze iubita și îi făcea declarații superlative. Ea, în schimb,
insinua că Leo exagerează și flirta cu
doi dintre prietenii acestuia – Zvi și Bruno –, provocând crize de gelozie ale căror consecințe vor fi greu de anticipat și greu de lăsat în urmă. Totuși, perspectiva că Alma și Leo se vor căsători în America nu era lipsită de temei, atracția îndrăgostiților fiind evidentă, iar caracterele acestora – naive și sentimentale – pe deplin compatibile. 
Înainte să plece, Leopold Gurski îi încredințează lui Zvi Litvinoff manuscrisul definitivat al Istoriei... (iar Zvi va publica romanul, sub semnătura lui, trădându-și astfel prietenul și devenind un autor faimos). În New York, Leopold o revede pe Alma, după o perioadă în care cei doi nu au mai reușit să țină legătura. Această reîntâlnire se dovedește cel puțin la fel de dureroasă ca despărțirea care a  precedat-o, după ce Leo află că femeia pe care a continuat s-o iubească și de la mare distanță s-a căsătorit și are doi copii. Un secret important îl face pe Leopold să-și recapete, pentru puțin timp, speranța, dar Alma nu acceptă să renunțe la noua ei familie. După șase decenii în care nu a divulgat secretul, Leo va proceda în sfârșit așa cum crede el de cuviință, și nu cum îl rugase, cu amărăciune, Alma. 
Leopold rămâne la New York și în 2006 pozează pentru elevii unei școli de arte și locuiește în aceeași casă cu Bruno, prietenul său din tinerețe. Neîmpăcat până la capăt cu trecutul său, Leo caută insistent romanul Istoria iubirii de Zvi Litvinoff, pe care nu îl găsește, dar care urmează să fie tradus în engleză de către mama unei eleve de la școala unde lucrează Leopold. Din cauza unei probleme delicate și apăsătoare, bătrânul Leopold Gurski va încerca să ia legătura cu Isaac Moritz, prosperul editor al Istoriei...
Cu excepția finalului și a unor detalii tulburătoare pe care le puteți afla privind filmul, aceasta e, în linii mari, acțiunea lungmetrajului Povestea iubirii de Radu Mihăileanu.Primul film în engleză al regizorului român stabilit în Franța a fost lansat în noiembrie 2016. Ecranizare a bestsellerului Istoria iubirii de Nicole Krauss, producția a avut, conform lui Mihăileanu, un buget de 15 milioane de euro. 
Structura narativă a filmului nu respectă ordinea cronologică a evenimentelor, ci alternează fragmente din trei planuri temporale bine delimitate. Acesta e un avantaj de bază al scenariului. Dezvăluite în succesiunea în care au avut loc, multe dintre momentele acțiunii nu ar mai fi surprinzătoare și ar face ca firele narative – pline de complicații, mai puțin de complexitate – să se banalizeze din ce în ce mai mult. 
Încă un merit al scenariului e acela că majoritatea personajelor, indiferent de importanța lor în economia filmului, devin memorabile datorită cel puțin unei trăsături care se manifestă pregnant. De exemplu, traducătoarea Istoriei..., care nu sugerează că ar fi competentă, e dezordonată și labilă (încât șansa traducerii – pentru un onorariu de o sută de mii de dolari – se ivește ca o salvare nesperată și, mai cu seamă, puțin plauzibilă). Fiul traducătoarei prevestește un nou Potop și se declară un sfânt căruia îi stă în putere să salveze lumea (...reușește, ce-i drept, să salveze o relație de dragoste, scriind câteva mesaje de pe contul de Facebook al surorii lui)... Deși remarcabilă, individualizarea personajelor are unele constante mai degrabă dezavantajoase. Pozitive sau negative (construcția schematică a filmului permite această rapidă clasificare), trăirile personajelor sunt mai tot timpul intense și inechivoce; altfel spus, totul e atât de explicit încât nimic nu mai poate fi ambiguu. Apoi, niciun personaj nu evoluează sau involuează cu adevărat. Nici chiar protagonistul nu e convingător și nu suferă schimbări de profunzime; Leopold rămâne – cum ar spune însuși Radu Mihăileanu – un nebun din dragoste, care pur și simplu renunță la orgoliul personal de dragul unei ființe incapabile de o implicare pe măsură. 
Puterea de convingere a filmului scade și din cauza multor coincidențe care intervin la etape din ce în ce mai importante ale acțiunii. Coerența narativă e forțată.
Nu în ultimul rând, iată câteva citate care ilustrează tonul dominant al replicilor: „O să mă uiți”, „Nici mort n-o să te uit”; , „Dacă o iubești, trebuie să o lași să plece”, „Viața trebuie s-o trăiești, nu s-o supraviețuiești”; „Viața e o frumusețe și o bucurie”, „Dragostea există”, „Poveștile de iubire nu durează niciodată”…
Siropoasă și plină de clișee, pledoaria pentru fidelitate ratează. Povestea iubirii are, totuși, o țintă sigură: succesul comercial. 
Stranietate și finețe
E firesc să ai așteptări mari de la un film premiat cu Ursul de Aur. Curiozitatea crește când afli că, în timpul proiecției festive de la Berlin, câțiva spectatori și-au pierdut cunoștința.
(Presupun că s-a întâmplat din cauza unei scene în care sunt sacrificate vite – mult sânge, mișcări exacte și rapide, separarea organelor... Însă mizez mai mult pe scena unei tentative de suicid care, totuși, îi lasă persoanei respective destul timp ca să fie salvată.)
Despre trup și suflet, producția din 2017 în regia lui Ildikó Enyedi, oferă cel puțin o promisiune pentru cinematografia europeană – actrița Alexandra Borbély. (Și rolul principal masculin e jucat credibil, iar Géza Morcsányi nu este actor de profesie, ci directorul unei edituri din Budapesta.)
Atmosfera e în general monotonă și tensionată în spațiul-cheie al filmului, un abator din Ungaria. Endre, directorul financiar, lucrează de mult timp aici; are un braț paralizat; e perspicace și introvertit. Mària, proaspăt angajată, controlează calitatea cărnii; evită contactul cu muncitorii; privește adesea în gol; vorbește foarte puțin și precis; e atât de pedantă încât nu poate trece cu vederea o diferență de doi milimetri în grosimea cărnii, pe care n-o declară marfă de calitate superioară.
După o vizită la psiholog, Endre și Mària află că în noaptea precedentă au visat același vis. Coincidența se repetă, visele următoare fiind variații ale primului. Cei doi angajați se simt atrași unul de celălalt; apropierea acestora, lentă și afectată de ezitări, nu are un proiect limpede. Combinația dintre plăcerea fină, inedită, și presiunea psihologică tot mai greu de suportat face ca relația protagoniștilor să se transforme într-o problemă de tipul „totul sau nimic”.
Valorificând abil simetrii și contraste, Ildikó Enyedi propune un straniu și excelent studiu de caz despre vulnerabilitate și acceptarea atentă a celuilalt și a propriei persoane.