Categorii

Parteneri

Ana Rapcea: „...Iar jocul e legea”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ana Rapcea: „...Iar jocul e legea”

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Poetul de azi (cel adevărat, da) intervine pe piața discursurilor doar dacă are replică. Dacă are ce să adauge sau, mai curând, ce să reproșeze lumii. Fie cu o remarcă etică, fie estetică, altfel, la ce bun efortul? Azi poetul înclină spre etic; spre mesaj (nu spre discurs); spre „adevăr” (într-o lume ipocrită, asta atestă personalitate); spre autentic (da!). Autenticitatea (și „autenticismul”) nu e un atribut exclusiv al prozei, dimpotrivă. Citeam zilele astea o sinteză despre tendințele în arta scenică. Remarca criticului de teatru era categorică: toți solicită „autenticitatea” trăirilor. Teme „majore”, de „actualitate”, experimente estetice, teatralitate etalată – toate trec în planul doi, dacă nu cumva la periferie. În avanscenă iese „trăirea”. În contextul falsurilor și fățărniciei lumii, discursul sincer e proeminent, ca un basorelief.
Ana Rapcea venea în poezie pe două căi. Una, la suprafață, presupunea tot soiul de exerciții manieriste, de „ornare estetică” a realității cu sonorități limpezi și imaginar poetic debordant. Alta, de profunzime, mai curând ascundea decât afișa doruri mute, trăiri intense, atitudini și confesiuni, regrete și dureri strigate sau înăbușite subliminal. Fără a renunța la livresc și experiment (ca toți nouăzeciștii, de altfel), ea dozează textualitatea și autoreferențialitatea, concentrându-se pe mesaj, pe emoție și meditație, pe poezia pură, pe lirism.
Poemul care deschide cartea de la ARC* poartă, previzibil, pecetea liricii lui Eugen Cioclea, unul dintre idolii Anei (zic idol din inerție, e vorba de un prieten – de poezie –, Cioclea fiind în ultimii ani de viață foarte apropiat poeților din promoția nouăzeciștilor), poeta fiind marcată de discursul poetic al colegului mai în vârstă, de formula poetică, de structurile și de mesajul acestuia. Un poem emblematic în acest sens e (și) Potop, un text memorabil, retipărit și pe clapeta cărții, așadar, citit chiar înainte de a o deschide: „Pe marginea acestui mic reflux,/ Eu, și mai mică, scriu hieroglife:/ Regele-i mort, Imperiul – distrus,/ Și zace sub un teanc de apocrife.// Mai am ceva nelămurit în piept,/ Un tom cu-nscrisuri nerevendicate,/ Și scriu, și plâng, și, crede-mă, aștept/ Să vină apa, să le ia pe toate.”
Intrarea în carte acordează auzul cititorului, ca un camerton, prin poemul programatic Clubul poeților anonimi, un poem, la fel, ziceam, în maniera Cioclea (vă mai amintiți: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă./ El vă face declarații de iubire din mers...”). Așadar: „Mă numesc Ana./ Am patruzeci de ani și sunt poet.// Am negat douăzeci de ani acest fapt,/ Chiar din momentul când am înțeles/ Că poezia este un viciu.” Artă poetică și, în același timp, CV liric, poemul acesta va fi de azi înainte indispensabil Anei și scrierilor despre ea: „Am pierdut oameni apropiați între timp,/ Furată de mirajele ei cu stele supraetilice,/ Până și o parte din mine a dispărut.” Ecouri absolut palpabile din Cioclea se resimt (e percepția mea, sunt asocierile mele) și în aceste versuri: „În plină beție de cuvinte,/ M-am crezut buricul pământului,/ Alesul,/ Mesia./ Ah, dacă ați ști cum doare sufletul după excesele astea,/ Și cum te cuprinde furia.”
Dar sursele inspirației nu sunt neapărat venerate, idolatrizate. Dimpotrivă, unele „izvoare” (în pofida ghilimelelor mele, ele pot fi cele mai adevărate și mai incontestabile) sunt ironizate duios-evocator: „Nici nu știu când s-a început,/ De la «Cățeluș cu părul creț» sau «Vine moșul de la vie»;/ Părinții mei, dacă ar fi știut,/ Poate că m-ar fi ferit de Poezie...” „Modelele” și „metoda” au avut și mai au impact asupra discursului poetului de azi: „Nu cunoșteam încă toate literele/ când am comis primul delict./ Așa a rămas și până acum:/ Ceva pe hârtie și încă ceva în gând.” Pe lângă definițiile (da, poetice) ale poeziei și actului poetic, pe lângă amintirile personale legate de contaminarea cu poezia lumii, vin, suprapuse, durerile personale, fără termeni de comparație în poezia altora: „Apoi a venit dragostea, a durut, / Și mi-a trebuit o poezie mai tare ca moartea,/ Mi-a trebuit să mixez venin de cobră și de albini,/ Ierburi de leac smulse noaptea pe lună,/ Zeamă de spini și unt de lumini.// Altul, în locul meu, consumând poțiunea aceea halucinantă,/ Ar fi crăpat...” Finalul, ludic și disperat concomitent, e memorabil prin pietatea disimulată ironic: „… sunt un poet ajuns la ananghie./ Știu deja că nu se vindecă,/ Dar ajutați-mă măcar să mă opresc./ Altfel, voi devora toată rezerva mondială/ De Poezie!”
Dacă francezii – precum spunea o jurnalistă americană – au inventat amorul ca joc (nu ca, să zicem, atribut sentimental, schimb de chimii și energii sau exercițiu reproductiv), despre poeta noastră aș putea să zic că (re-)inventează viața (și, respectiv, poezia care o exprimă), ca joc. Da, uneori periculos, alteori trist sau sufocant, cu bucurii alternative, cu pierderi dureroase, dar joc. Chiar și atunci când – citez ultimele două versuri din această carte: „Visele se adeveresc,/ Dar niciunul de bine.” Or, jocul înseamnă și mize, și pariuri, și pronosticuri.
Poeta își construiește propriile jocuri, serioase, desigur, primul dintre ele fiind, banal, chiar jocul de-a viața (îngerii-larii personali fiind și primele jucării, și primii companioni): „Decât să vorbești singură, mai bine să taci cu cineva,/ Mi-a zis îngerul înainte de somn,/ Purtându-mi pe dinainte o oglindă...” (Asta e). Sau, mai teluric și fără vreo participare a personajelor din transcendență, jocul acesta, familiar tuturor copiilor (și celor cu suflet de copil), de-a ce ar fi dacă?: „Uite, bunăoară, omul acela/ Care se plimbă pe acoperișul casei de vizavi./ Ce l-ar costa, de pildă, să întindă mana/ Și să mângâie pe creștetul verde/ Plopul stingher de lângă bloc?” Sau, ceva mai încolo: „De ce nu ar apuca de un picior/ Corbul care tocmai îi zboară/ Pe deasupra capului?/ Și, la o adică, de ce nu ar rupe o mână-două/ Din bumbacul ceresc...” etc. Și, în final, proiectarea imaginii observatorului: „De unde această emoție tiranică,/ De unde certitudinea năucitoare/ Că ceea ce simt acum s-ar putea, brusc,/ Suprapune/ Pe ceea ce văd,/ Anihilându-se reciproc,/ Ca materia și/ Antimateria?” (Sentiment). A visa cu ochii deschiși e una dintre modalitățile de a construi poezia.
Sau iată un joc aparent evanghelic, o rejucare apocrifă și parodică a istoriei novotestamentare (la Voiculescu acest joc era grav: istoria biblică privită din perspectivă umană). Aici e altfel, e un gest nu doar eretic, ci și ludic-blasfemator, deși cu nimic mai puțin autentic, cu nimic mai puțin dramatic: „Stai în spatele paharului înalt,/ Plin,/ Străveziu,/ Privești zâmbetul, /Fata care zâmbește –/ Ochii ezită.// Ia de la mine paharul acesta...” (Voia ta).
Jocul e mai interesant atunci când imaginația asociativă e dublată de imaginația plastică: „De o zi și o noapte,/ Ascultăm împreună ploaia,/ Curgerea asta,/ Sincopată,/ De ape,/ Ca și cum cerului/ I-ar lipsi niște clape” (Umbre). Citabil integral – aici cuvântul, realizându-și funcția sacră, e cel care face jocul (face minunea!) – e și acest poem, Înviere (din grupajul elegiac „Mama mea avea ochi albaștri”): „Primăvară cu lumină/ Pascală,/ Cu un cer adânc,/ De satin evazat.../ Stau cu dragii mei/ Din cealaltă lume/ La sfat/ Și le spun, printre lacrimi,/ În șoaptă: «Adevărat ați înviat!/ Adevărat ați înviat!»”
Emblematic pentru acest joc perpetuu (de-a viața, de-a moartea, de-a prietenii, de-a poezia) este Academia de zbor, poem din ultimul grupaj, cel care a dat și titlul cărții, „Când lumina se clatină”: „Soarele pieziș ne face umbrele lungi,/ De parcă ne-am fi bătut cu doi uriași...// ... Totul te farmecă și totul e fermecat,/ Imaginația face jocul,/ Iar jocul e legea.” Sună ca o axiomă, ultima afirmație.
Imaginația, jocul tradițional și lecturile (Peter Pan s.a.) construiesc universuri și... cărți. „Ne jucăm de-a prinselea cu umbrele noastre,/ Ele, ce cresc odată cu căderea luminii, /Ele, ce se ridică în picioare/ Și au aură de pajură atunci/ Când lumina se clatină...”, ca să urmeze așteptatul joc absolut (joc al jocurilor), al poeziei ille ipse (un meta-ludism, cum ar veni): „Mă joc cu cuvintele,/ Compun origami –/ Acum mi se zbat între palme cocori/ Purtând poemele tale pe aripi...” Povestea, chiar dacă are un final trist, tot poveste, tot joc (arzând energii și timp), mistuitor, da, rămâne: „Nu-ți mai cer nimic: nici dorul,/ Ce ne-a ridicat în zborul/ Patimii, până la scrum:/ Pleacă! Nu te-ntorci din drum.” Versurile cele mai triste sunt și cele mai sonor-ritmice, respectând rima împerecheată și troheii, crepuscular-coborâtori. Oricât de modernă poeta (și poezia), sonoritățile clasice îi dictează ritmurile discursului poetic.
E de reținut un grupaj elegiac, „Mama mea avea ochi albaștri...”. Poemul care a dat titlul acestui ciclu e și un model de elegie personală, marca Ana Rapcea. Când nu contează atât de mult arta, cât autenticitatea trăirii, poeta reproduce aproape documentar un tablou familial, dar de o tristețe cosmică: (pri-)vegherea (și moartea) mamei. „Stau și-ți aștept moartea,/ Așa cum aștept uneori dimineața.” Textul trece, iminent și implicit, într-o elegie absolută, valabilă pentru toți: „De la tine am moștenit/ Dragostea,/ Această povară genetică –/ Acum, la plecare, simt că-mi vei lăsa și/ Spaimele tale, pe toate,/ Iar eu copiilor mei,/ Copiilor lor.” În tradiție „autohtonă”, basarabeană, acest gen de poezie îi are ca precursori imediați pe Grigore Vieru și pe Arcadie Suceveanu, cel din Ferestre stinse de îngeri.
Unele poeme sunt scrise în nedisimulată manieră folcloric-viereană: „Un rai în care/ Nu te-aș regăsi,/ Nici mie, mamă,/ Nu mi-ar trebui.” Sau: „Obosit de toate,/ Răvășit de patimi,/ Sufletul se duce/ Pe un pod de lacrimi” (Poduri). Revenirea intermitentă la formulele prozodice clasice e un semn atavic indispensabil Anei Rapcea. Doar că aici mereu o paște pericolul alunecării în inerțiile ritmului-rimei, afectând exactitatea discursului, în care se strecoară aproximații. Pe care, în versul liber, autoarea nu le-ar fi admis. Orice rigoare structurală deformează, cam așa zicea un preot al libertăților, pe nume Roland Barthes.
Versuri foarte diferite, toate de o sinceritate – așadar și de o autenticitate – absolută (în siajul artei solicitate de era poetică în vogă), cumplită chiar, dar de tensiuni poetice diferite. Însemnări poetice de jurnal; sclipiri de inspirație versus construcții poetice de inspirație variabilă (când scrii despre poeții autentici, involuntar ridici ștacheta și sporești exigențele), așadar și de durabilitate variabilă. Compartimentarea, destul de fragmentată-mărunțită, a tins să construiască un sistem din aceste însemnări poetice foarte diferite, eclectice ca discurs. Dar i-a reușit doar parțial, criteriul compartimentării fiind mai curând unul „tematic” decât unul structural po(i)etic.
Esențial: când lumina se clatină, toți intră într-un joc, uneori surprinzător. Totul devine joc.
_______
*Ana Rapcea, Când lumina se clatină. Editura ARC, 2018, 72 p.