Dacă mi-ar fi spus cineva că voi citi cu o plăcere nebună un roman (aparent) pentru copii, lung de peste 200 de pagini, cu doar patru personaje centrale (între care un corb și un motan), despre tot soiul de vrăji, farmece și alte asemenea afuriseli, n-aș fi crezut. Dar când autorul e Michael Ende, când imaginația îi vibrează mai ceva ca-n Poveste fără sfârșit, iar narațiunea are un ritm drăcesc, nu ai nicio șansă de a rezista. Te supui plăcerii pure a lecturii și mai spui din când în când câte-un „Doamne iartă-mă”, că prea-i de pomină cartea asta. Afurisiți pe veci să fie cei de la Editura Arthur că au publicat-o cu doi ani în urmă. Cât despre traducătoare, împielițata Nora Iuga, nu am decât cuvinte de laudă, deși sunt sigur că i-a fost… al naibii de greu.
Michael Ende nu este un nume necunoscut publicului român, dimpotrivă. Atât Poveste fără sfârșit (ecranizat în 1984 de Wolfgang Petersen și republicat recent la Polirom), cât și Momo sau, mai nou, Jim Năsturel sunt tot atâtea ocazii de bucurie pentru cititorii, de toate vârstele. În plus, pe Ende îl leagă de cultura română o apropiere aparte, mărturie fiind prietenia strânsă cu Iordan Chimet și schimbul epistolar dintre cei doi cunoscuți autori de fantasy. Cartea de față a văzut pentru prima oară lumina tiparului în 1989 și se numără printre volumele „de maturitate” ale autorului german. Ajuns la 60 de ani, după nenumărate succese și de public, dar și-n rândul criticilor, Michael Ende nu mai are nimic de demonstrat, așa că-și îngăduie un interludiu jucăuș. Punci cu porunci e poate cartea lui cea mai veselă. Iar hazul delirant începe încă de la subtitlu, un portmanteau care trasează de la bun început liniile generale ale poveștii: satanarheologenialcooligocen.
Protagonist este consilierul secret în treburi vrăjitorești Beelzebub Erezinus. Cu numai câteva ore înainte de sosirea Anului Nou primește o vizită de la un emisar al Întunecimii Sale, care-i reamintește că a venit scadența: prea puține fapte rele săvârșite în ultima vreme. Astfel începe o cursă contra cronometru în ultimele ore din an pentru a ieși bine la numărătoare, și a realiza planul cincinal de mișelii și vicleșuguri în doar câteva ore. Capitolele cărții sunt organizate cronologic și-n loc de titlu au reprezentarea grafică a unui ceas. Cealaltă eminență cenușie e mătușa lui Erezinus, o tante afectată, bătrână, unsă cu toate alifiile, pe nume Tyrannja Vamperl, care-ncearcă să-și ducă de nas nepotul favorit, dar, evident, nu face decât să-și urmărească propriile interese meschine, deoarece și ea este silită să comită cât mai multe răutăți în puținul timp rămas. Personajele pozitive sunt două animale: un motan gras, puturos și fandosit – Maurizio – și Jakob, un corb ca vai de el, hâtru, rațional, mofluz, dar cu simțul datoriei.
Cartea însumează o luare-n răspăr constantă a tuturor stereotipurilor care circulă despre rău, vrăjitorie, lumea întunecată a spiritelor malefice. Numai că acest univers demonic este dinamitat constant de sarcasme mușcătoare și sfârșește prin a imploda într-un hohot de râs suveran. Avem dinaintea ochilor o distopie neagră atât de caraghioasă, încât niciun copil care o va citi nu se va mai teme de magii, lucruri înfricoșătoare sau, mai rău, de metafizico-misticul „bau-bau“. Michael Ende demonstrează că, atunci când nu sunt luate în serios, fricile de orice fel pălesc, iar cea mai bună metodă de a pune capăt oricăror angoase e o porție de râs zdravăn pe seama lor. Lumea lui Erezinus și a Tyrannjei e mică, egocentrică, rămasă undeva-n urmă de tot, imposibil de adaptat la nou, amuzantă prin tarele și tiparele ei, previzibilă până-n cele mai mici detalii. Iată, de exemplu, cum Erezinus, simțind că orele-i sunt numărate, se-apucă să-și scrie testamentul: „Puţin mai târziu, magicianul stătea din nou în laborator, la lumina unei lămpi, la masă şi scria. Luase hotărârea să-şi facă testamentul. În scrisul lui de mână, întortocheat şi plin de înflorituri, pe pagină se puteau citi următoarele: «Ultima mea dorinţă. În deplinătatea facultăţilor mele mintale decid eu, Beelzebub Erezinus, Consilier magician secret, Profesor, Doctor şi aşa mai departe... azi în vârstă de una sută optzeci şi şapte de ani, o lună şi două săptămâni...» Se întrerupsese şi-şi rodea stiloul încărcat cu acid cianhidric în loc de cerneală. «Cu adevărat o vârstă frumoasă, mormăi el, dar pentru unul ca mine, încă destul de tânăr – oricum mult prea tânăr pentru a-mi începe deja călătoria spre iad.» Mătuşa lui, de pildă, vrăjitoarea, număra aproape trei sute de primăveri, dar din punct de vedere profesional era încă foarte activă. Tresări deodată, deoarece motănelul sări brusc pe masa lui, căscă, răsucindu-şi graţios limba, se întinse cât putu în faţă şi în spate şi strănută de câteva ori din toţi bojocii. «Văleu! miorlăi el. Ce pute aici aşa de groaznic?»” (p. 29)
De cealaltă parte, nici personajele pozitive nu-s mai breze. Inocența absolută a motanului (a se citi prostie cronică) e contrabalansată de spiritul practic al lui Jakob, un corb cu capul (și ciocul) pe umeri, care nu-și dorește decât să revină la familie și la traiul tihnit. Cei doi vor încerca să se opună planului de a realiza așa-numitul punci cu porunci – o licoare magică despre care se spune că ar îndeplini orice dorință. Numai că, în preajma Anului Nou, o perioadă de trecere despre care circulă legende cum că s-ar deschide cerurile și spirite de tot soiul ar circula libere pe pământ, poțiunea magică îndeplinește dorințele pe dos.
„Prin creierul magicianului tresăriră brusc mii de gânduri ca fulgerele unei furtuni ce se apropia. Cu acest Punci cu porunci îi devenise clar ca lumina zilei că ar mai fi posibil să-şi recupereze neîndeplinirea la timp a faptelor rele, cu alte cuvinte să-şi spele toate păcatele. Ceea ce acum, brusc şi pe neaşteptate, se afla atât de aproape de el, încât putea fi atins cu mâna, era chiar salvarea lui! Ba i-ar mai fi putut trage şi o praftură împuternicitului Tribunalului Infernal, să-l ţină minte. Doar că acum trebuia să facă neapărat rost de această licoare nemaivăzută numai pentru sine. În niciun caz nu mai avea de gând să-i lase lui tante partea lui din sulul de pergament, oricât i-ar fi oferit pentru ea – ba dimpotrivă, trebuia să ajungă neapărat la a ei, oricât l-ar fi costat, ar fi fost gata de orice, chiar dacă ar fi trebuit pentru asta s-o trimită, pe calea magiei, pe cealaltă lume sau chiar în altă galaxie. Dar toate astea erau mai uşor de gândit decât de făcut. Îi cunoştea puterile misterioase foarte bine şi ştia că avea toate motivele să se ferească de ea. Ca să nu se trădeze că-i tremură mâinile, se ridică şi începu să se plimbe încoace şi încolo cu mâinile la spate. Se opri în faţa pubelei cu deşeuri speciale, adâncit în gânduri, bătu cu degetele darabana pe capac în ritmul celui mai nou şlagăr lansat în iad, pe care se-apucă să-l şi fredoneze: «Calm, sânge, calm! spunea Dracula, Când lady Rosa apărea...»” (p. 85)
Fascinant la Michael Ende este stilul elegant de construire a frazelor, surprizele lexicale care te pândesc la orice pas, comparațiile surprinzătoare prin ineditul lor și imaginația formidabilă. Cinstit vorbind, în cartea de față nu se-ntâmplă mare lucru, dar totuși firul epic relativ sărăcăcios se citește și descâlcește cu sufletul la gură. Prozatorul german are talentul de a născoci întâmplări cu haz și de a le povesti indirect, printr-un soi de vorbărie lungă și necurmată a personajelor. Cartea se-ncheagă mai cu seamă din boscorodeli și turuieli, decât din acțiuni concrete, într-o manieră care amintește vag de Harap-Alb și de nemaipomenita aplecare a lui Creangă către dialog și cuvântul rostit. Celălalt reper evident pe care-l putem identifica în literatura română e micro-romanul lui Topîrceanu, Minunile Sfântului Sisoe. Dacă acolo însă era ridiculizat raiul și stereotipurile culturale care înconjoară conceptul, în cartea lui Ende vine rândul iadului să fie luat la refec.
Punci cu porunci e un minunat prilej de evadare ludică, un exercițiu de stil și sarcasm bine temperat, un roman pentru copii din care-ar avea și adulții multe de învățat, dar mai presus de toate este o pledoarie fermecătoare pentru literatura de bună calitate.
___________
Michael Ende, Punci cu porunci. Traducere din limba germană de Nora Iuga, ilustrații de Regina Kehl. Editura Arthur, București, 2014, 232 p.