După 20 de ani de la declararea independenţei în august 1991 – o independenţă pe care mai mult a primit-o cadou, decât şi-a cucerit-o singură, printr-o strategie concertată – , Republica Moldova rămâne pe harta lumii o promisiune disperată. A ratat mai tot ce se poate rata – ba uneori chiar mai mult decât atât – în această perioadă, dacă am privi-o în comparaţie cu alte popoare desprinse din imperiul sovietic.
A ratat Unirea cu România şi, după cum s-a văzut mai târziu, a ratat integrarea europeană, adică singura soluţie reală de a scăpa din îmbrăţişarea anihilantă a Rusiei (al cărei vis democratic, pe ruinele imperiului sovietic, s-a dovedit o iluzie). Nu a fost numai vina clasei politice de la Chişinău – anemică şi complexată, incapabilă de proiecte politice îndrăzneţe, de anvergură, și sabotată tenace din interior – , dar şi a regimului Iliescu, aservit Moscovei, cel care a confiscat Revoluţia Română din decembrie ‘89. Iar după 1991, tema Unirii a devenit subiect de speculaţii şi diversiuni politice al unor zgomotoşi impostori de la Chişinău şi Bucureşti (Frontul Popular, Partidul „România Mare”, dar nu numai ei…), care au făcut totul pentru a macula un ideal.
Moldova și-a ratat unitatea teritorială, alegându-se cu două regiuni-problemă, Transnistria şi Găgăuzia, una mai separatistă decât cealaltă, creaţii ale Moscovei, prin care aceasta şi-a perpetuat şantajul la adresa Moldovei, de unde refuză să-şi retragă armata de ocupaţie.
Am ratat, în conjunctura creată după 1989, legitimarea deplină a identităţii româneşti – în Constituţie tronează în continuare un idiom fictiv, „limba moldovenească”, limba română nu are recunoaşterea şi circulaţia unei limbi de stat în Moldova independentă, minorităţile etnice refuză să o înveţe şi preferă rusa în comunicare, limba vechii metropole, încercând să-şi conserve confortul psihologic şi dominaţia economică. Şi de ce ar respecta limba română, dacă înşişi vorbitorii săi naturali o ignoră şi o batjocoresc? De la paranteza laşă şi şmecheră pe care o propunea Petru Chirilovici Lucinschi pentru limba română, până la orgoliul (schizoid) de poliglot în cadrul aceleiaşi limbi al preşedintelui interimar de azi, Marian Lupu – vorbitor „ştiinţific” de română şi vorbitor „politic” de moldovenească – , limba română a cunoscut o largă plajă de umilinţe. Şi una dintre cele mai revoltătoare este că alogenii care nu ne vorbesc limba, deşi sunt cetăţeni ai acestui stat, au pretenţia să ne înveţe adevărul despre ea. Afirmarea limbii române în Basarabia nu este doar ambiţia unei elite culturale care vrea să-şi impună normele în comunitatea din care a ieşit, pe care are pretenţia să o ghideze, limba română este un vehicul al emancipării spirituale, al ieşirii din starea de subdezvoltare intelectuală şi marca accesului nostru la lumea occidentală. Suntem europeni pentru că suntem români, pentru că limba română este una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. 
Și, pentru a ne continua „sărbătorescul” bilanț, să spunem că am ratat, în aceste două decenii, întregul complex de reforme care definesc un stat de drept şi o economie de piaţă concurenţială, generatoare de prosperitate, nu de dezechilibre majore în ce priveşte nivelul vieții, de nesfârșite privațiuni și tragedii umane. Moldovenii nu sunt un popor deprins cu reflexia, ei nu par să aibă nici dimensiunea metafizică a existenţei (în ciuda religiozităţii lor strident afişate), şi nu au nici „spiritul protestant” al făuritorului de bunuri, care să-i ajute să se bucure de viaţă acolo unde s-au născut. Moldova este, din păcate, o ţară din care, după 20 de ani de independenţă, se fuge pe capete. Şi acest fenomen al exodului plasează în ridicol discursurile naționalist-paseiste despre „baştina sacră”, dar şi discursurile savante despre „valori” şi apartenenţa geopolitică a acestui ţinut. Pentru că Moldova se depopulează şi, în curând, dacă nu se face ceva pentru a opri acest exod, nu va mai avea cine să o legitimeze pe harta lumii şi viitorul ei va fi compromis.
Contabilizarea, fie şi parţială, a acestor neîmpliniri, oricât de strivitoare, nu vrea să însemne neapărat că în ultimele două decenii în Moldova nu s-a întâmplat nimic pozitiv. Dar, și se cuvine să o spunem apăsat, aceste realizări s-au produs nu datorită felului în care au decurs lucrurile din 1991 și până azi, ci împotriva modelului impus de stăpânii post-sovietici ai acestui stat. Şi cea mai spectaculoasă dovadă a acestor evoluţii subterane,  reticulare, o constituie evenimentele din 7 aprilie 2009 – momentul inaugural al noii democraţii basarabene. Tinerii care au ieşit să protesteze în acele zile dramatice au arătat întregii lumi că refuză să mai fie victime plecate, „rumeguş al istoriei”, precum generaţiile ce i-au precedat. Că fireasca lor aspiraţie spre libertate nu mai poate fi îngrădită prin fraude electorale, prin discursuri mincinoase și persecuţii poliţieneşti, sau prin ridicarea unei noi Cortine de Fier la hotarul Moldovei cu lumea occidentală. E drept că şi acest moment luminos pare să fi fost copleşit de mediocritatea şi laşitatea congenitală a liderilor politici din Alianţa pentru Integrare Europeană – ce frumos şi promiţător sună această titulatură! – , a căror luptă meschină pentru „ciolan” a obnubilat scopul final pentru care fuseseră votaţi – demontarea sistemului comunisto-mafiot, patronat de Voronin, şi remorcarea Basarabiei la lumea civilizată. Se întâmplă că Voronin şi detaşamentul său de „paraşutişti” nu numai că se simt foarte bine în opoziţie, consumând şi multiplicând nestingheriţi agoniseala celor peste opt ani de jaf și fărădelege, ci sunt tot mai hotărâţi să-și ia revanșa, ajutați de oarba confruntare a partidelor din coaliția liberal-democrată. 
Cele două decenii de la proclamarea independenţei ne găsesc, simptomatic, într-un blocaj politic lamentabil, cauzat de nealegerea şefului statului. Asta deschide calea unor alegeri parlamentare anticipate, al căror rezultat este foarte posibil să nu se situeze prea departe de dezastrul din 25 februarie 2001. După douăzeci de ani de independență, Moldova rămâne singura fostă republică din vastul spațiu post-sovietic – de la Marea Baltică și până la Marea Neagră – în care comuniștii ar putea să ajungă a treia oară la guvernare, nu organizând o lovitură de stat, ci prin alegeri libere, să revină, din nou și din nou, așa cum revine un coșmar în mintea unui bolnav cu psihicul deviat...
Între două spirale ale prețurilor, contrazicând orice logică, între două crize politice, alimentate de lipsa de viziune a aleșilor noștri, continuăm să trăim în această promisiune disperată care este Basarabia, un loc în care, dacă am fi oneşti, ar trebui să recunoaştem, vorba lui Wittgenstein, că nu este nimic de celebrat.