Categorii

Parteneri

Acasă, în ghetou

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Acasă, în ghetou

imaginea utilizatorului Cristina Boboc

Când treci pentru prima dată Prutul, ţi se pare că te îndrepţi spre tărâmul făgăduinţei. Treci graniţa convins că te vei întoarce acasă şi vei răsturna lumea. De la Chişinău, România are chip de femeie seducătoare, promiţătoare, o terra desiderata de mulţi dintre cei rămaşi acolo. Eşti sigur că în cei câţiva ani de studenţie vei învăţa secretul reuşitei şi te vei întoarce învingător acasă. Te surprinzi la un moment dat că nu mai ştii ce înseamnă acasă – universul pe care l-ai lăsat sau cel pe care ţi l-ai construit? – şi ca un copil cu două mame te întrebi care-i mai adevărată. Încet, prietenii în faţa cărora ai jurat că n-o să-i uiţi niciodată îşi estompează chipul, vocea le devine mai rară, interesele se despart, vacanţele par prea lungi şi toată lumea „de dincolo” te înţelege din ce în ce mai puţin. Ai două acasă şi niciuna de fapt. Ai două acasă şi o graniţă între ele. Acasă e tăiată în două de vameşul care îşi înfige mâna în poşeta ta cu lucruri personale, îţi răscoleşte printre borcanele aşezate cu grijă de mama în valiză, te întreabă de bani, arme, droguri, ţigări sau alcool. Ai privirea crispată şi strângi puternic din dinţi, el caută şi mai îndârjit, renunţă când vede că e pe o pistă care nu duce nicăieri, te priveşte dispreţuitor că nu i-ai dat niciun motiv să te umilească. De-ar şti vameşul că respiri fericită abia când îşi dezlipeşte mâinile de pe geanta ta şi nu s-a atins de punga cu lenjerie intimă.
România nu te aşteaptă aşa cum îţi imaginai, abia după ce treci graniţa pentru prima dată conştientizezi că eşti altfel, că lumea nu a fost creată după chipul şi asemănarea ta, România îţi scoate întâi de toate diferenţele la vedere, lăsându-te ca pe un manechin gol într-o vitrină imensă de sticlă. Eşti gol aici şi prea încotoşmănat acolo.
De dincolo de Prut se văd asemănările, de aici deosebirile. Câteodată însă diferenţele sunt mult mai mari şi mai rezistente decât asemănările, atunci seducţia iniţială se destramă, germinând frustrări şi respingeri pe care unii le depăşesc printr-o „re-naştere”, alţii încearcă prin autoghetoizare, unii (puţini) renunţă şi se întorc acasă.
Această a două categorie am înţeles-o cel mai greu. Îi recunoşteai de la distanţă după ţinuta mai specială (geaca neagră din piele şi pantofii „eleganţi”), purtată ostentativ ca un mod de afirmare a adevăratului bun-gust. Umblau în pâlcuri zgomotoase sau extrem de tăcuţi şi docili când nu erau însoţiţi.
De obicei, erau cazaţi în căminele facultăţii, ocupând un etaj întreg, fără să se amestece cu „specimene” din afara arealului lor, vorbeau ruseşte şi îşi organizau stilul de viaţă într-un microcosmos tipic „moldovenesc”. Dacă din întâmplare în „microcosmosul basarabean” ajungea să locuiască un factor extern, atunci individul era „basarabenizat”, şi în scurt timp îl auzeai înjurând ruseşte şi imitând comportamentul membrilor „ghetoului”.
Am evitat dintotdeauna întâlnirile cu grupurile zgomotoase şi sfidătoare ale conaţionalilor mei şi mi-a fost greu să înţeleg de ce un student basarabean stabilit în România ar vorbi demonstrativ în limba rusă cu alţi basarabeni, atunci când se află în grupuri mixte, sau se transformă subit în cel mai înfocat apărător al moldovenismului, iar cum trece Prutul şi ajunge în Basarabia, devine mai român decât toţi românii. Acest dualism identitar al conaţionalilor mei l-am observat în mod repetat şi în grupuri diverse ca însemn al unei trăsături distinctive.
Îi vedeam cel mai des la cantină, veneau la facultate doar pentru preţurile mici de la cantină, de aici şi denumirea de studenţii cantinei, vorbeau ruseşte şi atrăgeau toată atenţia asupra lor, nu le spunea nimeni nimic, nici dacă îşi manifestau bucuriile revederii alarmant de zgomotos, nici dacă nu respectau statul la coadă, erau „altfel” şi erau lăsaţi să-şi trăiască alteritatea în felul lor.
În unele cămine se formează adevărate structuri autoghetoizante, îmi amintesc căminul unei facultăţi, cu o veritabilă organizare ierarhică, membrii grupului asumându-şi statusul şi rolul aferent. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva cum îi chema, foloseau apelative în loc de nume, apelativul era ca un fel de botez la acceptarea apartenenţei la micro-comunitatea respectivă, aveau reguli şi norme bine stabilite, pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le încalce. Această reorganizare a spaţiului îi ajuta să se coaguleze pentru a-şi afirma diferenţele. Şefii grupului testau şi-i iniţiau pe nou-veniţi prin activităţi şi practici deja ritualizate. Era greu să te sustragi ritualului, dar şi să eviţi protecţia „clanului” patern. Din clan făceau parte doar băieţii, fetele erau un fel de proprietate a clanului, de multe ori însă fetele aveau o semi-autonomie, orice gest împotriva clanului era interpretat ca o încercare de sfidare şi nu li se mai oferea „protecţie” în caz de nevoie.
Structuri mai mult sau mai puţin asemănătoare se creează în majoritatea căminelor studenţeşti unde sunt cazaţi un număr mai mare de studenţi basarabeni. Bărbatul îşi asumă rolul patern, iar fetele, obişnuite cu un sistem patriarhal, se supun extaziate că au un protector (sau mai mulţi). Întotdeauna membrii unui astfel de grup îşi legitimează apartenenţa printr-un discurs în care „ajutorul” şi „protecţia” sunt termenii-cheie. Explicaţiile lor însă nu sunt nicidecum convingătoare, situaţiile de real ajutor fiind extrem de rare, la fel cum ajutorul nu vine doar din partea membrilor comunităţii.
Studenţii autoghetoizaţi îşi etalau alteritatea ca pe un trofeu, sporind şi mai mult diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Mă delimitam de fiecare dată când vreun coleg „regățean” mă întreba câte ceva despre „colegii mei” basarabeni, argumentând că nu-i cunosc, şi încercam să deviez discuţia, ba mai mult, să le distrag atenţia colegilor din țară de la spectacolul ruşinos al aşa-numiţilor „conaţionali” de-ai mei dintre Prut și Nistru.
Am încercat să îi înţeleg prin tot felul de exerciţii de imaginaţie, fără însă să mă apropii de ei, mă feream ca de o tumoare ruşinoasă, ca de o boală transmisibilă. I-am condamnat şi evitat fără să înţeleg că ei erau victimele unor diferenţe, victimele unei năluci seducătoare. România nu le oferise nimic din seducţiile promise, dimpotrivă, le accentua diferenţele, de care în cele din urmă au devenit conştienţi şi le-au exploatat de cele mai multe ori în defavoarea lor. Aveam să înţeleg toate astea mult mai târziu, după câţiva ani trăiţi aici şi observând mirarea şi efortul nou-veniţilor. Unii îşi lepădau vechile deprinderi ca pe nişte haine murdare, alţii căutau să se alieze între ei ca soldaţii în aşteptarea invaziei inamicului.
„Românii îs cu şapte feţe, îţi promit o mie de lucruri şi nu fac nimic”, îmi spune unul dintre veteranii sistemului bursier, „nu te poţi baza pe ei, eu în atâţia ani [14 ani] n-am întâlnit un om talkovîi, în care să poţi să ai încredere, sunt toţi nişte… n-are sens, nu-s oameni de omenie”. Mai auzisem discursul acesta de cel puţin zece ori până acum, l-am întrebat doar dacă ar pleca acasă, dacă s-ar întoarce în Moldova, nici răspunsul acesta nu m-a surprins: „În Moldova, nu, niciodată, ce să faci acolo, aici de bine-de rău am o ocupaţie, am un serviciu ca lumea, acolo n-aş putea trăi, nu se mai întorc ai noştri acolo, iaca în altă parte aş pleca, în Anglia, Irlanda, Germania, chiar am început să îmi caut un job în străinătate, dacă nu reuşesc în Europa, am să plec în Canada, da’ totuna plec, am o meserie internaţională, nu mă tem că n-o să-mi găsesc de muncă”. Îl privesc adânc în ochii albaştri şi văd sute de ochi care repetă în cor acelaşi lucru. Discursul acesta, aproape schizofrenic, îl macină zilnic pe dezrădăcinatul care a pierdut cele două acasă, fără să găsească nimic în schimb. „Străinătatea” îl sperie mai puţin, e mai uşor să te simţi străin printre străini decât străin printre ai tăi.
Autoghetoizările sunt, în cele mai multe cazuri, generate instituţional – sunt fostele licee cu clase speciale de elevi din Basarabia sau actualele camere din cămine, etaje sau chiar cămine întregi populate exclusiv cu elevi şi studenţi basarabeni. Unii le preferă din comoditate, alţii le justifică prin discursuri semipatriotice: rezistenţa „împotriva românizării”, spune un student după un an de facultate, „am venit aici convins că sunt român, dar am descoperit că sunt moldovean. Întotdeauna m-am simţit român acasă, iar ei mă numesc rus, a fost cea mai mare jignire, venim aici să ne simţim acasă, iar ei ne numesc ruşi, dacă ar avea idee măcar ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara! Abia când am ajuns la Bucureşti am înţeles că eu sunt moldovean şi nu român, şi toţi moldovenii trebuie să fie mândri că sunt moldoveni” – declară pe un ton apodictic un tânăr de acest fel. Ascultă muzică rusească şi spune foarte convins că „românii n-au nici măcar o muzică sănătoasă”. Vocea şi patetismul l-au făcut pe I. liderul „ghetoului”, detronându-l pe precedentul lider pe motiv că „era nehotărât, nu era în stare să ia o decizie, se românizase, era deja al 5-lea an în România şi îl suspectez că deja începuse să gândească, să se comporte ca ei”. I. e o persoană puternică (face o a doua facultate aici, prima a absolvit-o ca şef de promoţie în Moldova şi nu evită niciun moment să-ţi povestească succesul lui de acolo), îi faci faţă destul de greu, tinde să controleze interviul şi îmi sugerează el întrebările pe care ar vrea să i le adresez, încerc să evit, mă priveşte suspicios. Îmi explică şi că se va întoarce „acasă” pentru că „ţara” are nevoie de el, e convins că va face carieră în politică şi are deja aici „oameni pe care i-a ochit”, împreună cu care, spune el, „se va întoarce acasă şi va reforma sistemul politic”.
La o primă vedere I. este doar un caz amuzant, dar comedia lui are un substrat tragic: este victima unei diferenţe pe care nu a ştiut să şi-o asume, să o gestioneze.
După ce l-am cunoscut pe I., mă gândesc la studenţii cantinei, la cei din perioada studiilor mele în România, am aflat că o bună parte dintre conaţionalii mei şi-au câştigat statutul de cetăţean, au rămas aici şi s-au „deghetoizat”, alţii s-au întors după absolvirea universității şi s-au autoghetoizat „româneşte” acolo, în Basarabia, iar o parte dintre ei şi-au scos „know-how”-ul la licitaţie, mergând unde li s-a oferit mai mult. Pentru noi toţi însă România a fost lecţia cea mai dificilă despre diferenţă – diferenţa prin asemănare.