Categorii

Parteneri

Arhetipuri ale celor care ne conduc

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Arhetipuri ale celor care ne conduc

Am recitit de curând romanul lui Cervantes „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”, considerat cea mai bună lucrare de acest gen din toate timpurile. Și este, pe bună dreptate. Urmărind aventurile personajelor sale, m-am surprins mereu cu gândul la marea lor asemănare de fond cu personajele tipice ale societăţii în care trăim. Am constatat că nimic nu se schimbă cu trecerea secolelor, cel mult decorul, scenografia. Unii demnitari de la noi au o structură sufletească identică cu cea a lui Sancho Panza, alții seamănă izbitor cu Don Quijote, iar alții trădează comportamente şi scopuri similare cu ale Ducelui și Ducesei.
În rarele pasaje în care dă caracteristici directe personajului său principal, Cervantes afirmă: „tot ce grăia era așezat, iscusit și bine spus, pe când tot ce făcea era nesăbuit, nebunesc și pidosnic”. Într-adevăr, diriguitorii care îl au ca prototip pe Don Quijote văd lumea nu cu ochii capului, ci cu ochii subconștientului lor abisal și acționează în consecință. Don Quijoții sunt atât de puternic rupți de realitate, încât prezența lor aduce doar daune și distrugeri celor pe care pretind că îi ajută în numele unor idealuri mari (în realitate, false ori puternic depășite de timp), iar toate întreprinderile lor se termină dezastruos, atât pentru ei cât și pentru cei care îi urmează sau pentru nefericiții care se întâmplă să le fie în preajmă. 
Conducătorii de tipul lui Don Quijote apar când îngândurați, când furioși, când deznădăjduiți, dar întotdeauna plini de importanța misiunii lor. Ei tulbură apele limpezi, omoară oile unor păstori pașnici, eliberează prizonieri periculoși, fac alte nenumărate blestemății, „fiind o adevărată pacoste pe capul lumii”. După orice nereușită, un Don Quijote veritabil vorbește cu indignare despre vrăjitorii plini de răutate, care îl pizmuiesc și îl prigonesc, îi subminează bunele intenții și proiectele folositoare. Și niciodată nu-și asumă nicio vină. „Vrăjitorii m-au prigonit, vrăjitorii mă prigonesc și vrăjitorii mă vor prigoni” până la moarte, îi mărturiseşte ingeniosul hidalgo Ducesei care îl găzduieşte. 
În pofida eșecurilor sale evidente, marele hidalgo din roman, ca și „hidalgii” din politica mare, continuă să afirme că fac mult bine oamenilor, că ajută văduvele şi nevoiașii şi, culmea, se așteaptă sincer la o faimă care să treacă peste ani și secole.
De altfel, orice Don Quijote este în­credințat că „diploma de cavaler rătăcitor” îi conferă o mulțime de scuteli și imunități, de aceea nu găsește de cuviință să plătească nicio taxă, niciun impozit, hangiii trebuie să fie fericiți să-l găzduiască gratis, iar croitorilor nu le datorează vreun ban pentru hainele cusute. Singura lege căreia se supune un cavaler rătăcitor este voința sa proprie, scrie Miguel de Cervantes.
Supușilor naivi care îl urmează cu speranță și încredere vajnicul hidalgo le vorbește despre împărății și regate ce vor fi dobândite, despre insule și demnități ce le vor fi oferite în dar, despre alte răsplăți care, bineînțeles, îi dovedesc mărinimia. Un Don Quijote care se ia în serios speră să ajungă cu timpul chiar și împărat, sau cel puțin arhiepiscop sau un alt mare dregător. Iar puternicii zilei (Ducele și Ducesa) care, pentru scurt timp, se decid să-i ofere protecţie îl susțin în sminteala lui.
Nu lipsesc din societatea noastră nici conducătorii din umbră, precum Ducele și Ducesa din cea de-a doua parte a romanului lui Cervantes; aceștia sunt păpușarii principali care trag sforile și montează diverse spectacole, împărțind roluri cu o semnificație dubioasă unor oameni vii, și o fac spre propriul amuzament. Având acces deplin la resurse, Ducele pune la cale înscenări costisitoare spre a-i determina pe aventurierii ambițioși gen Don Quijote și pe ariviștii gen Sancho Panza să se comporte previzibil, potrivit cu umorile, slăbiciunile și năzuințele lor rupte de realitate, pentru ca apoi să se debaraseze de ei cu ușurință, ca de un material nefolositor. Ducele și Ducesa îi mint cu abilitate pe toți: ei pretind a crede în proiectele nebunești, dar cutezătoare, ale conducătorilor aflați la vedere, aparent le acordă tot sprijinul, inclusiv financiar (cu banii strânși de la supuși), însă în esență nu fac decât să-și realizeze strategiile absconse, de o calitate morală îndoielnică.
Totuși, procentual vorbind, tipul de lider cel mai des întâlnit la noi, inclusiv în zona politicului, este Sancho Panza. Șefii care îl au ca prototip pe scutierul lui Don Quijote cred cu tărie că pot guverna o insulă, neavând cel puțin știință de carte. În aspirația lor puternică de a-i conduce pe alții, ei sunt gata să urmeze un stăpân smintit oriunde și să-l sprijine în toate aventurile sale păguboase și nefolositoare. 
Sancho recunoaște că mare îi este setea de a încerca „ce gust are să fii cârmuitor”. Deși nu știe a scrie și a citi, căci la el în sat a păzit porcii, afirmă că îi e de-ajuns că știe să-şi facă cruce pentru a fi un bun cârmuitor. Don Quijote îl avertizează că slujbele și treptele cele mari sunt „o mare adâncă de griji” și încearcă să-i dea o mulțime de sfaturi. Sancho le ignoră, zicând nonșalant că nu le poate memoriza; totuși îi cere să i le aștearnă pe hârtie: „o să i le dau duhovnicului meu ca să mi le amintească și să mi le vâre-n cap când o fi nevoie”. Important este că „să-mi iscălesc numele mă pricep eu, că, atunci când am fost staroste la mine-n sat, am învățat să fac unele buchii /…/; asta cu atât mai mult cu cât m-oi preface că-s ciung de mâna dreaptă și-oi pune pe altul să iscălească pentru mine /…/ și având eu mâna și cuțitul, oi face ce-oi pofti…”1
Sancho își făcea socoteala să vină la guvernare pentru a mânca cald, a bea rece și a-și odihni mădularele în cearceafuri de in și perne de puf. Dar realitatea s-a dovedit a fi mult mai dură. După nici 10 zile de cârmuire a „insulei”, el pur și simplu dezertează de la îndatoririle sale, strivit de aspectele negative ale puterii. El înțelege într-un final că nu a venit pe lume să fie cârmuitor, nici să apere insule și cetăți de vrăjmași. „Pe mine mult mai bine mă taie capul să ar și să sap, să retez și să îngrop vița, decât să dau legi și să apăr ținuturi și împărății.” Când prietenul său Ricote maurul îl întreabă ce a câștigat din toată cârmuirea asta, Sancho îi răspunde: „Faptul de a-mi fi dat seama că nu sunt bun decât să cârmuiesc o turmă de capre.” 
Legendarul scutier al lui Cervantes s-a dovedit a fi totuși mult mai cinstit. În timp ce Sancho Panza din vremurile noastre – politicieni, manageri, judecători –, dându-și seama că nu fac față sarcinilor pe care le ridică în fața lor funcțiile ocupate, nu se grăbesc să se retragă. O fac doar siliți de împrejurări, și numai după ce demonstrează o rapacitate deosebită în a se căpătui cu case, mașini, conturi în bănci și relații utile, adică cu lucrurile despre care ei cred că îi fac fericiți. Iar cei care îi lasă să plece cu onoruri sunt la fel ca ei. La fel ca noi toţi.
În Epistola către corinteni, Apostolul Pavel scrie: „Stăpâniți toate lucrurile așa ca și cum nu le-ați avea.” Dacă ne gândim că într-o epocă în care oamenii se culcau şi se sculau cu Dumnezeu în gând, în care nimeni nu se aşeza să ospăteze, nu pornea la drum, nici începea vreo lucrare fără a-i mulţumi Creatorului, dacă și atunci guvernanții derapau puternic de la îndatoririle lor (fie din cauza smintelii, fie din cauza lăcomiei, fie din cauza ambiţiei de a dispune de alţii), uitând de misiunea lor principală, cum să n-o facă cei din timpurile noastre? În epoca post-postmodernistă pe care o traversăm, în care a fost declarată moartea lui Dumnezeu, iar relativismul a pus sub semnul îndoielii orice sistem de reguli, este greu să guvernezi cinstit şi detaşat, aşa cum o cere Sfânta Scriptură.
Este adevărat, lucrurile spre care tind oamenii s-au sublimat, s-au multiplicat, s-au spiritualizat, însă ființa umană, în 2000 de ani de creștinism, a rămas în esență aceeași: trăiește în dilema alegerii între bine și rău. Potrivit unor cercetători2, nici chiar în societăţile cu tradiții democratice reprezentanții clasei dominante nu sunt altruiști, în sensul că nu îşi ignoră interesele pentru a reprezenta întâi de toate interesele celor pe care îi guvernează, aşa cum o cere orice constituţie şi orice sistem de legi. Cu atât mai puțin într-o societate ca a noastră, în care democrația este foarte fragilă.
Deseori, conducătorii vor să pară că sunt curaţi ca lacrima, că respectă întru totul legile. În același timp, ei folosesc imperfecțiunile din legislație pentru a-și servi interesele sau folosesc litera legii pentru a distruge spiritul ei.3 Din punct de vedere moral, mulți șefi de întreprinderi, de partide, de instituții sau de ministere, prin practicile lor de zi cu zi, oferă un exemplu nociv de guvernare, ajungând să îi corupă sufletește atât pe subalterni, cât și pe toți cei asupra cărora au impact deciziile lor, în special generațiile tinere. 
 
***
În definitiv, valorile care sunt importante pentru un popor tocmai ele îl guvernează. Dacă la temelia unei comunități se află, de exemplu, banii, această comunitate va fi condusă de bani. Dacă sistemul de valori al unui popor se reduce la bunurile materiale, el va avea parte de conducători care acţionează în consecinţă. Dacă o majoritate critică de oameni crede că valoarea supremă pentru viața unui om este sufletul, conduita morală şi credinţa într-o instanță superioară, ei vor fi guvernaţi de persoane care țin seama de aceste valori, iar şansele lor de supravieţuire ca popor vor crește exponențial.
Nu vom putea avea niciodată conducători perfecți sută la sută, dar putem cel puţin să le sporim gradul de moralitate, să ridicăm procentul celor care într-o măsură mai mare sunt dispuși să ne reprezinte interesele, interesele societăţii luate ca un tot întreg, și nu doar pe cele ale familiei lor sau ale clanului lor. 
Poate că ar trebui ca, în colectivitatea noastră, să apară sentimentul de responsabilitate faţă de „cetate”, dar şi faţă de o autoritate care transcende această lume? Poate că schimbarea pe care ne-o dorim ar trebui s-o începem de la noi și astfel, treptat, se va produce o mutaţie calitativă şi în actul guvernării?
___________
1 Miguel de Cervantes Saavedra, „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha” (traducere de Edgar Papu), Bucureşti, Editura Minerva, 1987, vol.4, p. 61
2 Lucian Boia, „Mitul democraţiei”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013
3 Horia-Roman Patapievici, eseul „Spiritul şi legea” din volumul Partea nevăzută decide totul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015