Vitalie Ciobanu: Stimată doamnă Victoria Nagy Vajda, sunteți președinta Asociației de cultură și artă Arbor, cu sediul la București, care își propune să promoveze artiștii și scriitorii basarabeni în România, să încurajeze dialogul, schimburile culturale, să contribuie la integrarea celor două maluri ale Prutului într-un organism cultural în care diferențele să fie privite ca niște provocări și stimulente pentru creație și dezvoltare, nu ca praguri insurmontabile. Sunteți basarabeancă, însă de o altă formație profesională decât artele. Am vrea să știm mai multe despre Dvs. Deși, bănuiesc, vi s-a mai pus această întrebare, vă rog să ne spuneți, pentru cititorii noștri, de unde vine această pasiune pentru managementul cultural, pentru Arte în general? Este un domeniu în care, așa se crede, statul acoperă aproape întreg „teritoriul” disponibil, lăsând foarte puțin loc inițiativei private.
Victoria Nagy Vajda: Dragă Vitalie Ciobanu, vă mulțumesc pentru interesul acordat activității pe care o desfășor în cadrul asociației care, într-adevăr, are ca obiectiv promovarea mobilității culturale pe axa București – Chișinău, ambele orașe reprezentând pentru mine în mod egal CASA mea. Cine a urmărit activitatea Arbor îi este destul de evident că scopul proiectelor este de promovare a produselor culturale și a oamenilor de cultură din Basarabia în România. Acest demers vine din necesitatea de a acoperi un gol de cunoaștere, popularizare și, totodată, de integrare în cultura națională românească a valorilor culturale create pe malul stâng al Prutului, baștina mea. Un gol amplu, adâncimea lui diferă de la o perioadă istorică la alta. Chiar disponibilitatea de deschidere a publicului față de aceste bunuri culturale, interesul oamenilor de cultură din România pentru aceste valori diferă într-o oarecare măsură de la o generație la alta. Îmi este foarte interesant să observ în timp procesul de cunoaștere, de asimilare a valorilor basarabene, chiar dacă, pe alocuri, este greu și frustrant. Nu există proiect căruia, odată încheiat, să-i pot pune punct, să-l consider epuizat, realizat complet. Deoarece fiecare scoate la iveală alte goluri, alte probleme, legate între ele, și este frustrant că până și simplul proces de promovare a culturii e la fel de neglijat precum sunt investițiile în cultură, care au lipsit în ultimii 30 de ani.
Revin la întrebarea legată de originea pasiunii mele pentru artă. Preadolescența și adolescența mi-am petrecut-o în anii ’90, când lipsurile provocate de sărăcie, îndeosebi într-o familie cu mulți copii și părinți șomeri, erau copleșitoare. De mic copil, ulterior ca liceană, m-am apropiat singură de cultură, prin pasiunea mea pentru muzică și pentru istorie. Primele imagini de artă din viața mea le-am descoperit în cărți accesibile doar la biblioteca orășenească. Un reper important, de valoare emoțional-artistică pentru mine, a fost strada Vasile Mahu din Orhei, o stradă cu o arhitectură foarte frumoasă, unde îmi făceam promenadele după lecții. Privind înapoi, pot spune că am avut noroc de caracterul meu perseverent, care m-a ajutat să am prima mea întâlnire cu arta la vârsta de 18 ani, când am plecat la Chișinău pentru a studia Științe Politice la Universitatea de Stat din Moldova. Atunci a început „Epoca Marilor Descoperiri Culturale”, iar fiecare descoperire „sădea” în mine și dorința de a fi mai mult decât un simplu consumator de cultură. Mi-am dorit să promovez cultura, ca să mă bucur atât eu, cât și alții de frumusețea ei. La 35 de ani, am hotărât că nu mai este timp de așteptat, iar această „întârziere” a fost dictată și de capacitatea mea financiară de a realiza niște proiecte.
– Cum s-au dezvoltat și diversificat activitățile Arbor?
– Arbor a început cu proiectul „Cultura Bus”, ajuns în 2021 la a V-a ediție, un proiect frumos, care le oferă copiilor din zone mai puțin privilegiate accesul la cultura înaltă. Și anume, sunt organizate excursii pentru elevi la Chișinău sau București cu un program cultural intens, de regulă, o vizită ghidată la muzee de artă, teatru dramatic, spectacole de operă sau balet, shopping de carte și întâlniri cu scriitori. Elevii care au participat la edițiile de până acum au fost din Comrat, Taraclia, Tighina, Tiraspol, iar la București s-au alăturat și cei din Chișinău. Se poate observa că aceste puncte geografice țintesc asupra dimensiunii interetnice, or dorința mea a fost să contribui și la dezvoltarea dialogului interetnic.
Primele proiecte au fost, așadar, dedicate educației prin cultură și educației artistice, influențate din propria experiență de copilărie, însă aceste proiecte continuă să fie pentru mine și pentru Arbor cele mai importante și dragi.
În perioada 2017-2021, Arbor a organizat sau sprijinit organizarea a peste 30 de expoziții de artă, atât în propriul spațiu expozițional din București, Arbor.art.room (str. Transilvaniei nr. 11), cât și în galerii de artă private, centre culturale, biblioteci sau muzee din Republica Moldova și România. Arbor are un concept curatorial bine gândit și promovează deopotrivă artiști tineri și consacrați.
– V-ați dedicat într-un mod special promovării creației pictoriței Valentina Rusu Ciobanu, care, iată, a împlinit, pe 28 octombrie, 101 ani. Din nefericire, cu numai câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie, marea noastră artistă s-a stins din viață... Asociația Arbor a organizat în octombrie și noiembrie 2020 expoziții în două săli din București cu tablourile acestei legendare pictorițe basarabene, prilejuit de centenarul acesteia. Cum ați pregătit cele două expoziții de la București, cine v-a ajutat? Ce impact, ce ecouri a avut la public, în mass-media?
– Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere” va reprezenta mereu cel mai important proiect realizat de Arbor, iar importanța acestuia nu reiese doar din faptul că am promovat în România pictura celei mai importante pictorițe născute la Chișinău, ci derivă din complexitatea proiectului, s-a vădit din dăruirea participanților la proiect, care au fost motivați de o mare iubire pentru opera artistei. Proiectul a însemnat mai mult decât două expoziții organizate în 2020, a mai inclus inventarierea și digitalizarea atelierului artistei, recuperarea și restaurarea de lucrări, reconstruirea atelierului în realitate virtuală (VR – virtual reality), probabil singura artistă de 100 de ani care a intrat în atelierul său cu ochelari VR, alte două expoziții virtuale în colaborare cu Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău și alta cu Muzeul Municipiului București, editarea unui catalog, care adună importante și inedite texte de critică de artă, realizarea unui video interactiv și tare drăguț despre viața și opera Valentinei Rusu Ciobanu, construcția site-ului www.valentinarusuciobanu.com, și nu în cele din urmă inițierea propunerii de decorare a marii noastre pictorițe de către statul român.
Deși am început proiectul cu „piciorul stâng”, și anume cu starea de urgență cauzată de Covid-19, apoi cu refuzul Muzeului Național de Artă al României de a găzdui expoziția într-una din sălile dedicate expozițiilor temporare, totuși, până la urmă, lucrurile s-au aliniat ca stelele, nu am avut nicio altă opreliște și proiectul a avut succes. Ca și în alte cazuri, am scris un proiect și l-am depus la AFCN în cadrul sesiunii de finanțare 2020/II, alături de alte organizații din România. Muzeul Municipiului București s-a arătat deschis să găzduiască expoziția la Palatul Suțu, în centrul Bucureștiului, s-au implicat și la editarea albumului expozițional. Am primit sprijin și din partea Centrului Cultural Expo Arte, de pe lângă Primăria Municipiului București, prin doamna Mihaela Păun, și a Biroului Elvețian de Cooperare de pe lângă Ambasada Elveției de la Chișinău.
Proiectul s-a bucurat de o reflectare media excepțională, s-au realizat multe reportaje TV și radio, articole scrise, iar expoziția a fost vizitată, în condițiile impuse de pandemie, de un public frumos, de toate vârstele, și de importante personalități ale culturii românești, care au descoperit viața și opera acestei pictorițe.
– Cum v-ați apropiat de familia doamnei Valentina Rusu Ciobanu, ce „chimie” indicibilă s-a produs?
– „Chimia” între mine și familia Sainciuc s-a declanșat de la distanță, la telefon, prin mesaje, ulterior – prin rezultatele obținute. Le sunt foarte recunoscătoare pentru avansul de încredere pe care mi l-au acordat, pentru complicitate și pentru rezistența la nenumăratele solicitări de informații pe care le făceam. Pe Valentina am cunoscut-o abia în vara lui 2021, când am făcut o vizită familiei Sainciuc împreună cu copiii mei, o promisiune pe care le-am făcut-o, deoarece și ei au fost implicați într-o bună măsură în acest proiect și voiau să o cunoască. Întâlnirea a fost una mirifică, Valentina a fost și va rămâne pentru mine o zeitate din mitologie, precum eroii despre care citim în familie înainte de culcare.
– A fost o întâlnire providențială, acum putem spune acest lucru: trebuia să veniți Dumneavoastră, să aveți ideea, inspirația și energia pentru a o face cunoscută pe marea noastră pictoriță dincolo de fruntariile Basarabiei...
– Probabil că este într-adevăr vorba de o întâlnire providențială, fiind ajutată și de energia și dăruirea mea. Nici astăzi nu înțeleg cum se face că, după 30 de ani de la deschiderea granițelor, nicio instituție de stat sau organizație privată nu a promovat prin acțiuni concrete opera acestei mari pictorițe în România. De fapt, știu, cultura nu se bucură de atenție, dar îmi este totuși dificil să accept această realitate.
– Extrapolând cazul Valentinei Rusu Ciobanu: a fost atât de etanș izolată arta plastică din RSSM de cea din România? De ce tocmai la aproape 30 de ani după prăbușirea URSS și de anulare a interdicțiilor politice, opera Valentinei Rusu Ciobanu „a trecut” Prutul?
– În anul 1975, a avut loc o expoziție de grup a pictorilor din RSSM la București, în care a intrat și opera Valentinei Rusu Ciobanu. Ulterior, mult mai târziu, în 2009, o companie privată din România a organizat o expoziție a maeștrilor basarabeni cu scopul de a le crea o cotă pe piața de artă (părerea mea), iar pentru expoziție au fost aduse lucrări de la Muzeul Național de Artă al Moldovei, printre care și opera Valentinei Rusu Ciobanu.
Din observațiile mele, cred că vina pentru izolarea artei maeștrilor basarabeni de România, a celor care nu mai sunt printre noi sau nu mai au putere să se autopromoveze, o poartă instituțiile statului de pe ambele maluri ale Prutului, lipsa de interes pentru proiecte non-profit. Se vor găsi mereu impedimente legale, birocratice, poate chiar amestecate cu orgolii manageriale, se vor găsi mereu multe motive care să descurajeze aceste activități.
Și ca să se înțeleagă cât de sofisticată este situația cu promovarea valorilor culturale basarabene în România, aș vrea să vă aduc același exemplu, cel al proiectului dedicat pictoriței Valentina Rusu Ciobanu. Anul trecut au existat persoane care au pus în mod fals proiectul „în cârcă” României instituționale, iar în 2021, la funeraliile regretatei noastre Valentina Rusu Ciobanu, autoritatea centrală a Republicii Moldova, Ministerul Culturii, prin omiterea menționării numelui organizatorului, cel al Asociației Arbor, a prezentat acest proiect, prin subînțelegere, ca pe unul al autorității centrale moldovenești. Nu o zic din supărare față de această situație, care a demonstrat că, neavând de unde alege, autoritățile au fost „nevoite” să-și asume aceste eforturi, ca de la sine înțelese, ca proiecte proprii. Sunt doar tristă.
– Ce ar trebui să se întâmple ca și elita culturală românească să facă drumul spre noi?
– Îmi pun speranța că actuala clasă politică va fi interesată de o dezvoltare reală a relațiilor bilaterale dintre România și Republica Moldova și că se va munci în vederea dezvoltării relațiilor instituționale din sectorul cultural, că se vor realiza proiecte de anvergură națională și internațională, care să ducă la o adevărată apropiere a oamenilor de cultură de pe ambele maluri ale Prutului. Or, de aici pot porni și proiecte realizate de ONG-ori, companii private și persoane fizice. În același timp, oamenii de cultură din România trebuie să înțeleagă că în Republica Moldova există o piață de desfacere a produselor lor culturale. Este regretabil ca lansările de carte românească să nu aibă loc și la Chișinău, pe lângă București, Cluj, Timișoara și Iași. Și aș mai avea o mare rugăminte către oamenii de cultură din România: să nu mai facă distincția dintre malurile Prutului folosind termeni precum „poeți români și basarabeni”. Chiar nu e OK.
– La Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Sala Albastră, între 28 octombrie - 30 noiembrie, s-a desfășurat o altă expoziție de artă, sub genericul „1963 – an critic în cariera pictoriței Valentina Rusu Ciobanu.” E o noutate, la noi, să vezi o expoziție care nu vrea să cuprindă întregul parcurs al unui artist, ci doar un episod de o anumită semnificație care i-a influențat creația... Expoziția are un text explicativ asupra acestei secvențe din traiectoria artistei. Nu credeți că anii ‘60, recte pretinsa liberalizare hrușciovistă care, vedem, cel puțin în cazul artiștilor plastici independenți din URSS (ziși și „formaliști”), a fost o liberalizare cu buldozer... la propriu, rămân insuficient cunoscuți de noile generații, cu tot cu efectele traumatizante pe care le-au produs, dar și stimulatoare pentru destui creatori?
– ­Expoziția „1963 – an critic în cariera pictoriței Valentina Rusu Ciobanu” este a treia expoziție organizată de Arbor în 2021, în care este expusă opera Valentinei Rusu Ciobanu. Fiecare din aceste trei expoziții a abordat o temă concretă, așa cum ar trebui să fie concepute tot mai multe proiecte expoziționale. Opera unui artist poate fi vastă, iar descrierea ei punctată, atunci când se pun accente pe anumite evenimente istorice sau procese de creație ea poate avea un caracter educativ, poate sensibiliza mai ușor publicul asupra unei probleme. Prezentarea acesteia într-o formă interactivă atrage mai ușor publicul.
Și eu sunt de părere că avem opere și oameni de cultură care trebuie să iasă din anonimat, ei trebuie reeditați, recitiți, analizați, cercetați. Sunt convinsă că și printre aceștia sunt „zei”, vorba doamnei Maria Șleahtițchi, directorul Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, și e de datoria noastră să-i redescoperim, avem doar de câștigat, deoarece ne îmbogățim valoric.
– Cred că în siajul acestor recuperări v-a venit și ideea proiectului „Romanul românesc din stânga Prutului”, care își propune, citez din textul-prezentare: „să pună față în față opere și creatori de pe cele două maluri ale Prutului, într-un exercițiu deopotrivă cognitiv și hermeneutic”. La proiect a contribuit și Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu” din Chișinău. Eseurile despre cele cinci romane basarabene au fost publicate în Dilema Veche și în Contrafort (în acest număr – ultimul, cel despre „Povestea cu cocoșul roșu” de Vasile Vasilache). Ați ales cinci romane, apărute în anii ’60, dar și mai târziu, în anii ’80 și după 1990, romane care au schimbat fața literaturii din stânga Prutului, după o perioadă de proletcultism cultural feroce: „Zbor frânt” (1966), de Vladimir Beșleagă, „Povestea cu cocoșul roșu” (1966), de Vasile Vasilache, „Biserica albă” (1987), de Ion Druță, „Venetica” (1998), de Ariadna Șalari, „Hronicul găinarilor” (2006), de Aureliu Busuioc (1928-2012). Proiectul prevedea mai multe etape, despre care vă las pe Dvs. să ne vorbiți, acum când îi facem bilanțul.
– Așa este, proiectul de promovare și popularizare în România a literaturii scrise în Basarabia „se trage” din proiectul dedicat Valentinei Rusu Ciobanu. Ca și în cazul artei plastice, nu mi se pare OK ca literatura română a scriitorilor de pe malul stâng al Prutului să nu fie cunoscută de cititorii din România. Strategic, proiectul s-a concentrat pe invitarea a cinci critici literari tineri și cunoscuți din România – Bogdan Crețu, Andreea Răsuceanu, Marius Chivu, Florina Pîrjol și Cosmin Ciotloș –, care ar fi deschiși să descopere pentru ei, ulterior și pentru public, o operă necunoscută. Un rol foarte important în proiect l-a avut moderatoarea dezbaterilor literare, criticul literar și realizatoarea emisiunii Cooltura de la TVR1, Mirela Nagâț, care, spre deosebire de criticii angajați să scrie despre un autor, a avut de studiat bibliografia scriitorilor basarabeni și de citit toate cele cinci romane din proiect. Surpriza a fost una foarte frumoasă, căci exista riscul ca opera din proiect să nu placă criticilor, însă aprecierile au fost corecte și bune, iar unele texte au desființat criticile injurioase adresate operelor scriitorilor basarabeni de către unii critici literari de după ‘90. Într-adevăr, timpul așază valorile, însă precizez cu fiecare ocazie că este nevoie să facem lucruri, ca să ajutăm să se decanteze ierarhiile.
– Eu îmi amintesc cu cât entuziasm îmi vorbeați la început, când proiectul cu cele cinci romane basarabene era doar o intenție. Ați rămas la aceeași părere și după încheierea lui?
– De fapt, entuziasmul meu față de acest proiect este și mai mare acum, contribuția și munca realizată de participanții la proiect a fost una impresionantă. Nici nu e nevoie să o spun eu, se pot asculta podcasturile pe www.arborinstitute.eu, unde e spus și scris tot ce este mai important!
– În 2019, ați avut o activitate intensă, ca secretar de stat, la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, cum se numea el atunci, în Guvernul Maia Sandu. Cum a fost? Ce ați reținut important din această experiență? Este reformabil, poate fi performant acest sector? De fapt, ce trebuie „reformat”, pentru că nu-mi imaginez ca statul să dea năvală în atelierul unui pictor sau peste masa de lucru a scriitorului, spunându-le: „Salut! Am venit să te ajut!”
– Deși foarte scurtă această experiență – a durat mai puțin de două luni –, ea m-a ajutat să înțeleg originea și structura problemelor sectorului cultural din Republica Moldova, care este un sector la fel de vital ca și educația, sănătatea sau economia. Dacă în prima lună de mandat îmi părea că nu există șanse să obții rezultatele dorite, în a doua și ultima lună eram convinsă că se pot face lucruri bune, chiar dacă aș fi muncit de una singură. Cum am spus și mai devreme, e nevoie de inițierea și lansarea de programe naționale, de creare a unui mecanism de implementare și gestionare a proiectelor, de colaborare strânsă cu sectorul cultural privat și independent și care să meargă în paralel cu reforma, cu majorarea salariilor lucrătorului cultural și cu realizarea investițiilor în infrastructura culturală.
– Tot Dumneavoastră ați inițiat o petiție publică, dar și o scrisoare, semnată de câteva personalități din Moldova, pentru reînființarea Ministerului Culturii, adresată actualului partid de guvernământ, și această solicitare a fost auzită: avem un Minister al Culturii. Ce ar trebui să urmeze?
– Multă muncă, viziune, angajări de profesioniști și dedicație necondiționată!
– Știu că aveți o viziune mai amplă legată de familiarizarea copiilor, adolescenților cu fenomenul cultural, cu artele, ca parte esențială a procesului lor de formare. Acum câțiva ani, ați organizat și finanțat deplasarea unui grup de elevi din Comrat, Tighina și Tiraspol, care au putut vedea spectacolul Apolodor, călătoria unui pinguin, un text după Gellu Naum, în regia fratelui meu, Vlad Ciobanu, montat la Centrul Național de Educație prin Artă, al cărui director era. Îmi aduc aminte bucuria, exuberanța micilor spectatori... Avem, azi, cu toții, o mare problemă: cum să-i îndepărtăm pe copii de telefon, de tabletă, cum să-i facem să citească, să frecventeze sălile de concerte, galeriile de artă? Nu ar trebui această reeducare să o începem cu părinții?
– Această călătorie în lumea drăguțului și multiubitului Apolodor a avut loc în 2018, în cadrul proiectului „Cultura Bus”. Un spectacol muzical pentru copii fantastic, bine regizat, coregrafiat, jucat, având o muzică excepțională, un decor și costume făcute cu pricepere, cu mult gust estetic. Un gen de spectacol care lasă impresii de neuitat asupra micilor spectatori, care umple goluri și contribuie la o creștere armonioasă a copilului, la formarea personalității lui. Literatura, spectacolele, arta îl pregătesc pe copil pentru viața de adult, îl ajută să învețe și să descopere înțelepciunea care îl vor ajuta să își găsească locul și menirea în societate, îl vor face, de mic, să se gândească la meseria sau menirea sa în viață. Fabuloasa lume a literaturii, a spectacolului, a ieșirii în societate, a discuțiilor cu semenii și cu adulții îl ajută pe copil să se dezvolte, să facă conexiuni și asocieri, ajutându-l să afle rezolvări mai ușoare ale problemelor critice de care viața abundă, din păcate.
Vorbesc despre toate acestea în cunoștință de cauză, comparând copilăria mea și cea a copiilor mei. În copilăria mea, eu nu am suferit pentru că aveam o masă sărăcăcioasă, că îmi lipseau bunuri esențiale, că nu mi s-au sărbătorit zilele de naștere, cadoul de ziua mea putea fi în cel mai bun caz o înghețată. Eu am suferit de nostalgie – o durere în suflet pe care nu o înțelegeam, un fel de singurătate. Mie mi-au lipsit poveștile.
Cât privește gadgeturile, copiii mei le folosesc doar pentru școala online, de vină fiind pandemia, iar cărțile și mersul la teatru se numără printre distracțiile principale. Ca și călătoriile de tipul excursiilor „Cultura Bus”, dar în format de familie. Sunt niște copii norocoși și mă bucur pentru ei.
 
Noiembrie 2021