Categorii

Parteneri

Boris Cremene: „Cronograf e o instituție care ne pune pe harta culturală a Europei”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Boris Cremene: „Cronograf e o instituție care ne pune pe harta culturală a Europei”

- Dragă Boris, ai fost spectator fidel la Cronograf 2017 și uneori, în pauzele dintre proiecții, poliglot cum ești, ai moderat dialogul dintre regizori, producători și public. Ai avut, cred, o poziție privilegiată: mai aproape cumva de echipa organizatorică a Festivalului și, totodată, spectator cu spiritul critic la pândă. Ce ai vrea să remarci în mod special la această ediție de Cronograf?
- Spectator fidel la Cronograf 2017, cum spui, dar și la alte ediții la care ne-am văzut. Mă bucur, recunosc, că mai sunt și alții care nu ratează acest Festival unic. De fiecare dată am remarcat calitatea filmelor selectate, mesajele lor profunde și istoriile de multe ori tulburătoare, dar și exotice pe care ni le arată. Se filmează enorm în lume… Pot să constat că Festivalul și-a mărit programul, și-a ridicat mereu ștacheta, exigențele, pe care le-a depășit cu profesionalism și demnitate. Cronograf e o instituție culturală, nu sunt singurul care afirmă acest lucru, o instituție care ne pune pe harta culturală a Europei.
 
- Filmul favorit, așa cum am convenit în discuțiile noastre, excepționalul „O istorie conjugală”/ „A marriage story” (Cehia, regie Helena Třeštíková), a luat Marele Premiu și Trofeul Festivalului. Ți se pare bună alegerea juriului? Aceeași regizoare mai are un Trofeu Cronograf, obținut în 2008, cu un alt film, „Marcela”, care urmărea, la fel, viața unei familii de-a lungul câtorva decenii. Se pare că genul acesta – „saga documentară” – și-a găsit în regizoarea cehă o foarte tenace și valoroasă creatoare.
- Alegerea juriului e perfectă, filmul ceh s-a detașat, din multe puncte de vedere, în comparație cu ceilalți concurenți. Din câte știu, Helena Třeštíková a pornit patru filme de lungă, foarte lungă durată. Și anume, și-a propus să facă filme atât cât durează o viață de om. A reușit două dintre ele, și mi se pare un mare succes atât filmul care a câștigat Trofeul Festivalului în 2008, cât și filmul din acest an. Este cutremurător să vezi în două ore destinul unei familii cu întorsături de subiect mai neașteptate decât în filmul de ficțiune. E un document istoric foarte prețios, pentru că mărturisește ceva (netrucat, nefardat) despre o cultură, o națiune.
 
- Mie mi-a plăcut și filmul lui Paul Cuzuioc, „Secondo Me” – o idee originală (lumea/viața de la garderoba a trei teatre de operă: Odessa, Viena, Milano), chiar dacă regizorul putea băga, după părerea mea, mai multă „dinamită artistică” în poveste, putea să-și provoace mai mult protagoniștii. Ce crezi despre acest film, care, cred, merita mai mult decât Premiul Simpatia Publicului?
- Pavel Cuzuioc e un regizor deosebit prin originalitatea temelor pe care le abordează. Anul trecut a venit la Festival cu un film de ficțiune care a șocat, la fel cum a șocat, în sens artistic, și prin subiectul abordat în ceea ce a propus anul acesta. În filmul „Raisa” ne spunea povestea unei femei care a suferit o operație de cancer mamar și care aștepta protezele de sân, care trebuiau să vină din Irlanda printr-o rețea filantropică unică în felul ei. Anul acesta ne-a surprins prin povestea celor trei lucrători de la garderobă. Trei destine diferite care sunt legate prin meseria pe care o fac. Mie în filmele lui Pavel îmi lipsesc, cum zice Goran Stefanovski, zigzagurile și punerea la colț a personajelor.
 
- Am văzut și câteva filme excesiv de lungi, repetitive, de o lentoare narativă prin care „își sabotau”, cum spunea cineva, părțile bune. Îmi amintesc de: „Bezness as usual” (Olanda), „Wim” (Belgia), „Ama-San” (Portugalia, Elveția), care păreau interminabile. Te-ai plictisit și tu?
- Pe mine, dacă nu mă prinde filmul din primele trei-cinci minute, nu mă mai prinde deloc. Trebuie să fiu sincer, de la unele filme am ieșit, mai cu seamă de la filmele în care, era evident, regizorul ținea cu tot dinadinsul să cheltuiască bugetul exagerat de mare acordat pentru acel film. Dar tocmai aceste întâmplări mai puțin fericite scot în evidență bijuteriile din Festival. Dacă n-am fi avut această varietate de proiecții, poate nu am fi apreciat la justa valoare filmele cu adevărat bune. În biografia mea de cinefil și spectator la Cronograf au fost și ediții în care intram dimineața în sala de proiecții și ieșeam seara târziu.
 
- La unele proiecții au fost puțini spectatori. N-am văzut prea mulți actori, ziariști, scriitori în sala de la Odeon. De ce nu vine lumea la acest Festival, care e unic în felul său? Îți oferă filme – o altă lume, pe care n-ai cum s-o vezi în altă parte… Care să fie cauza acestui „autism interdisciplinar”, atât de anacronic, în sânul lumii artistice basarabene?
- Actorii nu vin la filme și nici la alte premiere, asta așa, cu titlu de glumă. Cred că aici, în Basarabia, au rămas prea puțini dintre acei care altădată formau elita culturală. Cum a zis cineva, plastic, dar dureros, Moldova nu mai este aici, Moldova este plecată. Acest fenomen l-am remarcat nu numai la Cronograf, dar și la premiere de teatru, la lansări de carte ș.a. Înainte am reușit să menținem aici un echilibru spiritual, cultural, care contrabalansa cumva sărăcia. Acum mă tem că prăbușirea culturală se apropie cu pași gigantești. Cotidianul, contingentul, banalul și mediocrul au reușit să distrugă acel echilibru. 
 
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-indent: 36.0px; font: 12.0px Georgia; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-indent: 36.0px; font: 12.0px Georgia; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 14.0px} span.s1 {font-kerning: none}
Interviu de Vasile GÂRNEȚ