Categorii

Parteneri

Cartea-valet și mizele ei în jocul literar (Vladimir Beșleagă, Hoții din apartamente/ Nicolae Popa, Castanul roz)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cartea-valet și mizele ei în jocul literar (Vladimir Beșleagă, Hoții din apartamente/ Nicolae Popa, Castanul roz)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Când am aflat despre apariția volumului despre care scriu în cele ce urmează, nu prea înțelegeam jocul și miza, în competiția literară, a „cărților-valet”, o colecție bizară sub aspect editorial, inaugurată de Maria Șleahtițchi la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău. Mai precis ar fi: la editura muzeului, dacă ea ar fi existat (pentru că-i o afacere editorială, nu una muzeistică). Știam că Vladimir Beșleagă are o povestire scrisă acum două decenii, Hoții din apartamente, publicată într-o antologie de autor pe la 2006. De nuvela lui Nicolae Popa Castanul roz nu auzisem și la început nu am înțeles de ce ea trebuie lipită de textul lui Beșleagă (și încă într-o formă ciudată, de carte pentru copii, ca doi frați culcați de-a-n picioarelea).
Într-un fel, această întreprindere muzeistic-literar-editorială e chiar un joc de copii (ca și toată literatura?). Și alăturarea lor (constat asta după ce m-am documentat, adică după ce am deschis cartea din ambele sensuri: o carte cu două intrări, dar fără coperta a IV-a) e nu doar perfect valabilă, ci și cumva inevitabilă. Nuvele în oglindă, le-aș (mai) zice. De azi înainte, textul din 2004 al lui Beșleagă nu va mai putea fi tipărit fără trimiterea la nuvela lui Popa din 2021. De textul lui Popa nici nu mai vorbim, el e chiar o derivată (artistică, nu critic-explicativă) a nuvelei lui Beșleagă, chiar dacă are un volum dublu față de primul text. Jocurile de acest gen amintesc de personajele flotante, care circulau din narațiunile unui autor latinoamerican în textele altor autori (sau de cărțile scrise la patru mâini).
Anticipând finalul acestor note, mă gândesc că, dacă ar trebui tipărite neapărat împreună, dar într-o singură carte normală, fără artificii improvizate, atunci cartea lui Popa ar trebui s-o înglobeze pe a lui Beșleagă (nu invers). Personajul respectiv, în opinia mea, ar fi devenit un scriitor pe nume Vladimir Beșleagă (nu V.B., cum e în carte), care încearcă să scrie o nuvelă. Această narațiune „în ramă” ar urma să fie reprodusă fie în interiorul textului lui Popa, fie în finalul narațiunii-cadru. Cam așa cum sunt alăturate cele trei (auto)biografii scrise de Joseph Knecht (= magister ludi Josephus III) în Jocul cu mărgelele de sticlă. În romanul lui Hesse, textele acestea, scrise ca și cum de personaj și inserate în finalul cărții, nu schimbă perspectivele narative și nu adaugă detalii pentru mica republică a spiritului, cum era Castalia, țara imaginată de autorul cărții; ele sunt doar dovada existenței „autorului” lor.
Or și aceste două nuvele ale lui Beșleagă și Popa (sau: narațiunea comună – „cartea-valet”) chiar sunt un „joc cu mărgelele de sticlă”. Dacă nu gratuit, atunci, cu siguranță, unul de dragul lui însuși. Ca toată arta adevărată, ca toată literatura autentică, după explicația genială a lui Lessing din Laocoon: arta e ceea ce rămâne după eliminarea ambalajului utilitarist. Sau, literalmente (uneori trebuie să revenim la textele pe care – ca și cum – le-am studiat la facultate): „Mi-aș dori sa nu se ofere titlul de opere de artă decât acelora în care artistul se poate dovedi cu adevărat artist, unde frumusețea a fost scopul prim și ultim. Orice altă operă în care se văd urmele perceptibile ale convențiilor religioase (pot fi și politice, sociale, etice, patriotice, didactice, umanitare etc. – n.m., mvc) nu merită acest titlu, fiindcă aici arta nu a fost fabricată pentru ea însăși și nu a fost decât un mijloc auxiliar al religiei, preocupată mai degrabă de semnificația decât de frumusețea reprezentărilor sensibile pe care și le-a dat.” „Realitatea obiectivă”, fadă, profană, cotidiană este reflectată, în acest joc literar, într-un mod implicit, ea nu e un scop al povestitorului, or el își creează propria lume.
Vladimir Beșleagă, scriitorul, naratorul și personajul, declară unui redactor de revistă (să zicem: N.P. de la revista „Basarabia”) că are un subiect grozav pentru o nuvelă, evident, una cu subiect polițist: „Hoții de... din apartamente”. Bâlbâiala titlului se explică simplu: autorul încă nu s-a decis dacă e vorba de spărgătorii de apartamente sau de hoții de bunuri ale comunității... care poate fi oricine, locuind oriunde. Promisiunea e făcută, dar autorul ei uită de ea și, de fiecare dată când i se cere textul, e nevoit să inventeze ceva. Aceste invenții sunt tocmai acele exerciții de imaginație care fac literatura.
Dincolo de eschivările clasice ale oricărui autor care întârzie să-și aducă la revistă textul promis, V.B. pune o serie de condiții: o operă nu se scrie simplu, în orice stare și context. Cu sprijinul primarului general Urechean și al ministrului culturii al urbei, Iu. F. (un fel de Voland, cu un asistent precum Azazello, la Bulgakov), i se pune la dispoziție un performant calculator japonez-minune, care transpune pe foaie orice idee literară. Iar pentru a avea toate condițiile necesare, autorul viitoarei nuvele e cazat pe timpul creației în paradisul hotelului „Cosmos”, având în față statuia ecvestră a hoțului-haiducului Kotovski, pe timpuri, erou național. Și fiindcă imaginile (începând cu supradotatul computer japonez) devin tot mai fantastice, tot mai fantasmagorice, tot mai carnavalești și pantagruelice, demitizarea (mai precis: coborârea de pe soclu) a istoriei false și demolarea de statui se produce la modul cel mai direct, mai pragmatic și mai suprarealist cu putință: statuia lui Kotovski este dată jos de pe postament (de pe cal) și dată la fier vechi de un grup care câștigă din reutilarea metalului uzat, în locul ei rămânând holograma călărețului.
Contrapunctul lui Popa nu începe, precum s-ar crede, cu o explicație jurnalistică, ce ar povesti cum în vara lui 2003 i-a comandat lui Vladimir Beșleagă o nuvelă, pe care a promis-o și anunțat-o în detalii. Povestea începe cu introducerea unui personaj mitologic indispensabil contextului: Nefilinul, poreclit/ dezmierdat Piticanie. Uriașul de sorginte biblică, născut dintr-un înger (decăzut) și o pământeană. Mefistofel, în economia nuvelei și a contextului, cel cu care Popa-Faust va semna pactul (și care îi va respecta indicațiile). Vor urma câteva istorii petrecute (adică: istorii-petreceri), mai toate, la terasa Uniunii Scriitorilor (și a Muzeului de Literatură), de o manieră bulgakoviană mai pronunțată decât povestea lui Beșleagă. Vom avea aici, pe lângă un Voland-Piticanie, și o Margaretă în chip de doctoriță-farmacistă, dar și un asistent mustăcios (mai exact: umbra acestuia), precum fotograful Nicrai. De altfel, începută cu așteptarea lui Beșleagă la terasă, istoria se va declanșa cu adevărat abia odată cu descoperirea unei fotografii, la Nistru, la baștina lui Beșleagă (invocând și umbra lui Vlad Ioviță)...
Când totul e pus sub semnul unor decizii misterioase, supranaturale, e și firesc să încerci să citești semnele pe care ți le trimite Providența. Adică: Semnele (cu majusculă), „doar Semne prevestitoare, gata să-ți distrugă sau, dimpotrivă, să-ți asigure viitorul”. Ele pot fi diferite: o dată ai uitat cheile în broasca ușii, altă dată ai încălțat ciorapii de diferite culori, dintre care, unul, a fost luat de apele râului Vistula când naratorul se relaxa pe malul lui, în Varșovia. Fiecare semn ar avea și semnificația sa, avertizarea sa. Spirit lucid, care își controlează discursul, autorul-naratorul-personajul N.P. deduce în una din zile poate cel mai important semn, atunci când confundă pachețelele cu care este servit în avion și, în loc să-și dilueze cafeaua cu frișcă, o amestecă cu... maioneza stoarsă din alt tub. Normal, „era, de fapt, un Semn. Unul extrem de îngrijorător: semn că eram un căscat”.
Diferența dintre naratori ar fi mai curând una a perspectivei inițiale. Beșleagă inventează „chinurile facerii” unei nuvele, inventând nu doar previzibile – și inspirate de realitate! – istorii polițiste, ci și semnând un soi de pact cu diavolul, atunci când solicită, într-un fel de disperare-impas, o soluție salvatoare: să i se aducă un ipotetic (a auzit el că există așa ceva) computer japonez superperformant, care știe să scrie nuvele la tema propusă, fiind suficient să-i dai subiectul și alți parametri. Iar „realitatea obiectivă” intră în textul lui Beșleagă fie prin amănuntul istoric previzibil: intensificarea hoției și a tâlhăriilor într-o epocă de tranziție, fie prin fantasmagorica poveste a demolării idolilor și a monumentelor (încă o temă a tranziției), prin trimiterea lor la reciclare, la metal uzat.
Popa însă, dimpotrivă, pornește de la realitatea fadă, de la faptul divers, de la cotidianul insignifiant. Acesta din urmă, furnizându-i „Semne” (cuvânt scris cu majusculă, chiar și atunci când e la plural), îi convertește istoriile de la terasa Uniunii Scriitorilor, din croaziera sa împreună cu Beșleagă, de pe fotografia făcută de Nicrai (în care îl recunoaștem pe Nicolae Răileanu), dar și din cotidianul anost, într-o poveste cu semnificații. Nuvela lui Beșleagă aici (și întâlnirea, veșnic amânată, veșnic eludată a naratorului I cu naratorul II) este și ea parte a aventurii, ba chiar axul central, demarorul poveștii. Iar nuvela promisă și, mai ales, veșnic amânata prezentare a manuscrisului, fiind un fapt obișnuit pentru orice revistă literară.
Povestea despre călătoria lui Popa și Beșleagă pe o navă de croazieră în Turcia include și un episod nostim când naratorul zăpăcit rămâne pe navă („întârziind prostește împiedicat de anumite Semne”), în timp ce colegii au debarcat pe țărm. Rămâne pe punte, privind nostalgic și cu regret orașul Istanbul, un călător turc: „Avea «interzis» în pașaport pentru intrare în țara sa. Mi-a spus-o chiar el, arătându-mi pașaportul.” Și a rămas (naratorul) absolut surprins când, mai târziu, la aceeași mirifică terasă a Uniunii Scriitorilor, a aflat că laureat al Premiului Nobel a devenit Orhan Pamuk. Călătorul turc de pe vremuri, cu interdicție de a intra în propria țară.
Iar în epilog, naratorul lui Popa se află la aceeași terasă a US, împreună cu Nicrai, care îi și sugerează ideea să scrie cu penița muiată în vin: „Știe el ce știe despre prelinsul vinului în combinație cu neîntrerupta curgere a scrisului...” Istoria e una dublă sau, mai precis, povestită din două perspective. Ca două evanghelii relatând (aproape) același subiect. Un subiect cu elementele lui de mit și de sacralitate, dar și cu demitizări, demolări de idoli și coborâri de pe postamente. O dublă poveste metaliterară despre cum se scrie un text, despre sacrificii și compromisuri, despre întâmplare și „semne” prevestitoare. Iar în primul rând, povestea e despre abandonarea de sine, despre pactul cu Mephisto de dragul artei, de dragul înveșnicirii prin operă.
Umorul și ironia asistă întregul discurs, alături de citatele ludice și de parafrazele, la fel de necesare într-un discurs metaliterar. În una dintre diminețile unui sejur în China, naratorul se trezește cu capul în nori (într-un hotel montan, la etajul 48): „Mă simțeam suspendat la o înălțime ce-mi tăia suflarea. Aveam senzația de zbor frânt, în sensul cel mai direct”. Un amănunt nostim (parcă anticipând formatul viitoarei cărți-valet) este și faptul că în cealaltă croazieră, cu nava, împreună cu Beșleagă, autorul Zborului frânt e pasionat de yoga, fapt descoperit de naratorul N.P. cu senzația că se află la antipozi: „am avut o noapte de somn mototolit de valuri, iar dimineața am deschis ochii și am văzut ridicându-se pe lângă căpătâiul meu spre tavan două picioare. Și nu prea înțelegeam dacă picioarele călcau pe tavanul devenit dușumea sau eu stăteam întins pe tavan cu dușumeaua deasupra mea” (peste vreo două pagini, va fi citat Miron Costin cu o secvență din Viața lumii, care are și aceste versuri explicative: „Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii și mai mult cumplite”). Iar în final, narațiunea se încheie cu o altă trimitere la opera protagonistului (V.B.), când naratorul lui Popa (ca și, anterior, naratorul lui Beșleagă) descoperă dispariția statuii lui Kotovski. „Cumplit!”, constată personajul-narator, ca să adauge, explicit și potrivit, titlul megaromanului lui Beșleagă despre Miron Costin: „Cumplite vremi!”
_______
Vladimir Beșleagă, Hoții din apartamente/ Nicolae Popa, Castanul roz, Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu, 2021, 54+86 pag.