Categorii

Parteneri

Şaptesprezece zile la Capătul Lumii

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Şaptesprezece zile la Capătul Lumii

Urc în avion înarmată cu multă răbdare, cu două cărţi bune şi cu trei feluri de haine la mine. Urmează să zbor Bucureşti – Atena, Atena – Doha, şi apoi Doha – Cape Town. La Atena e mai cald decât la Bucureşti, deci trebuie să-mi dau jos geaca groasă şi puloverul în care am înfruntat zero grade. În Qatar n-am voie să umblu descoperită, deci am o eşarfă mare, vişinie, în care să mă înfăşor ca să mă simt mai confortabil. La Cape Town sunt 30 de grade, deci ar trebui să ies din aeroport în sandale, blugi şi tricou subţire. E o metamorfoză continuă această călătorie, în care pornesc înfăşurată bine ca o omidă şi voi lua formă de fluture la destinaţie.
Douăzeci şi una de ore de zbor mai târziu, iată-mă, am ajuns în Africa de Sud, la capătul lumii, şi, totuşi, sunt exact pe acelaşi fus orar cu locul pe care îl numesc „acasă”. 
 
Africa de Sud o zonă misterioasă, plină de triburi exotice, în care au păşit primii europeni abia în 1485. Mai întâi portughezi, apoi francezi, britanici şi olandezi, atraşi nu doar de bogăţia pământurilor, dar şi de diamante şi aur mai târziu, în sec. 19. După nenumărate războaie sângeroase, albii şi-au instalat tronul în acest paradis, nimicind triburile locale şi luându-le forţat pământurile şi bogăţiile. 
Segregarea dintre albi şi negri era deja adânc înrădăcinată, însă în 1948 a devenit legală, odată cu instaurarea la putere a Partidului Naţional. Oraşele, pământurile, drepturile, locurile de muncă, salariile, toate erau împărţite în patru mari categorii: alb, negru, „colorat” sau indian. Între anii 1960 şi 1983, aproximativ 3,5 milioane de sud-africani „non-albi” au fost scoşi din casele lor şi forţaţi să locuiască în cartiere segregate. În 1949 s-au interzis prin lege căsătoriile între persoane din diferite categorii rasiale, acestea fiind considerate delict. Începând cu 1970, categoria „negru” şi-a pierdut dreptul de a fi reprezentată politic, au fost lipsiţi de cetăţenie, aveau acces limitat la educaţie (şcoli speciale pentru categoria lor) şi la servicii medicale. 
 
Cum te-ai fi simţit, să fii dat afară din propria casă şi dus în cartiere mărginaşe, ghetouri îngrădite? Să ţi se spună că nu ai voie să-ţi dai copiii la o şcoală normală, ci doar la şcoala pentru „negri”, în care copilul tău va învăţa doar cum să cureţe casele albilor şi cum să servească masa? Câteva imagini îmi trec prin faţa ochilor: plaje separate, transport public separat, semne cu „WHITE ONLY” în zone publice, inclusiv pe băncile din parc. Înjosire publică. Capete plecate. Tradiţii smulse din rădăcină, pentru totdeauna. Fraţi de acelaşi sânge, aparte.
Aparte. 
Apartheid. 
Apartheid-ul este un cuvânt care doare, aici, la capătul lumii. Şi noi ştim, din propria experienţă, că doar o rană care nu s-a vindecat poate să mai doară. 
 
Ziua 1
Goie nag, Cape Town! („Bună seara” în afrikaans.)
Aeroportul e grandios, arată la fel de bine ca unul european, este nou şi curat. Pe un panou imens, o poză cu inscripţia: „If you HIDE it, we WILL find it” mă face să mă simt brusc supravegheată.
Mergând spre hotel, observ drumurile excelente. Totul e nou, alb, luminos, străluceşte: panouri publicitare, magazine de lux, zgârie-nori. Maşini curate, noi. Semafoare. De fapt, aici li se spune „robots”, nu semafoare. Cândva, când au fost instalate pentru prima dată, li se spunea „poliţişti-roboţi”, şi aşa a rămas până acum.
Văd un indicator pe care scrie: 6131 km până la Polul Sud. Înot pe burtă sau pe spate?
 
Ziua 2
Are un taxi curat, îngrijit. Poartă cămaşă albă, la radio se aude muzică tribală şi are o cutie roşie cu lapte, din care mai bea când opreşte la semafor. Ne priveşte prin oglinda retrovizoare:
- Sunteţi din Angola?
- Nu, România.
- Aaa... Roumanie! „Ceaucescu”! Cu câţi ani în urmă l-au omorât?
- Cu 26 de ani în urmă.
- Cum îi spuneaţi, tati?
- Nu cred…
- Ba da, da, tati „Ceaucescu”! 
Linişte. Mie „Ceaucescu” nu mi-a fost „tati” niciodată, şi n-aş şti cum să-i explic unde, sau ce e Republica Moldova. Aşa că schimb subiectul:
- Şi dumneavoastră, de unde sunteţi? Sunteţi de aici, din Cape Town?
- Nu, dacă eram de aici, n-aş fi ştiut de „Ceaucescu”. Sunt din Congo. Mobutu a fost mare prieten cu tati al vostru. Aţi văzut filmul cu „Ceaucescu”? Când îl omoară? Când priveau filmul acesta în Congo, mulţi oameni îşi pierdeau locul de muncă. Mobutu nu voia ca oamenii să ştie ce a păţit tati al vostru.
- Şi când v-aţi mutat la Cape Town?
- Cu 12 ani în urmă. Cape Town e acasă acum pentru mine. 
Mai mergem un pic şi ne împotmolim în trafic. E 31 decembrie şi toată lumea se grăbeşte undeva. Mergem un metru, apoi oprim. Încă un metru.
Îi sună telefonul:
- Bonjour, Madame! trece la franceză foarte natural, vorbeşte cu multă politeţe cu o clientă, cred, din ce înţeleg.
Deodată vede ceva pe geamul din stânga, aruncă telefonul, îşi împreunează mâinile ca la rugăciune şi strigă, cu cea mai umilă voce de care este în stare un bărbat în toată firea:
- Iertaţi-mă, Sir! Îmi cer iertare, Sir! Vă rog, Sir, vă rog!
Nu voi uita niciodată sprânceana ridicată şi expresia dezgustată de pe faţa poliţistului alb care îl privea din maşina din stânga.
 
Ziua 3
E aproape de miezul nopţii şi fac totalurile. Cred că 2015 a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Am început anul în Sri Lanka şi îl închei în Africa de Sud. Am vizitat 6 ţări (pe 3 continente), 26 de oraşe, am învăţat snowboard, tai chi, hipism. Am organizat 4 evenimente şi am participat la 6 târguri. Am râs, am iubit, am scris, am ridicat un zmeu. La mulţi ani!
 
Ziua 4
Looking for Hope at the Cape of Good Hope: am atins cel mai sud-vestic punct al Africii, Capul Bunei Speranţe. 
 
Ziua 5
Astăzi e 2 ianuarie, iar în Cape Town asta înseamnă gălăgie şi distracţie sau Klopse – al doilea revelion al localnicilor. Legenda spune că pe timpurile segregării slujitorii negri nu puteau sărbători pe 31 decembrie, pentru că trebuiau să servească în casele albilor. Aşa că albii i-au lăsat să sărbătorească pe 2 ianuarie, cu un carnaval cu dans pe străzile oraşului. Iar pentru ca odraslele albilor să nu-i recunoască pe angajaţii din case, aceştia trebuiau să-şi picteze feţele. În timp, fiecare a luat culorile cartierului în care locuieşte, au îmbrăcat costume, au luat steaguri şi instrumente muzicale. 
 
Ziua 6
Azi am vizitat o rezervaţie naturală cu pinguini sud-africani. Interesant acest specimen, denumit şi „pinguinul de bolovan”, care locuieşte la temperaturi de 40 de grade şi apoi intră în apa de 17. Pinguinii sunt adorabili, sunt lenţi, rotunzi şi pufoşi, stau în cele mai caraghioase poziţii şi privesc în gol. Eram atât de aproape de unul încât mi-am făcut selfie cu el. 
Doi pinguini îşi ating uşor aripioarele, de parcă s-ar ţine de mână, şi privesc spre ocean: iat-o, cea mai frumoasă poveste de dragoste, la capătul lumii.
Într-un muzeu, văd o pasăre mare de lemn. Mă apropii şi citesc că e un sicriu de copil, dintr-un trib din Ghana. Membrii tribului respectiv sunt înmormântaţi în sicrie în formă de animale, în special păsări, pentru ca sufletele decedaţilor să ajungă mai uşor în rai.
Pentru ca să zbori doar sus, 
spre locul dintre răsărit şi apus.
 
Ziua 7
Maraton cu 16 vinuri sud-africane degustate astăzi între orele 11 şi 17, în trei mari regiuni: Paarl, Franschhoek şi Stellenbosch. Vinurile de Africa de Sud au o istorie comună, cu olandezii şi francezii care au încercat să facă vin şi au adus experţi din afara continentului până au reuşit să producă vinurile excelente pe care le exportă astăzi pe toată planeta. Fiecare zonă cu particularităţile sale, mie mi-a plăcut mult Chenin Blanc (Credo) din zona Stellenbosch (strugurii Chenin sunt denumiţi „Cenuşăreasa” Africii de Sud), de asemenea nişte cupaje excelente de Merlot cu Shiraz sau Pinot cu Hermitage (un gen de Cinsault). 
Pe drum spre podgorii, am pălăvrăgit cu Rodney, ghidul nostru, de origine britanică, dar născut şi crescut în Africa de Sud. Îi pun tot felul de întrebări, pentru că nu înţeleg multe lucruri. De exemplu, am trecut deja de câteva zone cărora le zice „town-ship” şi care arată foarte sărăcăcios: sunt cartiere cu localnici care locuiesc în nişte cocioabe vai de capu’ lor, care parcă se prăbuşesc. În schimb, în jurul lor, sunt garduri nou-nouţe, kilometrice. 
Rodney râde tare şi spune:
- You think we built the fence to keep the „negros” in… But actually they built them, to keep the cows from escaping! (Ai spune că am construit gardurile ca să-i ţinem pe „negros” în interior, însă de fapt ei le-au construit, ca să nu le fugă vacile!)
Nu ştiu cum să continui o discuţie cu un om care îşi permite să spună cuvântul „negros” în anul 2016, pe care eu l-am auzit doar în filmele despre Războiul de Independenţă din SUA. Mai ales că şoferul care ne duce din loc în loc este, bineînţeles, de culoare. Mă uit la el, dar nici el nu reacţionează. Oare pentru că a auzit prea des acest cuvânt şi nu-l mai răneşte? 
 
Ziua 8
Azi am aflat că o vorbă specifică sud-africanilor este „just now”, adică „voi face, dar nu acum, poate cândva”. Îmi aminteşte de firea noastră, a românilor, şi de acel mâine plin de promisiuni care ne face să fim mai leneşi, mai confortabili, să evoluăm mai încet: „şi mâine e o zi”. 
Când se vor aşeza lucrurile la locul lor în această ţară? „Just now”. 
 
Ziua 9
Să vă spun partea neaşteptată a lucrurilor. De când călătoresc prin Africa încă n-am văzut aşa ceva. Drumuri excelente, indicatoare peste tot, toalete nu curate, extrem de curate, cu cremă de mâini, cu tot ce vrei. Hoteluri şi restaurante cu preţuri accesibile şi cu design cum am văzut doar în reviste (sau în Europa, în cele mai scumpe localuri). 
Acum că am ieşit din Cape Town, prin ţară, văd pe marginea străzii benzinării noi care au tot ce le trebuie, brutării la stradă cu mâncare şi croissante proaspete, cu servicii bune şi preţuri mici. Peste tot găseşti produse locale, cu care se mândresc (creme, haine, ciorapi, orice). Pe toate scrie cu litere mari „Made in South Africa”, sunt de calitate şi împachetate frumos. 
Oamenii? Taximetriştii îşi cer scuze când pun frâna mai brusc (mic copil pe lângă frânele taxiurilor bucureştene), chelnerii îşi cer scuze dacă simt că nu au făcut ceva bine (fără să le spui nimic câteodată), oamenii de pe stradă te ajută cu drag, paznicii din mall îţi cheamă taxi prin staţie şi îl aşteaptă cu tine. Toţi stau la coadă, civilizat. Am lovit din greşeală cu cotul o doamnă la farmacie şi şi-a cerut ea scuze de la mine înainte să reuşesc eu. Părinţii îşi plimbă copiii desculţi pe stradă, prin magazine, muzee, fără nicio jenă. La supermarket găseşti nu doar sushi, mâncare gata, fructe spălate şi tăiate, dar şi tot felul de produse inovatoare şi reviste cum n-am mai văzut nicăieri, nici măcar în State. Nu mai zic de magazine şi branduri de pe toate continentele.
Eu credeam că voi călători spre trecut, dar iată, m-am trezit în viitor.
 
Ziua 10
O dimineaţă cu nori, tocmai bună pentru mers cu canoe pe râu. Şi după canoe… o baie cu tot cu haine în râul verzui şi cald ca un ceai.
Am ajuns în Jeffrey’s Bay, unde vom sta două zile. E primul apus roz de la capătul lumii. Mă aşez pe nisip, îmi scot sandalele şi privesc peste ocean. Toţi din jur sunt în contre-jour, pe jumătate în lumină, pe jumătate în întuneric, şi privesc în zare. Nimeni nu are cuvintele la el, dar eu notez în cap nişte versuri:
apus de miere,
soare de zahăr,
pe plaja dintre fericirea mea şi fericirea ta
e o barcă.
 
Ziua 11
Continuăm aventura. Astăzi, tiroliana – 8 segmente în viteză mare, la înălţime de până la 50 m, unele dintre ele cu pietre, printre munţi şi pe deasupra cascadelor. 
După-amiază facem traseu de munte prin Tsitsikamma National Park. După multe scări, trecem un pod care leagă munte de munte, pe deasupra oceanului. Mă opresc la mijlocul podului, ca să zâmbesc pentru poză. Oare am ajuns şi eu la mijlocul podului vieţii mele? Să mă întorc înapoi sau să merg înainte? 
Attraversiamo.
 
Ziua 12
M-am trezit la 2:40 dimineaţa, prima dată în viaţă. La 5:30 deja spărgeam poarta rezervaţiei ca să facem safari la răsăritul soarelui, când animalele ies pe răcoare şi sunt active. Am văzut Kudu, un fel de antilopă care se mănâncă prin zonă. Apoi o ţestoasă-leopard, pe care ghidul (pe nume Headman) a luat-o în mâini să ne-o arate şi între timp ţestoasa, speriată de moarte, a urinat pe o femeie din grup. Am râs toţi, am luat-o ca pe un semn de noroc şi am continuat: girafe, manguste, zebre, păsări, porci-mistreţi, mulţi elefanţi (aşa se şi numeşte, Addo Elephant National Park), care făceau baie şi se distrau. Într-un sfârşit, după ce le-am depistat şi urmele proaspete pe nisip, iată şi Maiestăţile Lor, leul şi leoaica. 
Apoi mergem la orfelinatul elefanţilor, să comunicăm cu bebeluşi elefanţi. Bebeluşi, adică elefanţi care cântăresc în jur de 2 tone şi au câţiva metri înălţime. 
Mergem alături de elefanţi, îi atingem, îi mângâiem. Mi-e frică şi tot ce mă gândesc e să nu fiu călcată în picioare de „bebeluşi”. Apoi îngrijitorii ne pun să-i hrănim din palmă, iar elefanţii ne îmbrăţişează cu trompa lor plină de dragoste. Îi dau unuia un morcov, mă îmbrăţişează, iată şi poza. E o senzaţie interesantă, dar de ce nimeni nu spune niciodată că elefanţii au fire ascuţite de păr, ca o sârmă care te zgârie?…
Îl întreb pe îngrijitor dacă elefanţii au diferite stări de spirit, de la o zi la alta.
- Da, sunt foarte emotivi. Sunt zile când pur şi simplu se trezesc trişti. 
 
Ziua 13
Am onoarea să învăţ surfing în unul din top 10 locuri de practicat surfing din lume: Jeffrey’s Bay. Aşteptăm cu tot grupul la recepţia şcolii de surfing, iar instructorul nu mai vine odată. În sfârşit, văd o faţă arsă de soare de vreo 18 ani şi un abdomen gol şi plin de muşchi. Are buzele atât de arse încât par să fie pe dos. Ochii roşii şi injectaţi arată că este în altă lume, una mai „sus” decât a noastră. Zâmbeşte tâmp: 
- Bună, băieţi, numele meu este Gabe şi voi fi astăzi instructorul vostru de surfing!
Urmează 30 de minute de ales wet-suits, plăci, de mers pe jos cu placa în spate până la plaja cu vântul şi cu valurile cele mai bune. Ne culcăm pe burtă pe placa de surfing de pe nisip şi învăţăm „ridicarea în picioare” (mă simt în pielea lui Keanu Reeves din Point Break, dornic să facă/să înveţe orice, doar să se poată infiltra în echipa de „surfeori” delincvenţi, spărgători de bancă, în frunte cu Patrick Swayze, căruia tocmai i-a suflat iubita). Gabe e ameţit de tot, ce spune el nu prea are sens, râdem în hohote, dar cumva reuşim să înţelegem ce avem de făcut. Apoi ne aruncă direct în valuri, fără niciun stres. 
Strigă la mine:
- Urcă pe placă!
- Da!
- Vâsleşte cu mâinile, îţi spun eu când vine valul şi sari în picioare!
- Dar stai să mă obişnuiesc, să-mi ţin echilibrul măcar pe placă! strig eu isterică, agăţându-mă cu unghiile de placa de surfing ca o pisică ce se îneacă.
- Calmează-te… respiră… priveşte în depărtare la casele de pe plajă…
Care case? Ce depărtare??? El e în altă lume şi joacă după alte reguli. Sau fără reguli. 
Între timp, lunec de pe placă şi cad. Mă lovesc cu capul de placă, cu fundul de placă, cu capul de fundul oceanului, cu degetele de o scoică, cu cotul cuiva în nasul meu, mă zbat, înghit apă, am apă sărată în ochi, în urechi, costumul deja e ud şi pe dinăuntru şi intră apa rece de ocean şi mă trezeşte şi mai tare. O prietenă se loveşte tare la cap şi când iese din valuri, pentru un moment, se uită pierdută în jur. O întreb dacă ştie cum o cheamă, urmează o pauză, apoi râdem ambele.
Valuri, mari, violente, cu care duc o luptă aprigă. Mă trezesc scoasă la mal, mă arunc iarăşi în interior. Vine un val atât de mare şi atât de repede că nu reuşesc nici să prind placa şi pur şi simplu mă ia pe sus şi mă întoarce invers. Sunt iar scoasă la mal, iar mă arunc înăuntru, deja adrenalina decide acţiunile mele, nu eu. După două ore de luptă cu oceanul, reuşesc să mă ridic, în sfârşit, prima dată, şi, deşi am căzut imediat după asta, senzaţia a fost unică. Am înţeles, surfingul e pentru mine. Şi viaţa te scoate la mal, te îneacă, te loveşte în moalele capului. Câteodată uiţi cine eşti, apoi îţi revii. La un moment dat, eşti în picioare pe placă, şi nu contează cât timp te menţii acolo, ci ceea ce simţi pe moment. Şi atunci ştii că, dacă ai reuşit o dată, vei mai reuşi şi a doua oară. 
 
Ziua 14
Ajungem la o fermă de struţi din provincie. E prima dată pentru mine, nu prea ştiu nimic despre aceste animale curioase. Ghidul ne prezintă struţii, cu nume, îi hrăneşte în faţa noastră, ne pune să stabilim o relaţie, să ne împrietenim cu ei. Ne povesteşte despre temperamentul lor violent:
- Dacă întâlniţi vreodată un struţ în libertate, să ştiţi că ei au o gheară foarte ascuţită la degetul de la picior, pe care o ridică în dreptul capului omului şi îl spintecă de sus până jos. Aveţi o singură şansă să supravieţuiţi. Nu fugiţi, pentru că ei aleargă foarte repede şi au o vedere excelentă. Singura şansă e să vă culcaţi pe burtă. Struţul probabil vă va rupe câteva coaste, dar veţi supravieţui. 
După ce ne jucăm cu ei, aflăm cum îi cheamă, încercăm să-i înţelegem, îi hrănim, ghidul ne conduce la restaurantul din spatele fermei, unde putem mânca „vestita” carne de struţ. Toţi comandă struţ cu cartofi, struţ cu orez, struţ cu orice într-o veselie. Căci aşa suntem noi, oamenii, nişte sadici care, după ce se termină ora de joacă, îşi mănâncă jucăriile.
 
Ziua 15
Înapoi în Cape Town, prin cartierul cel mai colorat al său: Bo Kaap. O stradă ca-n poveşti cu ale sale case curcubeu, iar în spate – Table Mountain (muntele în formă de masă). Norul alb care în unele seri coboară pe deasupra muntelui este denumit Table Cloth, adică „Faţa de masă”. 
Am întrebat ghidul nostru, o tânără plină de tatuaje, în pantaloni scurţi: 
- De ce sunt vopsite atât de colorat casele din cartier, care e povestea lor? 
- Am auzit mai multe teorii. Una, că pe timpuri aşa deosebeau localnicii analfabeţi casele (de exemplu, roşu era pentru casa doctorului, galben pentru şcoală, etc.). Alta, că e un manifest vizual de eliberare, de spargere a normelor impuse de colonizatori. 
Oricare ar fi adevărul, culorile au viaţa lor, au rolul lor, de a scoate la iveală curcubeul, după o furtună ce a durat secole.
 
Ziua 16
Mergem la Food Walk Tour şi, după ce gustăm din toate şi ne plimbăm pe jos prin oraşul pe margine de apus, îi zic ghidului nostru Paul că e cam întuneric şi dacă ne poate chema un taxi. Îi spun că locuim aproape, dar că ziua ne-am plimbat un pic pe jos prin The City (centrul modern) şi nu ne-am simţit în siguranţă, nici măcar la amiază. Erau oameni ai străzii şi tineri dubioşi care încercau să intre în vorbă. 
Paul spune că ne duce el la hotel, iar pe drum ne şi răspunde:
- Aveţi dreptate, dar oraşul nostru n-a fost aşa cu trei ani în urmă. Asta se întâmplă din cauza drogurilor ieftine. Cineva a adus droguri ieftine în oraşul nostru şi acum nu mai este sigur.
- Ce droguri ieftine?
- Krokodil, metadonă şi heroină. Droguri au fost dintotdeauna aici, însă acum ele preiau puterea. Aici, unde e hotelul vostru, acum o sută de ani era încă ocean. S-a scos nisipul din apă şi s-a ridicat această parte a oraşului. Am avut şi multe diamante şi mult aur pe atunci. Nimeni nu ştie ce a făcut guvernul cu toţi banii pe care îi avea.
- De cât timp locuieşti în Cape Town?
- M-am născut aici. Mama e din Bo Kaap, tata e din District Six. Am vizitat fiecare colţişor din Africa de Sud. În afară de J-Burg (Joahannes­bourg). 
- De ce nu? 
- Nu ştiu… nu-i simt chemarea.
 
Ziua 17
Am urcat sus pe Table Mountain, pe această masă de piatră şi soare, de unde privesc lumea. În faţa mea, muntele-cap-de-leu, oceanul, şi un oraş zbuciumat până în profunzime, dar aparent liniştit.
Nu ştiu dacă mai ajung vreodată în acest capăt al lumii, aşa că mă uit în jur cu privirea iubitei care se desparte cu bună ştiinţă, cea care ştie că nu va mai reveni. A fost interesant, am avut momente frumoase împreună, dar acum trebuie să merg mai departe. Mă aşteaptă alte capete de lume. 
 
Ziua 18
Înapoi în cocon, pentru a sări şotron înapoi peste 3 continente: de data asta zbor până la J-Burg, apoi la Doha şi direct la Bucureşti. Iar, trei rânduri de haine, două de încălţăminte. O carte, lungă. 
Privesc pe geam, la decolare, cum mă îndepărtez de pământul roşu, ca un fluture care s-a încărcat din culoarea acestei ţări şi acum merge mai departe. Dar, în acelaşi timp, simt că am luat pe aripile mele şi o picătură de sânge din durerea prin care au trecut oamenii de aici de-a lungul timpului. 
Arunc gânduri pe geam, ca pe foile dintr-o agendă expirată, şi îmi zic: nu mai sunt aceeaşi. Nu mai sunt aceeaşi. Şi îmi vin în cap cuvintele lui Mary Anne Radmacher: „I am not the same, having seen the moon shine on the other side of the world” („Nu mai sunt aceeaşi, după ce am văzut luna strălucind pe partea cealaltă a lumii”).
 
Decembrie 2015 – ianuarie 2016