Pandemia pare să fi dat totul peste cap, am observat că am construit o civilizație fragilă, din porțelan, că nu mai știm să reacționăm în fața necunoscutului, a imprevizibilului
 
Nina Corcinschi: Dragă Bogdan Crețu, acum doi ani ai venit la Chișinău, de la Iași, împreună cu Valeriu Gherghel, la evenimentele organizate de Editura Cartier în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău. Au participat și Dan Alexe, Ruxandra Cesereanu, Marius Chivu, Dan Sociu și alți câțiva scriitori foarte buni, invitați de Gheorghe Erizanu, alături de confrații lor basarabeni. Au fost întâlniri memorabile la Librăria din Centru, la Liceul „Spiru Haret”, la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, dar și la un motel-restaurant, cu după-amiezi și seri încinse de discuții literare la o cupă de vin. Ne trăiam bucuria întâlnirii, fără să bănuim că în scurt timp se va abate peste noi pandemia, care ne va bloca activitățile și va perturba întregul ritm al existenței noastre. Spuneai atunci, Bogdan, la Librăria din Centru, că trăim într-un timp al lipsei de provocări, al istoriei previzibile, cumințite, eviscerate de tensiune, golite de sens public, și uite că a venit un virus perfid să ne provoace, să ne zguduie, să ne împingă iar în bezna cataclismelor. Ce-au fost pentru tine aceste 15 luni de izolare? Crezi că vom putea mistui, valorifica această invazie brutală de… sens?
 
Bogdan Crețu: Îmi amintesc cu drag de acele zile frumoase de mai, la Chișinău. Vin mereu cu emoție aici, nu e o banală călătorie cu scop precis, din diferite motive pe care nu am să le deconspir aici. Unele dintre ele sunt totuși de mărturisit: pe de o parte, simt că vin din România în România, pe de alta, știu că vin într-o provincie a unui fost imperiu cinic, așa cum sunt toate imperiile. Ce spuneam atunci se referea, cred, la civilizația occidentală, la a cărei periferie s-a fixat și România. Această civilizație și-a isterizat, în ultimele decenii, discursul, dar trece printr-o perioadă (probabil de declin, eu așa o percep) calmă, bleagă. Sunt aproape 80 de ani fără război, sunt trei decenii fără dictaturi. Nu spun că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (nu cred în așa ceva), dar este evident că nu e deloc cel mai rău moment al istoriei. Și părinții, și bunicii noștri au dus-o mult mai greu. Ceva i-a decupat pur și simplu din viețile lor, fie i-a deportat, fie le-a confiscat ce era a lor, agonisit cu multă muncă, fie i-a omorât direct, ori pe front, ori în lagăre de concentrare, fie ele naziste, fie comuniste. Noi, slavă Domnului, nu am mai trecut prin așa ceva. De aici, poate, un mod mai relaxat de adaptare la realitate, o atenție denaturată acordată unor mărunțișuri. Și, poate, și un deficit de interes față de valorile-limită, cele care îți mai rămân când ți se ia totul. Nu mă plâng, doar constat. E bine așa! E foarte bine așa! Acum, pandemia pare să fi dat iar totul peste cap, ceva se întâmplă și noi nu putem controla, ceva amenință mica noastră normalitate, am observat că am construit o civilizație fragilă, din porțelan, că nu mai știm să ne retragem în spațiul privat, care ne strânge, că nu mai știm să reacționăm în fața necunoscutului, a imprevizibilului. Că frica ni se pare de neconceput, de nesuportat. Am mai văzut cum ni se limitează tot mai mult spațiul de mișcare, cum libertatea noastră devine tot mai îngustă. Nu ne mai întrebăm ce mare scofală am făcut din ea înainte, problema e că deja multe opțiuni ne-au fost interzise și asta ne-a inflamat. Poate ne dăm seama, în felul ăsta, că nimic nu e câștigat pentru totdeauna, că orice se poate pierde. E un moment de criză din care putem să obținem câte ceva. Dacă ne duce capul. Dacă nu, o să ne plângem, o să fugim spre ce e mai drag creierului când e leneș și simte nevoie de adrenalină: teoriile conspiraționiste, care ne ajută să ne simțim speciali, o dată, pentru că ne implică, a doua oară, pentru că deosebiții de noi le sesizează.
Cum am trecut eu prin asta, mă mai întrebi? Pe de o parte, carantina de anul trecut m-a extras din viața mea, dintr-un moment sufocant, cu zeci de obligații, de lucruri amânate și răs-amânate. Și mi-a oferit ceea ce pretind că-mi lipsește în special, de parcă asta ar fi cea mai mică problemă, pe restul gata, le-am aranjat: timp. (Apropo: timp nu ai niciodată: îți faci, când nu ai timp pentru ceva, e clar că nu e partitura ta să faci acel ceva.) Dar a fost un timp otrăvit. La început, simpatic, apoi încordat, după o vreme tot mai apăsător, pentru că a venit cu necunoscutul, cu straniul. Am folosit acel relaș, am citit și recitit cărțoaie, îmi amintesc că la un moment dat clădisem la capul canapelei roșii din birou, unde dormeam, straturi peste straturi de cărți noi, comandate, pe care le înfulecam bulimic. Concret, am înghițit mii de pagini: îmi amintesc acum de Tolstoi, de la prozele din ultima vreme, la Învierea și Jurnal, plus studii despre, de Hans Fallada și cam tot Hrabalul, pus ultimele două volume, tot mai lăbărțate, din lupta cu sine a lui Knausgård. Apoi, am și scris. Critică (aici sunt ordonat și mi-aș scrie cronica și dacă aș ști sigur că peste două săptămâni vine sfârșitul lumii; apăs: mai ales dacă aș ști că...). Apoi, de prin aprilie, după ce m-am obișnuit cu timpul ăsta sulfuros, după ce am depășit tot felul de anxietăți și fericiri, am revenit asupra unui text care nu se așezase cu totul, care fusese dus la nebun sfârșit încă din octombrie 2019, dar fusese lăsat la hibernat: romanul care a devenit Cornul inorogului. Și l-am cizelat, l-am rescris, i-am schimbat finalul în starea aia, cam gâfâită. Nu știu dacă e bine.
Una peste alta, dragă Nina, ciudat e că, anul ăsta, uitându-mă gâfâind în urmă, mi s-a părut că mi-a fost bine în carantină. Și că pandemia asta nu a schimbat lucruri esențiale în viața mea. A venit cu frustrări: că nu mi-am putut vedea prietenii, că nu am putut intra în amfiteatre. Dar asta m-a ajutat să prețuiesc mai mult ceea ce credeam că e garantat. Uite că nu e. Dar poate că frustrările astea mă fac să mișc. Eu nu funcționez într-un regim calm, blând, fără tensiuni.
 
Cartea despre Cantemir e o formă a fericirii pentru mine. „Cornul inorogului” e, dimpotrivă, o carte a nemulțumirii
 
N. C.: Studiul Inorogul la porțile orientului și romanul Cornul inorogului – două cărți pe care le semnezi (prima apare într-o nouă ediție) – sunt printre cele mai importante apariții editoriale românești ale anului 2021. Din momentul publicării, au provocat un maraton de interviuri și comentarii, în special romanul. Or, studiul despre Cantemir se înscrie cât se poate de firesc în preocupările unui critic literar de talia ta, e o întreprindere care provoacă admirație, nu și uimire. Romanul e marea surpriză! Cum de-ai recurs la formula romanescă? Te-ai gândit că asupra criticului planează o mai veche prejudecată de încremenire în statut, de incapacitate de probare în alte genuri literare și ai hotărât să intri pe terenul „sacru”, rezervat prozatorilor? Ce te-a mânat în competiție?
 
B. C.: Nu e nici o competiție. Știu că pare că mă alint, dar eu profesional nu sunt un ambițios: tot ce am scris și am făcut a venit din pasiune, din curiozitate, din căutări, dintr-o neliniște și un neastâmpăr pe care încă le am, dintr-o energie care nu se lasă consumată simplu. Uneori, și din nepriceperea mea de a spune clar nu. Restul, ce se vede, e un efect, nu o miză, nu un scop în sine.
Acum, schimb registrul. Cartea despre Cantemir e o formă a fericirii pentru mine: am învățat enorm scriind-o, am fost în stagii de cercetare la Paris și la Roma, am stat cu lunile în acele orașe. Am fost, pe scurt, fericit. Nimic nu o să o egaleze, din punctul ăsta de vedere, vreodată. Cornul inorogului e, dimpotrivă, o carte a nemulțumirii, a certurilor cu mine: am intrat în viață după Bestiarul lui Cantemir, am avut tot felul de responsabilități, de funcții, de bucurii, mi s-a mai născut un copil între timp, deci am mai avut încă o lume de descoperit etc. Și simțeam că nu am mai dat o carte pe măsură, în toți anii ăștia. Și atunci am ridicat miza, oricum ceva rămânea mereu neexprimat, nedus până la capăt, e un anumit patos în mine, o dispoziție ludică, o tensiune care nu mai încăpea în critica literară. Am știut mereu că voi scrie și literatură, deși eu cred că și critica literară, e drept, numai atunci când atinge excelența, e literatură de foarte bună calitate. Am scris fără complexe, fără mari blocaje, ba chiar fără plan. Dar cu o efervescență pe care rar am mai trăit-o. Pe scurt, literatura e, pentru mine, ceva foarte serios, de care depind cu totul, e o legătură fizică, organică, mă simt bine în pielea mea dacă scriu bine, dacă mă exprim, dacă nu, e vai de capul meu. Iar în roman am simțit că am mers mai departe decât până acum. Nu foarte departe, totuși. Ce știu acum e că voi mai păcătui.
 
N. C.: Personajul romanului, Dinu Zărnescu, este fiul unui savant ratat. Pentru că a semnat apelul lui Paul Goma din 1977, tatăl lui va trăi în umbra pedepsei, a (auto)recluziunii. Dinu va resimți vina de-a fi fost un produs al destinului frânt al tatălui său, de-a se fi născut în acel proiect al existenței falsificate, ultragiate, pedepsite, înstrăinate de la direcția ei firească. Poate de aici vine atașamentul lui Dinu pentru femeile care au ceva ce i-a lipsit tatălui său și anume: sunt contemporane cu ele însele. Ele și-au pus talentul și vocația artistică în echilibru perfect cu propriul corp. Într-o oglindă deformată, corpul tatălui, măcinat de boală, pare a fi contemporan doar cu eșecul lui existențial și cu viciul său… Crezi că a fi contemporan cu tine însuți presupune acel mod intens și radical de raportare la tine, cu iubire sau, dimpotrivă, ură de sine?
 
B. C.: Nu e nimic special în relația dintre Dinu și tatăl său: totul a fost scris, totul a fost dinainte trăit. Fiecare dintre noi repetăm ceva ce au trăit și alții, cu unele nuanțe. Relația dintre un tată și un fiu e inevitabil un clișeu. Toate religiile, vii sau moarte, adică miturile lumii dau un tipar acestor raporturi, între mamă, tată și progenituri (miturile nu vorbesc, încă, despre părintele 1 și părintele 2 sau cel puțin nu am citit eu despre cele care o fac). Ce poate face literatura e să insoliteze modele arhetipale. Dar faptul că relația e repetitivă nu înseamnă că e mai puțin intensă, mai puțin problematică.
Pe de altă parte, chiar dacă generalizările îmi stârnesc suspiciune, pot să mai comit o ipoteză: prin rolul social care le-a revenit secole la rând, bărbații și-au cam mutat în afară reperele reușitei. Un eșec în plan profesional sau sentimental e resimțit ca o anulare a persoanei. Pentru noi, nătărăi cum suntem, reușita vine din confirmarea socială, fie ea a breslei, fie a familiei, mici sau mari, a comunității etc., nu dinăuntru. Femeile, din câte am putut eu observa, au inteligență afectivă mult mai mare, sunt mult mai apropiate de sine, mult mai contemporane cu ele însele. E o obsesie a personajului meu, pe care o deprinde de la cei din jurul său, pentru că are norocul să cunoască niște oameni speciali (tatăl, care nu a avut curajul de a-și asuma destinul; Iza, care a avut curajul de a-și asuma răul care i s-a întâmplat și de a-l reconverti în fericire; Diana, care e energie pură; Ana, care e bună și blândă, și fină): să fie implicat cât mai mult în ceea ce face, în ceea ce este, să fie identic cu sine. Să nu mimeze. Și e simplu să ne verificăm dacă ne observăm puțin. Dacă recapitulăm, să zicem, ce am făcut în ultima săptămână, cât ne aparține, cât ne mulțumește, cât de mulțumiți suntem. Cât am trăit noi și cât ne-am lăsat târâți de altceva, de alții. Dar nu prea mai avem răbdare, curaj să ne contemplăm, să ne uităm în noi înșine, să ne urmărim reflexele elementare. Nu mai avem nici tactul de a ne pândi trupul. Pentru că trupul e seismograful. O facem numai când nu mai funcționează și când ne socotim trădați. Fugim în cel mai bun caz în gândire, în concept sau în amintire; dar cel mai adesea fugim în micile plăceri, în rutină, în ritmul mecanic, trepidant de zi cu zi. Și credem că putem recupera tot ce nu am trăit într-un an în câteva zile de vacanță sau în câteva ceasuri în care reușim să auzim cum pulsează ceva, jos de tot, în noi. Rar suntem cu totul de față la ceea ce comitem. Personajul meu iese dintr-o viață fără griji și se scufundă în alta, mult mai crudă, dar și mult mai interesantă, mai vie. Și are inteligența de a nu se feri, de a se ridica deasupra și de a observa totul. Pentru a scrie, măcar. Crede că literatura poate fi o cale de a fi contemporan cu tine. Cum? Sigur, provocându-te, atunci când viața ta bleagă și catifelată nu o mai face. Ieșind din contur. Verificându-te. Renunțând la prejudecata că viața adevărată e numai cea bună, calmă, liniștită, frumoasă, fericită. E simplu în teorie, e mult mai dificil practic.
 
 
În romanul meu există și această mică teorie a intimității ca zonă de conflict, de revelare a adevărului existențial: tot ce nu ne mai permitem într-un spațiu public tot mai controlat, trebuie să ne putem
permite în intimitate
 
N. C.: O miză narativă a Cornului inorogului e cea a corporalizării textului, a textului „somatizat”. Înainte de se muta în câmpul gândirii, orice idee pare să fi fost mai întâi o stare, o manifestare a sinelui carnal. Trupul, în înțelegerea lui Dinu Zărnescu, nu este doar un conglomerat de visceralități, ci de multiple conexiuni ale fiziologicului cu socialul, psihologicul, artisticul etc. De aceea, este rezervor nu doar de senzații, ci și de sensuri. Acest trup proteic, viu și inteligent mută autenticul, relevantul din spațiul public în spațiul privat. De ce se întâmplă asta? Pentru că spațiul public a devenit astăzi autist și neinteresant sau pentru că dintotdeauna „corpul știe mai mult”?
 
B. C.: Ce frumoase par toate prinse în algoritmul lecturii tale!
Nu sunt sigur că am reușit să pun toate astea în text. Dar, da, există o obsesie a trupului. Prin el ne naștem, suntem un început translucid care iese din alt trup, cât se poate de concret, un trup care își înfruntă limitele și le depășește: nimic mai profund decât miracolul de a da naștere, decât maternitatea, pe care noi, bărbații, nu o vom putea pătrunde niciodată, ceea ce ne ține definitiv la marginea vieții. Apoi, prin el simțim bucuria, durerea. Și tot prin el murim. Prin el suntem de față la ceea ce suntem. Trupul nu doar că știe mai multe, dar nici nu minte decât în situații-limită, când presimte că nu ești pregătit să suporți provocarea durerii. În plus, dacă înveți să-l asculți, să-i percepi aluziile, micile apropouri, subtilitățile, zgomotul de fond, o să-ți amintească mereu că el te va purta dincolo de tine: fie în durere, fie în plăcere, dar orice „dincolo de” îți va aminti că mori; asta e sfâșietor și totodată de o senzualitate irezistibilă: cu orice bătaie a inimii, cu orice junghi, cu orice spasm, și când e viguros, splendid, muzical sau fluid, și când e obosit, decăzut, trupul îți amintește că la un moment dat se va degrada tot mai tare și, atunci când te va părăsi, tu nu vei mai fi tu. Și partea cu adevărat tragică, pe care căutăm de la început să o îmblânzim fie imaginând religii și supunându-ne imaginației noastre, fie prin artă, e că nu știm dacă va mai rămâne ceva din noi fără el.
De aceea, în romanul meu există și această mică teorie a intimității ca zonă de conflict, de revelare a adevărului existențial: tot ce nu ne mai permitem într-un spațiu public tot mai controlat, înregistrat, reglementat și plictisitor trebuie să ne putem permite în intimitate. Abia acolo mai putem să simțim amenințarea marilor catastrofe, dar și amenințarea fericirii. Noi am devenit în ultimele decenii, de când spațiul public s-a tot extins, mai mult imagini, avataruri sociale, profesionale, aproape că nu mai străbatem dincolo de aceste măști, ne sufocăm să le semănăm. Sunt, toate, moduri de a ne îndepărta de trup. De a ne înstrăina de noi înșine, de fapt. Folosim rețele de socializare și ne-am convins că putem fi împreună fără să ne mai punem trupurile alături. Sunt oameni, tineri în special, care cred că și iubirea e posibilă fără prezența fizică, fără magnetismul erotic, care pătrunde din pori în pori. Cine știe, poate că o nouă sensibilitate se ivește acum. Mie mi se pare că tot ce nu poate fi somatizat nu există. Literatura e o formă de somatizare a gândirii, literatura adevărată e o reacție a trupului, o secreție a trupului.
 
N. C.: Personajul tău, scriitor, își dorește să imprime scrisului său tensiunea corpului viu, fluența și grația acestuia. Își pune trupul la încercare, „în probă”, pentru a-și încărca de nuanță și tensiune scrisul. E limpede că scriitorul câștigă din acest lung șir de probe cu sinele carnal. Dar omul rămâne indefinibil, vulnerabil, „în cumpănă”... Ana îl numește „superficial”, Iza Weingold „accesează” ipostaza lui de aventurier, angajându-l într-o drumeție fără direcție. Cum s-a construit acest personaj deloc convențional, fals superficial?
 
B. C.: Dinu Zărnescu e o construcție neglijentă. Sincer, nu l-am văzut de la început, nu-l văd nici acum foarte bine. Și nu am să ratez ocazia de a relua ceea ce am mai spus: îl antipatizez. Vai de capul lui, nu aș fi putut fi prieten cu el. El există, cred, ca un fel de reflexie a celorlalte personaje. Capătă trup numai în urma contactului cu ceilalți: intră în scenă după moartea tatălui, deci se naște din moartea acestuia, din coapsa morții tatălui; viața lui ia o direcție, un desen abia după ce o întâlnește pe Diana: atunci percepe tensiunea, adrenalina, vertijul. Celelalte întâlniri, cu Iza, cu Ana, dar și cu toate doamnele, îl plămădesc, fiecare îi aduce câte ceva, ba o umbră din trecut care se întrupează, ba o deschidere către un adevăr existențial la care el, prostovanul, nu are acces pe cont propriu. Asta e Dinu Zărnescu: o operă colectivă. Meritul lui e curajul superficialității: nu fuge, nu se ferește. Dă cu capul în zid și bine face. Ține direcția și, cine știe, poate așa ajunge la sine. Lăsându-se ghidat, modelat, construit de imaginația celorlalți.
Altfel, când am scris am avut mai curând senzația fizică a unei tensiuni, nu planul unei intrigi. Dinu e un pretext în carte. Nu i-am dat importanță, m-am folosit de el ca să-mi pot plimba fasciculul narativ printr-o galerie de portrete feminine. Prin el, am privit către ele. După mine, Cornul inorogului nu e romanul lui Dinu Zărnescu. Dar nici nu vreau să spun al cui e...
 
 
Erotismul e una dintre marile taine, e una dintre experiențele-cheie, care te poate duce către un dincolo altfel inaccesibil
 
N. C.: Și romanul, și studiul tău despre Cantemir își situează mizele sub semnul cunoașterii. În spațiul simbolic, fecioara-protectoare a inorogului din ambele cărți nu este frumoasa Afrodita, ci vânătoarea, sceptica Diana. Nici experiențele erotice ale lui Dinu nu sunt căutări ale voluptății, ci încercări ale înțelegerii visceralizant-culturale, tentații ale epifaniei estetice, în fine, experiențe de cunoaștere. Cât de important e accesul la o astfel de cunoaștere în spațiul relativizărilor, fragmentărilor, pulverizărilor ființei postmoderne?
 
B. C.: Omul contemporan are o foarte redusă rezistență la provocare; suntem alintați, neîncercați, lipsiți de răbdare cu noi înșine, fugim instinctiv de tot ce ne scoate din confort. Suntem ca niște pești de tropicali, nu rezistăm decât în ape călâi, depindem de acvariul ai cărui prizonieri suntem. Nu mai suntem în stare să suportăm nici micile inconveniențe, darămite pe cele cu adevărat grave. Nu mai sesizăm proporțiile micilor nereușite, avem prejudecata meliorismului. Pe de altă parte, ne comportăm de parcă am fi mereu tineri și erotizați și mai ales de parcă am fi nemuritori. Refuzăm să acceptăm că îmbătrânim, refuzăm să ne percepem în mica și pașnica noastră mediocritate. Așa suntem presetați. Consumerismul se adresează omului activ, puternic, sănătos, frumos, îl ascunde pe cel bolnav, sărac, neputincios. Acesta este modelul care ni se induce. Erotismul pare a fi devenit un fel de probă de gimnastică, construim trupuri zvelte în sala de fitness și le folosim ca pe niște accesorii. Și ratăm esențialul. Or, erotismul e una dintre marile taine, e una dintre experiențele-cheie care te poate duce către un dincolo altfel inaccesibil. E o formă de cunoaștere, a celuilalt, dar și a ta. E o formă a imaginației paranoice, a depășirii sinelui, a mutării în celălalt. Și a perceperii unui exit care nu e decât o amânare cu repetiție a celui final. Erotismul e vitalitate pură și, când el se estompează, e semnul cel mai clar că și vitalitatea scade, deci că rolul biologic e consumat, îți rămân altele, atât de multe, dar, dacă te duce mintea, știi că ai coborât de pe platou și că urmează panta. E fascinantă și ea, ca orice risipă, poate fi intensă, poate fi mult mai sensibilă la frumusețe. Totul e să o acceptăm și să nu jucăm roluri care nu ni se mai potrivesc. Am răspuns la întrebare? Nu cred că am răspuns... Nici nu am un astfel de răspuns, romanul meu nu face decât să râcâie grundul, să ridice alte și alte întrebări, să colecționeze neliniști.
 
 
Noi avem azi o relație mult prea lipsită de imaginație cu natura, pentru a o mai putea transforma în sursă a imaginarului
 
N. C.: În studiul Inorogul la porțile Orientului faci o analiză percutantă a imaginarului simbolic în care Cantemir situează civilizația românească de la 1705. Cum crezi, simbologia cantemiriană, referințele alegorice sunt aplicabile și politicii românești actuale (de-o parte și de alta a Prutului)? Ce s-a schimbat timp de trei secole? Ce animale s-ar regăsi într-un bestiar al zilei?
 
B. C.: Istoria ieroglifică e un spectacol al gândirii, ideea nu e inedită, nici extravagantă, nu aici e mare Cantemir. Diferența uriașă este că sistemul simbolic medieval considera și animalele, ca orice forme vizibile ale lumii, ca parte dintr-un limbaj divin, prin intermediul căruia Dumnezeu îi vorbea omului pentru a-l ghida pe calea mântuirii. Era, deci, un proces de spiritualizare a concretului, de mutare a lumii fenomenale într-un algoritm spiritualizat, simbolic. Deci asocierea cu bestiarul nu era din start depreciativă. Să nu uităm de heraldică, unde figurile zoomorfe sunt esențiale, un domeniu care legitima simbolic dinastii, genealogii cu rădăcini mitologice.
Ce s-a schimbat? Oho! Noi avem azi o relație mult prea lipsită de imaginație cu natura, pentru a o mai putea transforma în sursă a imaginarului, pentru a ne mai alimenta de acolo un tip de gândire simbolică. Oricum, am îngrădit-o atât de tare, încât am transformat-o într-un soi de muzeu. Și mintea noastră, ultra-rațională, nu mai e capabilă să creadă că un lucru e mai mult decât ceea ce se vede.
Lumea politică? Irelevantă, din păcate. Nici Cantemir nu a fost cel mai abil om politic, dar măcar a riscat, a stat între două mari imperii, a jucat tare. Și, mai ales, a transformat în literatură sau în știință experiența sa. Despre oamenii politici nu cred că are rost să discutăm. Politicul, când e mediocru, e partea care se perimează cel mai rapid dintr-o epocă. Dacă nu are abilitatea de a se legitima cultural, alunecă în uitare în câțiva ani.
 
N. C.: Se pot face asocieri între viziunea satirizantă, caustică a lui Cantemir asupra politicului din vremea sa și felul în care a teoretizat exercițiul puterii Machiavelli în epoca Renașterii?
 
B. C.: Esența gândirii politice a lui Machiavelli ține de laicizarea politicului: monarhul e un animal politic, obligat să facă tot ceea ce trebuie pentru a obține și a menține puterea. Nu mai e unsul lui Dumnezeu, locțiitorul lui pe pământ, nici egalul apostolilor, așa cum era socotit în tradiția bizantină. Deja legitimarea sa nu mai e una simbolică, chiar dacă ea are multă vreme o continuitate reziduală, ci una eminamente politică, rezultată din modul în care exercită puterea. Strict contemporan cu Machiavelli, Neagoe Basarab propunea modelul unui principe monah. Cantemir însă nu mai crede nici el în extracția divină a monarhiei. Și nici în esența divină a simbolului zoomorf, de vreme ce are o atitudine de multe ori ludică, satirică, disidentă față de un sistem de gândire religioasă care deja se perimase. Sau, mă rog, funcționa formal, din inerție, emana o pseudoautoritate, dar politicul intrase și în Europa răsăriteană într-o etapă laicizată. Încă nu secularizată, dar, oricum, până la Dumnezeu era cale lungă. De aici și modul lui Cantemir de a-și fixa contemporanii într-un bestiar care preia numai când îi convine datele bestiarului creștin moralizator, dar pe care îl problematizează, îl transformă cu mijloace și cu interese artistice ori de câte ori are chef. În Istoria ieroglifică deja e scriitor Cantemir, nu gânditor religios, nu compilator, moralist, așa cum fusese în primele lucrări, mult mai prudente, mai puțin personale.
 
N. C.: Ce a pierdut imaginarul nostru simbolic în raport cu tezaurul de imagini și percepții ale lumii împărtășit de omul medieval? Ce am pierdut în cele trei secole care ne despart de Cantemir?
 
B. C.: Eu unul nu cred într-o perspectivă melioristă asupra evoluției istorice, conform căreia tot ceea ce se apropie de prezent e mai bun, automat superior paradigmelor apuse. Nu cred în superioritatea postmodernului asupra renascentistului, ca să spun așa. Pentru medieval, imaginarul era o sursă a cunoașterii. Gândirea simbolică presupunea nu doar credința totală în Dumnezeu, dar și o minte exersată să caute sau să accepte o morfologie bogată a lumii, cu interminabile conexiuni. Vizibilul era o cale de acces către invizibil. Între timp, lumea s-a secularizat, s-a mutat în afară. S-a scris mult despre asta, nu insist. Spun doar că nu mi se pare că gândirea contemporană e mai rafinată, mai performantă decât cea medievală. O fi mai precisă, dar mie nu-mi place precizia.
Despre toate astea, și despre multe altele, scrie Michel Pastoureau, în splendida lui carte O istorie simbolică a Evului Mediu occidental (tradusă, în 2004, la Editura Cartier de Emilian Galaicu-Păun). Mie cartea asta mi-a deschis multe portițe și nu e deloc întâmplător că Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir a apărut, în cele din urmă, într-o formă revizuită, la Cartier: așa pot pune una lângă alta cele două cărți.
 
 
Ce ar putea învăța scriitorul de azi de la Cantemir: să nu se teamă să riște, să nu coboare miza de dragul unui succes facil și imediat
 
N. C.: Și o întrebare de final: ce-ar putea învăța scriitorul contemporan de la prozatorul, stilistul, constructorul de lumi Dimitrie Cantemir?
 
B. C.: Oho! Cantemir e uriaș, oferă un spectacol artistic de o bogăție și intensitate pe care literatura română nu le-a mai atins. Istoria ieroglifică e o simfonie uriașă, cu registre și strategii inepuizabile, o capodoperă de virtuozitate. Cantemir nu și-a inventat doar intriga, personajele, metodele, și-a inventat și propriul limbaj. Literatura s-a tot orientat către autenticitate, chiar către literalitate, s-a desolemnizat, a renunțat la ceea ce avea ostentativ artistic, s-a apropiat de simplitatea firescului. Uneori, cu rezultate extraordinare. Alteori însă, cu efecte reprobabile. Imaginarul literaturii s-a retras în alveole minuscule, a renunțat la orgoliul paranoic de a crea mituri fondatoare, care să concureze cosmogoniile textelor sacre. Cantemir scria un fel de roman cu cheie, autobiografic, cel puțin în intenție, dar Istoria ieroglifică e o sumă a cunoașterii epocii sale, o sinteză interminabilă. Cantemir a riscat, ce e drept, să nu-și întâlnească multă vreme cititorul. Nici azi nu are foarte mulți. Cred că și asta ar putea învăța scriitorul de azi de la el: să nu se teamă să riște, să nu coboare miza de dragul unui succes facil și imediat. Dar ce ar putea deprinde în primul rând din Istoria ieroglifică este virtuozitatea, densitatea efectelor artistice. Și o relație neconvențională, de maniac, de obsedat care vrea să stoarcă totul din limbă. Pentru că una dintre marile mize ale lui Cantemir a fost să împingă limba română dincolo de posibilitățile ei de atunci. Și a împins-o.
Recomand un exercițiu simplu oricărui cititor și oricărui scriitor: să deschidă la întâmplare capodopera lui Cantemir și să citească o pagină, nu mai mult, cu voce tare. Apoi să facă același lucru cu romanul unui contemporan. Și să tragă singur concluziile.
Chișinău – Iași,
Iunie 2021