Pe 27 august 2021, se împlinesc trei decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova. Am invitat câțiva scriitori și intelectuali basarabeni să ne ofere reflecțiile lor pe această temă. Independența e o realitate neunivocă și contradictorie, care ne înfățișează o priveliște diferită, mai senină sau mai deprimantă, în funcție de perspectivă, de „ocheanul” prin care privim. Cred că ne putem imagina cum ar fi arătat viața noastră dacă proiectul liberalizării inițiat de Gorbaciov nu s-ar fi soldat cu implozia Uniunii Sovietice, pentru că avem în față modelul autoritar, revanșard și antidemocratic al Rusiei lui Putin. E sigur că, în august 1991, basarabenii, la fel ca și alte popoare încorporate în „imperiul răului”, și-au dobândit șansa – nesperată – să își decidă destinul, să-și aleagă o cale proprie. Se pare că n-au folosit-o cum trebuie. Putea însă criza de identitate, „eternul provizorat” al acestei provincii, dilema nerezolvată a apartenenței la un anumit spațiu de civilizație și de memorie/conduită instituțională, să producă un alt bilanț decât cel pe care îl schițăm astăzi? Încercăm să aflăm niște răspunsuri de la invitații noștri.
 
1. După 30 de ani de la proclamarea independenței, despre Republica Moldova se poate spune mai ales, ca o primă impresie copleșitoare, că a eșuat în sărăcie, corupție, exod, dezmăț politicianist... De ce au ratat (dacă au ratat) moldovenii examenul independenței? Ce și-au dorit, de fapt, moldovenii? Își doresc astăzi altceva decât au obținut până acum?
 
2. Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?
 
 
Vasile Romanciuc
 
1. Cred că motivul pentru care am ratat (cu regret, acesta e adevărul) „examenul independenței” este același pentru care ratăm orice examen – pregătire insuficientă, necunoașterea temeinică a „materiei”, caracterul nostru „mălăieț” (când e vorba să luăm decizii ferme) și chiar… copiatul.
Kremlinul le-a oferit cu generozitate guvernanților noștri (din ’91 până mai ieri) „caietul” cu „răspunsuri” false la problemele noastre adevărate. „Răspunsuri” pe care aceștia le-au „copiat” cu docilitate. Drept urmare, independența noastră s-a transformat într-o iluzie deșartă: am rămas ceea ce am fost – vasali ai Moscovei.
La consolidarea acestei vasalități au lucrat cu necamuflată supușenie aproape toți diriguitorii noștri nostalgici: de la agrarieni, la Voronin și Dodon. Antiromânismul lor alimentează și acum moldovenismul primitiv din Basarabia. E jenant, după 30 de ani de „independență”, să fii întrebat: vorbești „moldovenește” sau „românește”? Dacă unii dintre politicieni ar fi avut mai multă carte, iar alții mai multă demnitate, astăzi am avea mai puține nedumeriri, tristeți și regrete.
Pentru ziua de mâine (depinde de noi în câți ani vom ajunge la ea), Istoria pare să ne sugereze două variante: fie unirea cu România prin integrarea europeană, fie integrarea europeană prin unirea cu România. Acum, oricât de paradoxal ar părea, avem nevoie de o independență reală, care ne-ar permite realizarea acestor deziderate. O independență reală, care ne-ar permite să decidem noi înșine ce și cum avem de făcut în casa noastră. O independență pe care (încă) o putem obține muncind asiduu, eradicând sărăcia, corupția, oprind fărădelegile celor care trebuie să apere legea, stopând migrația, rezolvând corect, pe cale diplomatică, problema transnistreană, eliminând sechelele moștenite de la regimul de ocupație ruso-sovietic ș.a.
Nimeni nu ne poate dărui independență. Trebuie s-o construim noi înșine – cu mintea, cu brațele noastre. Zi de zi.
 
2. Întotdeauna e loc de mai bine. Cred însă că intelectualitatea noastră a făcut multe lucruri importante pentru schimbarea la față a Basarabiei. Le cunoaștem. Cu regret, odată cu trecerea timpului, unii au deraiat de la principiile bunei morale, lunecând spre corupție și minciună. Ajungând în fotolii înalte, ne-au furat până la „nu se mai poate”. Lumea noastră, pare-se, a simțit și a înțeles asta, aducând la conducere, prin vot, oameni noi, integri, dispuși să lucreze pentru schimbarea în bine. Nu va fi ușor. Sunt necesare reforme profunde. Iar reforma cea mai grea, cea mai chinuitoare rămâne a fi reforma mentalității. De ea, mi se pare, depind toate celelalte. E câmpul de lucru al intelectualilor. Un câmp, în mare parte, năpădit de buruieni.
Ce ar fi trebuit să mai facem? Ce mai avem de făcut? Ne vom pune încă multă vreme aceste întrebări, găsind sau negăsind răspunsuri potrivite. Oricum, e bine să reținem câteva „învățături” simple, de la cei „vechi”: „Nu e nevoie de încălțări de la fierar și nici de arme de la pantofar: este de ajuns ca fiecare să-și îndeplinească treaba sa”; „Șchiopătatul este o piedică pentru picior, dar nu pentru voință” (Epictet); „Ce trebuie să faci? Trebuie s-o înveți de la cine face ce trebuie” (Seneca).
 
 
Maria Șleahtițchi
 
1. Independența Republicii Moldova s-a înfăptuit într-o anumită conjunctură geopolitică, de aceea mă îndoiesc de capacitatea moldovenilor de a-și obține independența statală prin doar propriul efort. Se bănuia de la început, acum se știe cu certitudine, că independența Republicii Moldova nu a reprezentat o decizie coaptă înlăuntrul poporului. De fapt, moldovenii nu constituie un popor, ei nu au conștiința identitară a unui popor și, ceea ce mi se pare mai grav, nici ca parte a poporului român nu se identifică. În anii 1985-1991, schimbările din imperiul sovietic nu presupuneau independența republicilor unionale. Finalitatea restructurării era reorganizarea din interior a sistemului, deloc demolarea sau prăbușirea lui. Dacă evenimentele s-ar fi desfășurat în logica firească a recuperării istorice, R.S.S. Moldovenească, pe atunci, trebuia să se re-unească cu România, tot așa cum s-au re-unit cele două Germanii. În cazul nostru însă, nu au existat oameni de stat care să gândească și să acționeze prompt, dar și cu anticipație, într-un context istoric și geopolitic ambiguu și riscant. Cu timpul, se va stabili exact care mal al Prutului a fost mai circumspect: malul drept sau malul stâng. Tot ce a urmat în acești treizeci de ani este o sumă de dovezi că nu prea au fost oameni potriviți la locuri potrivite, în momente istorice cruciale.
Ce au vrut moldovenii? Se creează impresia că moldovenii nu au prea știut ce vor în acele evenimente istorice de anvergură. Nu au avut suficiente caractere pentru o determinare sigură, fără echivoc. După entuziasmul celor vreo zece ani de romantism revoluționar, siajele economice, sociale și cele generate de corupție au alimentat mereu nostalgiile după defunctul imperiu sovietic. Deși se declara avansarea spre integrarea europeană, jumătate din populația Republicii Moldova se tot uita înapoi. Așa au trecut moldovenii, suciți, prin intemperiile acestor trei decenii.
 
2. Se știe că rolul scriitorilor, intelectualilor în general, a fost covârșitor în anii 1987-1994, de la Perestroika până la preluarea puterii de către agrarieni și memorabilul congres „Casa noastră – Republica Moldova”. Probabil că a fost greu să se treacă de la discursul și acțiunile social-politice de amploare din piețele orașelor la ritmul rutinar, dar consecvent, de zi cu zi, al schimbărilor societale temeinice și bine gândite. Ulterior, intelectualii implicați în politică fie că nu au fost lăsați (de politicienii „profesioniști”) să-și ducă planurile până la capăt, fie că nu au fost capabili să o facă sau au căutat să se căpătuiască și ei. Se pare că intelectualii noștri s-au dovedit a fi „autorii” unor proiecte abandonate sau compromise. În plan social, pe intelectuali adesea îi plictisește rutina muncii de zi cu zi. Unii au rămas mental în perioada lozincilor și a mișcărilor de stradă. Chiar dacă tranziția durează peste trei decenii, în interiorul ei, vremurile și oamenii s-au schimbat. Nici mesajele scriitorilor și nici reacțiile societății nu mai pot fi cele de la începuturi. Mi se pare că scriitorii, intelectualii în general, nu au avut perspicacitatea și capacitatea de a se adapta schimbărilor rapide, reacționând la ele fără a pierde verticala valorilor naționale, sociale și culturale. Oricât s-ar invoca problemele de ordin social și economic, la nivelul de adâncime al subconștientului colectiv, cea mai mare criză este cea identitară. Dacă nu se reușește, din 1994 încoace, să se modifice o sintagmă din mult disputatul Art. 13 din Constituția Republicii Moldova, este cel mai elocvent semn al „corciturii identitare” a moldovenilor. Doar invocarea acestui fapt caracterizează cu asupra de măsură adevărata stare de lucruri la cei treizeci de ani de la Declarația de Independență a Republicii Moldova.
Ce ar putea să facă un scriitor, un intelectual în această situație complicată și plină de incertitudini? Nu am rețete. Aici fiecare să se manifeste pe cont propriu, dar mi se pare că cel mai adecvat ar fi să faci tot ce depinde de tine în locul în care ești; să construiești onest, atât cât îți este dat și cu putință; să vezi și să numești lucrurile așa cum sunt. Azi suntem, mai suntem, într-o situație geopolitică foarte imprevizibilă. În plan național însă, avem șansa de a ne relansa. Să sperăm că nu ne vom dezamăgi și vom reuși să transformăm șansa în fapt împlinit.
 
 
Alexandru Burlacu
 
1. Am fost blestemați să rătăcim în istorie ani, decenii, secole. Un popor de sclavi, scăpat la libertate, nu putea ajunge altundeva decât acolo unde a ajuns. „Despărțirea” de regimul totalitar, de „imperiul răului”, a decurs extrem de dureros și anevoios. Noi nu am luptat pentru independență. Am obținut-o aproape de-a gata, de unde și independența dependentă. Un popor neinstruit, needucat în spiritul adevăratelor valori culturale, lipsit de identitate/conștiință națională, fără o organizare socială firească de stat de la 1812 încoace, fără armată proprie, fără legi este sortit pieirii. Ce noroc de cei 22 de ani în România Mare! Fără acești ani, am fi devenit pribegi fără de țară. Moldovenii nu pot supraviețui celorlalte popoare din zonă decât doar prin Unire. Războiul din Transnistria, sacrificiile și umilințele de mai încoace abia dacă ne-au învățat o țâră de minte. De treizeci de ani, tot descoperim Europa, stăm cu mâna întinsă, jinduind pară mălăiață în gura lui Nătăfleață. Continuăm cu succes să „boicotăm istoria”. Am fost și rămânem niște proscriși, surghiuniți în mizeria lamentabilă a ignoranței. Clasa politică e plină de parveniți, o elită cu privilegii speciale, dar fără responsabilități, mai exact, cu iresponsabilități colective. Un prâsnel învârte pe deget în „modul cel mai democratic” parlament, guvern, sistem bancar și o procuratură de buzunar. Am mers din ratare în ratare. Pe la 1882, Mihai Eminescu semnala parcă despre zilele noastre: „Lăcomia de averi și sărăcia de minte pe deasupra au făcut ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei.” Cât de actual în preajma alegerilor anticipate! Investim enorm de multe speranțe în noul parlament, în noul guvern, dar, la urma urmelor, trebuie să conștientizăm cu toții: putem aduce Europa acasă numai prin România.
 
2. Sigur că da, Basarabia i-a dat pe Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma etc. Vocea intelectualilor cu har divin, a oamenilor de creație cu nume de rezonanță a însemnat enorm de mult și la început de deșteptare a conștiinței naționale. Din păcate, în spațiul pruto-nistrean „bărbații neamului”, cum se spune într-o formă ușor ironică, n-au avut voință politică; legați cu prosoape în cruce, s-au arătat, în realitate, niște „papă-lapte”, care tremurau ca varga în fața „fratelui mai mare”. Un „disident” care iubește Moldova de la depărtare, ajuns la „răscrucea cu proști”, coboară frumușel din „căruța națiunii” (ca un trădător get-beget) tocmai când era mare nevoie de un model de rezistență/de mare scriitor. Intelectualii noștri, în marea lor majoritate, intelectuali în prima generație, în lupta pentru dobândirea independenței reale au venit, cum se zice, de la coada vacii, cu simțirea și gândirea dereglate de regimul totalitar. Indubitabil, cu inima (emblema „frontului popular”) în „noua barbarie” nu ai nicio șansă. Mintea moldoveanului de pe urmă ne-a jucat festa. Suntem ironici, ludici, plini de importanță, dar total lipsiți de caracter. Am impresia că, după masa de pomină de la Uniunea Scriitorilor, nu-mi amintesc ca poziția scriitorilor să fie în opoziție cu a celor din PLDM sau din PDM. Azi, tot mai multă lume întreabă: „Unde sunt intelectualii? Unde sunt scriitorii?”. Lumea întreabă ce o fi căutat Igor Grosu la mitropolitul Vladimir, chiar în a doua zi de aflare în postul de Președinte al Parlamentului.
 
 
Constantin Cheianu
 
1. Încerc să-mi amintesc cum ne uitam noi, cei din 1991, la Moldova anului 2021 și realizez că nu aveam nici curajul, nici imaginația să privim atât de departe. Visele noastre, ale mele, cel puțin, se desfășurau pe durata a zece, cel mult douăzeci de ani, pe care mi-i imaginam ca pe o continuă apropiere de România și Europa, sub privirea îngăduitoare a unei Rusii pornită ea însăși pe calea occidentalizării. Singurul lucru care mă făcea sceptic era calitatea noii clase politice moldovenești. Și nu mă refer aici doar la reprezentanții vechii nomenclaturi sovietice, ci și la fețele noi din politica noastră, inclusiv intelectualii și oamenii de cultură. Mulți dintre aceștia, pe lângă faptul că nu erau niște profesioniști valoroși în domeniile lor, nu articulaseră în perioada sovietică nici un gest de rezistență și disidență, unii deservind chiar cu devotament vechiul regim. Peste noapte, s-au făcut – cu voie de la poliție, este adevărat – reformatori, naționaliști, unioniști, o „schimbare la față” conjuncturală, care nu-mi suscita niciun optimism apropo de capacitatea lor de a face față unor provocări cu totul noi.
Între timp, Rusia, care, aparent, își continua drumul spre democrație, nu uita de reflexele ei imperiale, impunându-ne, la nici un an de la declararea Independenței, războiul din Transnistria. Atunci ne-am convins că Moscova are pârghii de influență redutabile în interiorul Moldovei, întruchipate de o pătură solidă de vorbitori de limbă rusă, pe de o parte, și de o armată de agenți, securiști, colaboraționiști, pe de altă parte. Așa se face că un întreg electorat naționalist a putut să fie indus în eroare timp de aproape două decenii de o sculă a rușilor ca Iurie Roșca, ce altă palmă mai usturătoare la adresa noilor noastre elite se poate imagina?!
Iar pentru ca totul să pară și mai prost, în loc de o „apropiere constantă” de Europa și România la care mă așteptasem, guvernările care s-au perindat la putere în Moldova au tot făcut, vorba lui Lenin, „un pas înainte spre Europa și România, doi pași înapoi spre Rusia”. Drept consecință, Europa, timp de vreo zece ani, nici nu a prea vrut să știe de noi, iar România, circumspectă și ezitantă, a tot încercat să împace și varza basarabeană, și capra rusească.
În aceste ape tulburi ale tranziției, s-a lansat o nouă generație de politicieni, care, exploatând dorința noastră de apropiere de Europa și entuziasmul tinerilor de la 7 aprilie 2009, au încercat – și parțial au reușit – să instaureze un regim dictatorial-oligarhic.
Abia în al treizecilea an al Independenței am primit un lider politic talentat și necorupt, în persoana Maiei Sandu, și o echipă guvernamentală de o factură cu totul nouă. Primele reacții brutale ale forțelor oligarhice ne arată cât de adânc înrădăcinate sunt acestea și cât de greu le va fi tinerilor guvernanți să le reducă influența.
 
2. În toată fierberea și rătăcirile geopolitice despre care am vorbit până acum, intelectualii și scriitorii noștri au preferat să cam stea deoparte. Pe ei nu i-au prea sensibilizat, în acești treizeci de ani, valori precum „democrația”, „statul de drept”, „justiția”, „lupta cu corupția”, „echitatea socială”, ei preferând să îmbrățișeze un unionism declarativ, comod și ineficient. Și au mai fost trași pe sfoară o dată în acest sens, pentru că în locul vechiului „stindard” al unionismului, precum Roșca, i-au primit pe doi corupți, un Filat și un Plahotniuc, despre ultimul vorbindu-se (în șoaptă) ca un om al serviciilor secrete românești, o „pavăză” în fața tancurilor rusești și un „unionist pragmatic”. După ce s-au mai fript și a doua oară, vedem că intelectualii noștri nu s-au prea grăbit să salute nouă echipă a Maiei Sandu.
Din păcate însă, intelectualii și oamenii de cultură nu și-au făcut datoria, în acești treizeci de ani, nici măcar în domeniile lor profesionale. Dacă în 1989-1991 literatura noastră a produs acea poezie socială cu impact la public, în baza căreia au apărut piese muzicale mobilizatoare, iar Teatrul Poetic a creat un spectacol memorabil, „Ce vor scriitorii”, după 1991, artele noastre nu s-au mai implicat aproape în nici un fel în noile procese social-politice. Artiștii din alte republici ex-sovietice s-au grăbit să ofere societăților lor opere de recuperare istorică și de stringentă actualitate, la noi lucrul acesta nu s-a prea întâmplat. Eu primul spectacol despre foametea din Ucraina creat de artiștii din țara vecină l-am văzut încă în 1990. Tot atunci, la începutul anilor ’90, am văzut și primele spectacole despre deportările staliniste din Țările Baltice create de artiștii de acolo. La noi, primele cărți și spectacole despre foamete și deportări au apărut abia după 2010.
Iată de ce noi, astăzi, la 30 de ani de la Declarația de Independență, odată cu echipa de politicieni a Maiei Sandu, am primit ceea ce în Țările Baltice a apărut cu cel puțin două decenii mai devreme.
 
 
Leo Butnaru
 
Elegie de telefonată la 112
 
Trei decenii la rând, pe aici au fost scrise și difuzate cele mai lungi și confuze minciuni – așa-zisele programe politice ale celor care au acces la guvernare sau au tot fost în opoziție ca... lipsa de poziție, acestea soldându-se cu trădarea pe față a intereselor naționale de către unii lideri împielițați care, ca ieri-alaltăieri, se dădeau drept patrioți nevoie mare. Astfel că, azi, de se întâmplă să auzi pe vreun politician chișinăuian începându-și sau încheindu-și (inclusiv mandatul) cu: „Am onoarea să...” – te umflă râsu`-plânsu`.
În cei 30 de ani, s-au „format” și au ieșit să facă trotuarul mai multe prostituate politice de extracție neocomunistă, neonomenclaturistă. Unora din ele, colaboraționiste, le sunt cunoscuți și peștii (din Patriarșie Prudî, ca să ne amintim de celebrul roman cu Behemotul). Încât te gândești că pentru ăștia, din păcate și pentru mulți alde ei, ar fi necesare sanatorii speciale sau poate chiar ospicii de reabilitare, în care unii ar fi posibil să aibă șansa de a redeveni oameni. Iar vreunul chiar să se călugărească întru pocăire și zdravănă spălare de păcate.
La Chișinău, Comrat, Bălți sau Tiraspol, e ca și imposibil a se privi adevărul politic în față: el face mereu fețe-fețe. Dar fără a roși, fără a se rușina, ci mințind în continuare. Iar cenzorii partinici de altădată, de execrabilă extracție kagebist-comunistă, mai se laudă că de la ei a pornit „corectitudinea în politica” chișinăuiană. Oarecum, într-o anumită măsură, par să aibă dreptate, atare corectitudine semănând trecutului lor. Adică, așa-numita lor corectitudine în politică e, de fapt, corcitudine. (Da, de la corcitură și melanj destul de dezagreabil.)
Pe aici, politica la zi e cam proastă ca noaptea. Pentru că – belea pe capul pruto-nistrenilor! – sunt proști-zbierători mai mulți așa-ziși deputați și acoliți ai lor, ziariști de doi bani sau cei autodeclarați comentatori politici care, de fapt, nu sunt decât impostori și, în funcție de la ce posturi TV apar, înțelegi în solda cui se află. (Ferice de cei săraci cu duhul, dar care nu s-au făcut „comentatori” politici made in Moldova!) E drept, unii sug de la mai multe oi. Sau mai mulți berbeci. Părând a servi, comasat din alte partidulețe, partidul politic de jur-împrejur „Girueta”. Când îi auzi pe unii din ăștia și pe cei care „îi alăptează” ce enormități scuipă de la ecran, îți vine să telefonezi la 112...
Drept intermezzo, ar trebui să spunem o vorbă, două și despre continuarea apariției partidulețelor ca ciupercile după ploaie. Însă pe aici mai toate „formațiunile politice noi” se nasc gata-gunoi. Am remarcat că una din astea, la scrutinul din 11 iulie, a acumulat tocmai... 15 voturi! Tot aici ar fi să ne amintim că, după fiece scrutin, un partid, două sunt scoase din joc cu... picioarele înainte. De data aceasta, la 11 iulie, a fost cazul PD-ului. Însă e loc și pentru mai bine! Amin, prohoditele nu mai revin, asemeni suratelor sau verișoarelor lor ce au trecut ofticos, toxic prin trista noastră realitate. Credeți că nu știu asta și „jurnaliștii independenți” aciuați pe la TV-uri de partid? Unii dintre ei, ca și anumiți inși de la Consiliul Audiovizualului, sunt pur și simplu lustragii-lingăi ce dau cu peria peste încălțămintea politicienilor care îi plătesc. Iar cel mai grav neajuns al unor atari „comentatori și jurnaliști”, dar mai ales al celor pe care dânșii îi consideră lideri, cică... politici, pare a fi chiar deplina-le inexistență și... independență. În întreaga asta harababură mai întâmplându-se că se implică și... mitropolitica, și mitropoliticul Moldovei, cu purtători de sutane inculți și agresivi, protestatari în vântul pustiei, care până astăzi mai par a fi înregimentați, proslăvind comunismul în slujbele lor (la împăratul roșu). Din păcate, predicile și poalele sutanelor sunt fâlfâite de vânturile ce bat dinspre Volga...
Dacă conectați la televizor detectorul de minciuni când sunt transmise dezbateri politice, el arde îndată! Dar ai zice, parcă: Doamne, ce minunată invenție telecomanda! – Apeși un infim buton și – gata! Scapi de atâția „comentatori politici” tâmpiți, de atâția parlamentari analfabeți, proști, de atâtea curviștine din talk-show-uri partinice ce aduc a sex-shop. Numai că nu se poate să scapi doar cu atât, odată ce necinstea, minciuna, dezonoarea e ca și generalizată nu doar printre politicieni, ci și în justiție, printre procurori, judecători, avocați (ai diavolului, unii)! În atari domenii, devenite mai că oculte, o mână spală pe alta, deoarece politica și justiția sunt îndeletniciri murdare sui generis.
Cum să compari tu coșul minim de consum al bietului om... alegător cu troaca maximă de consum a deputaților-acționari prin lanțuri de firme și offshore?! Când vezi ce grași, îmbuibați, cefoși, bolfoși și nesimțiți sunt unii „imuni”, nu mai crezi că politica e o chestie subțire. (Într-un moment de năduf, chiar m-am gândit că, dacă pentru furt, delapidări, hoții ziua în amiaza mare s-ar tăia mâinile, la vot mulți deputați ar ridica... picioarele. Pentru că, asta e, pe aici se întâmplă ca gloata să mai voteze vreun hoț notoriu, chiar ajuns cap de partid...) Pentru astfel de „aleși” în parlament, anatomia se rezumă la ciolan! Iar că „slugile poporului” nu sunt subțiri la obraz se vede cu ochiul liber. Însă, pe vechi (sperăm că deja până mai ieri), în pofida promisiunilor pe care le tot fac politicienii grijulii nevoie mare (unii deja fugari, hoți în... fărădelege! după ce au mințit și au furat ca hoți în lege!), poporul-alegător supraviețuiește eroic! (Sau, pe de altă parte, mă întorc și zic: printre politicieni, când le merge ceva mai rău, când le merge chiar foarte bine, se creează impresia că bietul adevăr umblă cu coada între vine... Ah, adevărul, ce mult seamănă cu poporul!...)
În fine, mens sana in corpore sano nu se referă și la politicieni, despre care poate că și tu, și el, și ei nu ați vrea să spuneți nimic de rău, numai că este imposibil să tăceți viața întreagă!
Dar oare ar exista semne spre bine? Până pe 11 iulie 2021, îmi ziceam cu amară ironie că, de fiecare dată când se votează cum se votează în RM, reieșea că s-a făcut și se face cea mai multă politică pe cap lipsă de locuitor. Însă rezultatele electorale din această vară toridă, într-o anumită măsură, par a ne încuraja o așchie de optimism.
Da, ați întrebat și de scriitori... Mai toate guvernele ce s-au perindat cu dezonoare la Chișinău și unii președinți (inclusiv de parlament, aserviți, acoliți ai Moscovei sau profitori ai Laundromatului), în genere politicienii mereu mărunți făcând-o pe oamenii culți (alții nici atâta nu sunt în stare să facă! – îi trădează mutrele), au considerat că literatura dăunează grav sănătății… politice (și partidului lor pro domo sua sau, mai rău, pro-moscova). În sinea lor, guvernanții „noștri” își spuneau că politica nu ar fi și ea o artă, cum o numesc unii. Pentru ei, politica rămânând a fi o armă. Inclusiv armă contra artei, culturii, literaturii, scriitorilor, oamenilor onești de creație... Să sperăm că formele verbelor triste și sceptice de până aici sunt deja la trecut...
 
 
Călina Trifan
 
1.-2. Evenimentul de acum 30 de ani ne-a dat dreptul la mari speranțe. Însă de evoluția strâmbă ulterioară și de amarnicele iluzii deșarte, oricât am da vina pe împrejurări, tot noi suntem de vină, pentru că am irosit șansele și am pledat pentru acești 30 turbulenți, confuzi, instabili ani. În tot acest răstimp, lucrurile ar fi trebuit să se așeze, apele să se limpezească, dar n-a fost să fie. Din păcate, și după 30 de ani problemele sociale, politice, geopolitice continuă să ne hărțuiască. Lucrurile sunt atât de tulburi și de amestecate, încât a înnegurat mintea marii majorități a cetățenilor Republicii Moldova. Poate din cauza că acest stat a fost și este o creatură artificială? Nimic nu poate fi două lucruri în același timp!
Nimeni nu poate contesta rolul deosebit pe care l-au avut scriitorii în procesul de renaștere națională, poate doar guvernanții, politicienii, care aveau să taxeze dur încadrarea scriitorilor în mișcarea democratică. Limba română, democrația merita această luptă și osteneală. Azi, limba română (slavă!) nu mai este în pericol și asta ar putea fi principala noastră biruință, la care s-ar mai adăuga, ne place sau nu ne place, dreptul cetățenilor la libera circulație.
Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult? Nu mi se par puține cele enumerate mai sus, celelalte obiective țineau de politicieni și guvernanți, erau și sunt obiectivele lor. Ei se fac responsabili de faptul că RM a bătut pasul pe loc atâta amar de vreme.
Ar putea face scriitorii mai mult decât apostolii care se perindă (s-au perindat în acest răstimp) prin culoarele puterii? Și da, și nu - o creatură artificială rămâne o creatură artificială! În plus, în acești ani de involuție sufletească și morală abil dirijată în plan imagologic, scriitorii au pierdut vizibilitatea lor de cândva. Nu regretăm și ne căutăm și ne vom căuta în continuare de unelte: „Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine!”
 
 
Val Butnaru
 
1-2. Formațiunea statală care poartă, temporar, numele Republica Moldova nu întrunește nici măcar o calitate ce i-ar conferi statutul de independentă. Pe parcursul celor 30 de ani de autoproclamată independență, oamenii politici din partea locului s-au dovedit a fi prea mici pentru sarcinile mari, istorice, care le-au revenit. Se pare că principiul „și la vest, și la est”, „și cu rușii, și cu nemții” a guvernat chiar și spiritele cele mai alese, provocând pagube incomensurabile, ireparabile, poate.
Îmi aduc aminte, de exemplu, de primele discuții privind cetățenia și propunerea să urmăm exemplul țărilor baltice care n-au acordat cetățenie alolingvilor și alogenilor, decât după susținerea unui examen riguros. Ai noștri s-au speriat de moarte de această perspectivă și au preferat „varianta zero”, adică acordarea cetățeniei pentru toți. Astăzi, vedem cum cohorte de cetățeni ai RM manifestă ostilitate față de țara care i-a oploșit atât de iresponsabil…
Oamenii politici de pe Bâc au patentat o altă chestiune de unicat în politica mondială: având o parte de teritoriu ocupat de o armată străină, declară, în Constituție, neutralitate.
Idealul Unirii a fost terfelit cu succes. Țipată până la secătuirea de sensuri primordiale, mărșăluită până la eludarea rațiunii elementare, megafonată până la înlăturarea oricărei acțiuni concrete de apropiere a celor două maluri de Prut, ideea reunificării cu România a încăput, în diferite perioade, pe mâinile unor fie șarlatani, fie gangsteri politici. Micile excepții au fost arse pe rugul inchiziției naționale.
În cei 30 de ani, nimeni nu și-a bătut capul să asigure măcar una dintre cele câteva forme de securitate a statului.
Orice acțiune în direcția securității energetice a eșuat într-o, cel mult, clovnerie, cu butelii de gaz ascunse în spatele vorbitorilor la ceremonia de inaugurare a magistralei Iași-Chișinău.
Securitatea informațională este o sintagmă ce aduce mai degrabă a bătaie de joc decât a realitate. Posturile rusești au intrat în toate casele moldovenilor și ideologii ruși domină mințile cetățenilor RM. Ale tuturor cetățenilor – de la președinte până la cel mai amărât boschetar. S-ar putea însă ca boschetarul, nefiind un telespectator exemplar, să suporte propaganda putinistă cu mult mai puține consecințe grave.
De securitate militară nu este cazul să vorbim. La drept vorbind, nici nu înțeleg la ce ne-ar folosi tehnica modernă, în timp ce tancurile rusești, în formă de televizoare, au ocupat orice casă din Moldova?
În cei 30 de ani, nimeni nu a întreprins NICIO ACȚIUNE HOTĂRÂTĂ de asigurare a funcționării normale a statului. Să-i fi declarat, cel puțin, indezirabili, pe teritoriul RM controlat de autorități, pe funcționarii publici din Tiraspol vinovați de atâtea și atâtea crime și încălcări ale drepturilor omului, și povestea cu gaura neagră din Transnistria s-ar fi consumat foarte rapid. Politica concilierii prin fotbal, în spatele căreia se încheiau noi tranzacții financiare, n-a generat nici măcar o notă de protest din partea micului detașament de gânditori de la Chișinău.
Șirul exemplelor ar putea continua până la epuizarea ultimului neuron din creierii politicienilor moldoveni. Iar îndemnul de a răspunde la sacramentala întrebare DE CE S-A ÎNTÂMPLAT CEEA CE S-A ÎNTÂMPLAT, mă tem că ne va lua tot timpul necesar consolidării independenței în următorii 30 de ani.
Câteva cauze pot fi, totuși, identificate. Aș vrea să cred că proasta stăpânire a limbii române și nivelul insuficient, primitiv, de instruire ar fi una din cauze. Moldoveanul, pentru a se apăra de eventualele ironii pe seama bagajului său cultural și a rostirii prăpăstioase, este gata să voteze orice autonomie teritorială dorită de Moscova; se declară împotriva aderării la NATO, dorită de Moscova; se pronunță favorabil limbii ruse, ca limbă de stat, dorită de Moscova.
Da, ar putea fi aceasta o cauză, dar e cam puțin și pare cam prea simplu.
Cohorta de trădători, mancurți și agenți ruși infiltrați în structurile guvernamentale? Da, și asta, dar, oricum, nu e suficient. Georgienii și balticii au trecut și ei prin așa ceva, dar au reușit să se opună rușilor.
Mi se pare că adevărata cauză, plantată adânc în conștiința colectivă, trebuie căutată în istoria celor 200 de ani, de când Basarabia a fost ocupată de Rusia țaristă, iar apoi, trecând de la un regim la altul, a fost folosită ca monedă de schimb. Timp de secole, basarabeanul s-a învățat să se adapteze, crezând că asta ar fi adevărata cale de salvare.
Chiar și azi, în plin secol XXI, el continuă să facă același lucru, confundând adaptarea cu trădarea.
 
 
Gheorghe Erizanu
 
1. Dacă ne uităm în jur, atunci eșecul nostru nu este un dezastru. Nu avem un dictator sau un regim totalitar sau autoritar de lungă durată. Cetățenii Republicii Moldova au reușit să schimbe parlamente, președinți de țară. Prin metode electorale sau prin acțiuni de protest. De fiecare dată când au avut ocazia, cetățenii RM au fost mai înțelepți decât politicienii. Pentru o entitate care nu a avut memoria istorică a unui stat, cum au avut țările baltice, noi ne-am descurcat uimitor de bine. Sigur, noi avem avantajul imens al României de alături. Nu-i invidiez deloc pe armeni sau pe georgieni. Și apoi, 30 de ani nu e o perioadă mare în istorie. Jumătate de secol (anii ’45 – anii ’90) am trecut prin experiența unui regim care a decapitat intelectualitatea și elitele, au fost impuse politici dure de deznaționalizare, condiții împotriva firii umane în domeniul economic și social, societatea a rămas fără caractere, fără coloana vertebrală a unei evoluții firești. Să nu uităm că aproape 20 de ani, primii ani de ocupație (1944 – 1960), conducătorii APL-urilor de astăzi erau numiți din alcoolicii sau leneșii comunităților, iar conducătorii de rang republican erau numiți din afara RSSM-ului. Încercările Chișinăului de a deveni parte componentă a României în anii ’90 n-au fost acceptate de Bucureștii lui Iliescu. Am fost damnați să construim un stat pe care nu l-am vrut. Politicul a pierdut oportunități imense. Nu știu pe cât e adevăr și pe cât e fabulație, dar fostul premier Ion Sturza vorbea despre o posibilitate imensă ca RM să intre în UE împreună cu România și Bulgaria. Apoi au fost anii regimului Voronin, care acum se erijează în unul democratic & prosper, dar atunci noi am pierdut oportunități imense de a moderniza statul, economia și societatea. Istoria mondială niciodată nu a fost atât de binevoitoare ca în primii ani ai secolului XXI. Noi am fost alături de istorie. Noi n-am ratat examenul independenței, noi am ratat oportunități. Iar unicul merit de a exista a unui stat e grija față de fiecare om în condiții vitrege. În condiții firești, oamenii au grijă de sine ei înșiși. De stat au nevoie doar în situații excepționale. Ce a făcut statul și cum s-a comportat în timpul războiului ruso-moldovenesc din 1992, al colapsurilor economice din 1998, 2008 sau în timpul pandemiei din 2020 îi dă dreptul de a lua sau pica examenul de independență. Noi am picat marile examene. Poate, pe alocuri, am luat note mari în cotidian. Dar asta nu contează. Noi am umblat bezmetici douăzeci de ani cu „mielul blând care suge de la două oi”, apoi a fost încercarea de a face pași concreți pentru a ne apropia de UE în perioada Filat, dar natura de șmecher și-a luat partea și am devalizat băncile și poporul. A urmat izolarea completă și transformarea RM în otcină rusească în perioada Dodon. Am avut de toate: de la președinți de colhozuri care au făcut politică națională, șmecheri care au acaparat puterea ca s-o transforme într-o extensiune a grupurilor lor criminale, până la guvernatori ruși care se dădeau drept președinți de țară. Sunt uimit că această țară încă nu s-a topit de pe harta lumii.
 
2. Scriitorii și intelectualii au lipsit cu desăvârșire după 1991. Fiecare dintre noi și-a căutat oportunitățile sale mărunte, de zi cu zi. Au dispărut marile caractere din spațiul public, am rămas doar cu moderații și finii intelectuali, care s-au temut să strige cu voce adevăruri, să nu sperie politicienii, să nu incomodeze șmecherii și trișorii. Noi abia am șoptit, ca să ne auzim doar noi pe noi. Să nu deranjăm. Și să fim cumva împăcați că am șoptit. Am intrat în cavaleria unioniștilor așa cum am intrat pe timpuri în câmpia sovietică a propagandei. Cu budionovkă. Declarativ. Fără a ne pune întrebări. Fără a căuta și a găsi răspunsuri practice. Doar dă bine la imagine. A fi bun român era și este ca un bilet norocos de trecere prin istorie. Fără a încerca să scriem noi istoria. Care nu este deloc romantică. Dacă vorbim despre noțiunea de intelectual cu sensul de „intelighenție”, atunci ea nu există. Și-a dat obștescul sfârșit după drepturile obținute imediat în primii ani ai independenței.
Sincer, îmi pare o reminiscență noțiunea de intelectualitate din perioada comunismului științific și a luptelor de clasă cu proletari hegemoni, țărani și intelectuali pe post de camarazi de istorie. Poate e bine că intelectualitatea noastră s-a evaporat în tranziție. E mult mai bine decât să dispari în GULAG.
 
 
Adrian Ciubotaru
 
1. Am eșuat pentru că nu ne-am dorit, cu adevărat, ceea ce, până la urmă, am obținut. La cumpăna anilor ’80-’90, s-a născut iluzia că poporul ar vrea, alături de elitele lui intelectuale, să revină la alfabetul latin, să-și recupereze trecutul și identitatea, să rupă lanțurile sclaviei, să propășească, să se alăture națiunilor civilizate ale Europei, să îmbrățișeze societatea deschisă și democrația și, într-un moment prielnic, să se întoarcă la țara-mamă. Tristul adevăr e că mulțimile care scandau aceste idealuri și, aparent, erau gata să sufere pentru ele au acționat dintr-un impuls emoțional, în acord cu spiritul optimist și reformist al vremii, pe valul unei nemulțumiri generale ce cuprinsese cam toată populația URSS, sătulă până în gât de sărăcie, haos, minciună, construcția comunismului etc. Stimulați de perestroika și glasnost, moldovenii au găsit un debușeu pentru frustrările și așteptările lor neîmplinite în discursul național, cerând, la unison cu balticii, caucazienii ș.a., suveranitate și independență. Prețul pentru aceste cadouri pe care le-a furnizat eșecul puciului din august 1991 și, mai târziu, acordul de la Belaveja, a fost unul enorm și concetățenii noștri au demonstrat în curând că nu erau gata să și-l asume. Războiul din Transnistria, capitalismul sălbatic, banditismul, pauperizarea în masă, o criză economică permanentizată, i-au făcut pe aceiași oameni, care își puneau acum un an-doi toate speranțele în Frontul Popular, să voteze cu agrarienii și cu alți speculanți abili ai nostalgiilor după „stabilitatea” și „siguranța zilei de mâine” de pe vremea soiuzului. Ce a urmat, se știe. Era destul să lași fosta nomenclatură să preia frâiele puterii ca soarta țării să fie pecetluită pentru multe decenii înainte. În fond, ca stat proaspăt creat, am parcurs același drum pe care au mers și alte țări postcoloniale din așa-zisa Lume a Treia. Dincolo de episodul transnistrean, organizat din afară, destinul ne-a ferit totuși de război civil, de genocid, de regimuri totalitare și de alte tragedii prin care au trecut formațiuni statale artificiale similare apărute pe tot cuprinsul lumii după destrămarea marilor imperii. Nu și de corupția generalizată, de atomizarea socială și de subordonarea structurilor statului (justiția, fiscalitatea etc.) unor clanuri pe jumătate politice, pe jumătate criminale, controlate de niște personaje pe cât de obscure, pe atât de influente. Aceste clanuri, care s-au perindat la putere aproape fără nicio întrerupere în toate cele trei decenii de independență, au instituit destul de repede controlul asupra fluxului de capital și de mărfuri din țară, transformând RM într-o imensă afacere, care a funcționat exclusiv în beneficiul lor și al celor care li s-au asociat. Pe scurt, au creat un regim oligarhic în care până și cel mai mărunt antreprenor, cu cele mai neînsemnate venituri, a simțit presiunea și ochiul vigilent al „statului”.
Servanții politici ai sistemului au avut grijă să mențină populația în întuneric, să o îndobitocească prin manipulare și propagandă și să discrediteze cât mai mult posibil idealurile care au animat-o, pentru scurt timp, între 1989-1991. Puțini sunt acei care și-au păstrat intacte speranțele și credințele de atunci, dar și mai puțini sunt cei care au îmbrățișat aceste idealuri în anii așa-zisei independențe. Conștiința că nimic nu mai poate fi schimbat i-a alungat din țară pe mulți dintre cei care ar fi putut contribui la o schimbare dacă ar fi avut libertatea necesară și ar fi fost protejați de legi la ei acasă. Speranțele călcate în picioare la 7 aprilie 2009, apoi pe durata celor trei mandate AIE, au renăscut anul acesta, odată cu victoria categorică a PAS-ului la alegerile parlamentare. O victorie la care au contribuit masiv mai cu seamă cei plecați de acasă, dar care seamănă un pic și cu victoria Frontului Popular de la începutul anilor 1990. Să ne amintim că și acea victorie a survenit în momentul în care regimul se discreditase atât de mult și arăta deja atât de penibil, încât forțele democratice au obținut votul de protest al celor care nu au fost niciodată atașați cu adevărat de idealurile democrației. Tocmai de aceea, să nu ne îmbătăm cu apă rece nici acum. Majoritatea parlamentară PAS a fost asigurată nu doar de cetățenii care cred cu sfințenie în valorile pe care le promovează această formațiune proeuropeană și democratică, ci și de cei care s-au săturat pur și simplu de Dodon și de total neinspirații lui ortaci.
Pentru o adevărată schimbare, e nevoie nu doar de un alt partid la guvernare, ci de o cu totul altă mentalitate. Oamenilor trebuie să li se cultive respectul pentru valorile fundamentale ale liberalismului clasic, singurele care pot asigura normalitatea socială și performanța economică. Fără adeziunea la aceste valori, pe care au demonstrat-o, de exemplu, balticii în ciuda celor 40 și ceva de ani de opresiune bolșevică, Occidentul va rămânea pentru basarabeni doar un fel de sac cu bani la care unele guvernări au acces, pe când altele, nu. Și o promisiune deșartă, în cazul în care o guvernare prooccidentală dă faliment. Când oamenii vor pricepe că nu au nevoie de președinți taumaturgi și lideri providențiali, ci de cineva capabil să remodeleze sistemul așa încât acesta să le protejeze proprietatea și libertățile, accesul la lumea civilizată va fi garantat. Dacă vor continua să voteze geopolitic sau umoral, nu vor ieși din impas niciodată.
 
2. Judecând după evoluțiile ulterioare ale unor scriitori/intelectuali care au fost în fruntea mișcării naționale de acum trei decenii, cred că nu. În afara unui context favorabil, și-au dovedit cam toți neputința, iar unii, chiar oportunismul. Cei care și-au făcut apariția pe scena publică în anii reacțiunii și ai stagnării nu au avut nici măcar șansa pe care le-a oferit-o Providența predecesorilor. Poate de aceea s-au dovedit ceva mai refractari la activismul politic, doar câțiva asumându-și curajul de a ataca dur și direct în mass-media regimul corupt și antinațional. În general, după 1994, anul în care electoratul moldav le-a dat o lecție de realism intelectualilor (pe care a repetat-o, pentru cei care nu au înțeles din prima mesajul, în 2001), aceștia nu s-au mai arătat prea dornici să-și sacrifice cariera și viața tihnită pentru masele pe care le-au considerat prea ingrate și înapoiate ca să le aprecieze efortul și jertfa. De aceea, în continuare, miza e pe un nou tip de oameni politici, pe tehnocrați dezinteresați și pe populația activă (economic, civic, politic), mai preocupată ca oricând de legalitate și normalitate.
 
 
Mircea V. Ciobanu
 
1. De vreme ce toate au pornit de la liberalizarea regimului pe vremea lui Gorbaciov, ca să înțelegem diferența, trebuie să comparăm lucrurile cu cele dinaintea anului 1985: magazine goale sau cu marfă neconsumabilă, marasm ideologic, cortina de fier pe tot perimetrul lagărului (sic!) socialist, acces interzis la arhive și la cărțile marilor scriitori, fie ruși, fie din Occident; iar pentru basarabeni, și interdicția totală de a citi literatura română. Politicianismul de azi este inevitabil într-un spațiu care nu a avut o tradiție democratică. Amintiți-vă de liberalii caricaturizați de Caragiale și Eminescu în zorii democrației românești și veți avea explicația. Dar chiar și așa, acest... amatorism politic e de preferat discursului totalitar al partidului unic, al conducătorului unic. Iar când, în acest context tulbure, intermitent, câte vreun lider nostalgic (Voronin, Lukașenko sau Putin, fără deosebire) își impune autoritar opinia, discursurile politice – din orice tabără ar veni și de orice consistență ar fi – devin, din oficiu, sterile.
Presupun, inclusiv din rezultatele ultimelor alegeri (și pornind de la unica experiență pe care o au), că moldovenii doresc să trăiască „în Europa”. Nu în România, pe care o cunosc prea puțin (și prea puțini), nici în Rusia sau – deja tot mai puțini – în URSS. În Europa! Nu sunt sigur însă că ei vor să depună efort ca să aducă și Moldova la condițiile europene.
Prin obținerea pașaportului românesc, ei și-au rezolvat multe probleme, până acum insurmontabile, inclusiv: emigrarea în orice țară din UE; iar prin emigrare ei își rezolvă toate celelalte dureri și plăceri. La ce să mai depună un efort în plus și pentru comunitatea rămasă acasă? Mai ales că întregul sistem pare incurabil infect. Exodul pe care îl treceți la categoria aspectelor negative (observați că eu, în loc să răspund, vă cenzurez întrebările) a fost o salvare reală, pentru mulți. Imaginați-vă (nu e greu, dacă ne amintim de era cortinei de fier) că moldovenii nu aveau această posibilitate. Ar fi fost un dezastru. Acum însă, concetățenii noștri sunt țanțoși locuitori ai unor tărâmuri de vis.
 
2. Angajați plenar în procesul de schimbare a cursului politic al Basarabiei, unii scriitori și-au făcut din politică o meserie. O sursă de profit. Unii sărind direct din limuzinele nomenclaturii vechi în sania cu zurgălăi și prosoape a noii „elite naționale”. Fără jenă, fără complexe, fără regrete, fără remușcări. Faptul că scriitorul basarabean, de la un timp, nu mai e o instanță, se datorează inclusiv acestui oportunism. Nemaifiind instanța credibilă, cum ar putea să mai influențeze procesele? Or nu acesta a fost tipul exemplar al scriitorului și intelectualului. Adam Michnik nu a avut funcții politice nici înainte de Solidarnost, dar nici după. Iar exemplele lui Havel și Llosa îmi susțin și mai convingător teza: politica nu-i pentru intelectuali și oameni de creație.
Scriitorii ar fi putut să contribuie la dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei prin exemplu propriu. Foarte mulți s-au simțit însă subit defavorizați odată cu căderea comunismului. Libertatea îi strângea în umeri și nu le dădea favorurile garantate de vechiul regim. Unii au înțeles să slujească altor stăpâni, reușind să viziteze (după afișarea publică pe baricadele luptei de emancipare națională!) taberele unioniștilor, ale comuniștilor, ale oligarhilor, sau pretinzând slujbe și favoruri de la stat (RM sau România, după caz). Unii au evadat din Moldova, alții au evadat din literatură. Nu le mai era interesantă, deși tocmai asta însemna libertatea: cititorul își alege – nestingherit de nimeni! – cartea preferată, iar scriitorul alege ce să scrie: ceea ce place vulgului, numeros și ușor de satisfăcut; cititorilor selecți (puțini, dar adevărați); criticilor exigenți. Sau cercului de prieteni, într-un fel de economie naturală a literaturii: nimic nu se vinde, nimic nu se cumpără, totul se consumă pe loc. Or capitalismul, cu libertățile lui, tocmai asta însemna: doar individualități rare se hrănesc din scris, lumea își câștigă existența la catedră, la reviste, edituri...
Având simțul libertății personale, poți să apreciezi și libertatea națiunii. Or în istorie nimic nu este etern. Independența, nesusținută și nedezvoltată, neasigurată de o comunitate națională solidă și de un scut (precum este UE și NATO pentru țările occidentale), își poate încheia istoria în orice clipă. Politica revanșardă a vechiului imperiu bate insistent la ușă și ne pune la încercare forța de persuasiune. Dacă intelectualii și politicienii n-o înțeleg, suntem sortiți. Istoria nu se joacă prea mult cu șansele.
P.S. Și, da, să nu uit. Scriitorii îmi datorează, mie, cititorului, mult promisa capodoperă, nu implicarea în parcursul politic al comunității.
 
 
Nicolae Negru
 
1. E un rateu previzibil, în condițiile în care nu a existat un scop bine determinat, prevalent, la care să adere majoritatea populației RM. Fiecare cetățean a ratat în felul său, iar cu toții împreună am ratat firescul obiectiv de a ne asigura un nivel de trai decent, onorabil, cu respectarea drepturilor și a libertăților omului. În funcție de atitudinea față de perioada ocupației sovietice, Independența a căzut ca o mană cerească pentru unii, iar pentru alții a fost o catastrofă a secolului XX. De aici se trag și divergențele majore asupra viitorului Republicii Moldova. A lipsit o dezbatere onestă, principială, dialogul nici măcar nu a fost simulat, iar unele forțe politice au parazitat pe reflexele și percepțiile subiective, iraționale, amestecate cu nostalgii și influențate de propaganda antioccidentală, anti-UE, inclusiv anti-România, venind din Rusia. Dacă mai adăugăm, la problemele de ordin identitar, ideologic, geopolitic, cele generate de conflictul transnistrean și de impactul coroziv al prezenței trupelor ruse pe Nistru, ne dăm seama că tânărul stat moldav nu a avut nicio șansă de reușită.
În acești 30 de ani, carul Republicii Moldova a fost tras în direcții opuse, ca în fabula lui Donici, iar o bună parte a „elitei” politice, administrative, economice a profitat de instabilitatea cronică, de situația incertă, tulbure, pentru a-și umple buzunarele. Deruta, apatia, indiferența, absenteismul bat recordurile, o jumătate din cetățenii RM nu mai participă la alegeri, iar cealaltă așteaptă un salvator sau o salvatoare a națiunii. În ultima vreme, mai cu seamă după succesul răsunător al PAS în recentele alegeri parlamentare, se creditează ideea că eliminarea geopoliticului din discursul politic va suda societatea moldavă, îi va uni pe cetățenii obosiți de rivalitatea și confruntarea pe tema viitorului RM. Să trăim cu ziua de azi, să băgăm capetele în nisip, ca să nu vedem ce se face în jurul nostru – aceasta ar fi, din unele puncte de vedere, soluția contra scindării societății noastre. Ne vom consolida societatea prin „burtă”, renunțând la idealuri, încetând să mai gândim, să mai luptăm pentru dreptate, așa cum o înțelege fiecare dintre noi?… PAS a câștigat alegerile fiindcă o mică parte din alegătorii pro-ruși s-au „convertit” la europenism sau nu au mers la secțiile de votare. Mai e nevoie de timp ca să vedem dacă e începutul unui „trend” nou sau e o excepție care confirmă regula.
 
2. Nu cu mult mai mult. Scriitorii, intelectualii și-au pierdut influența de care s-au bucurat prin anii ’80-’90 – calvarul tranziției interminabile, eșecul independenței fiind pus pe seama lor. Între timp, încet dar sigur, în societatea noastră s-au produs schimbări structurale, esențiale, scriitorii nu pot să substituie partidele politice, ONG-urile, mass-media… Ca în orice democrație, rolul scriitorilor e limitat de interesul cetățenilor pentru literatură, iar în societatea noastră, se știe de pe timpul lui Dimitrie Cantemir, lectura nu e o prioritate. Să sperăm că va deveni, cu timpul. Se observă totuși o inabilitate a majorității intelectualilor de a se adapta la noile condiții politice, economice, sociale, la vremurile pe care le-au „pornit” ei înșiși în anii de perestroika și de „renaștere națională”.
 
 
Mihai Ștefan Poiată
 
1. În ajunul zile de 27 august jurnaliștii, comentatorii politici, dar și rețelele de socializare ne „încântau auzul” cu trei cântecele pe care le tot auzim de 30 de ani:
– că Parlamentul nu ar fi trebuit să voteze Independența, ci... Unirea (de parcă o gubernie sovietică s-ar fi putut uni cu o țară din afara frontierelor URSS);
– că deputații ar fi trebuit să voteze Independența mai devreme (de parcă s-ar fi plâns vreun partid ori vreun politician că nu i-au ajuns 10 zile sau 10 luni ca să fericească poporul Moldovei);
– că Independența ne-a căzut pe tavă și nu e meritul moldovenilor că au obținut-o... Chipurile, prea modestă a fost amploarea luptei, prea mici au fost sacrificiile în raport cu importanța istorică a evenimentului.
Noi ne comparăm cu Statele Baltice, dar uităm (sau poate nu cunoaștem) că ele, spre deosebire de noi, nu și-au declarat, ci și-au RESTABILIT independența. N-ar strica să mai știm că Statele Unite, Marea Britanie și alte democrații occidentale nu au recunoscut niciodată anexarea statelor baltice de către URSS, iar diplomații estoni, letoni și lituanieni au continuat să activeze în numele fostelor lor guverne până la recâștigarea independenței patriilor lor. Estonia a avut și guvern în exil, recunoscut pe plan internațional ca guvernul legitim al Estoniei și a servit pentru menținerea continuității statului eston.
Spre deosebire de baltici, care odată cu independența și-au restabilit și statalitatea, noi am fost nevoiți să înjghebăm o construcție statală pornind de la zero, neavând nici memorie instituțională, nici oameni cu pregătirea necesară pentru a-și asuma „tranziția de la socialism la... capitalism”. Iată de ce rătăcirea noastră a fost inevitabilă și nu ar fi corect să contrapunem: ce și-au dorit moldovenii și ce au obținut, pentru că noi nu am prea știut ce să ne dorim – cum să viseze un copil la o bicicletă, dacă el nici nu știe ce-i asta?
 
2. Cred că unii dintre ei ar fi trebuit să facă… mai puțin decât au făcut. Mă refer la colegii noștri care s-au detașat de proiectul RM, ba chiar au adoptat un ton de zeflemea față de cei care l-au luat în serios („țărișoricuță”, „rîmî”, „coadă de șopârlă”). Anume lor le aparține meritul de a fi contrapus gândirea unionistă și ideea de stat moldovenesc independent. În consecință, au avut de pierdut ambele tabere. Aș înțelege de ce nomenclatura de partid a fost reticentă față de sintagma „al doilea stat românesc”, dar nu-mi pot explica de ce nu a fost agreată de scriitori, fiindcă, de fapt, anume asta facem din 1991 încoace (când mai reușit, când mai puțin reușit): edificăm al doilea stat românesc.
Consider că ar fi trebuit să fim mai îngăduitori cu anumite manifestări ale așa-zisului moldovenism. Într-un trecut nu prea îndepărtat, trebuia să dai dovadă de curaj ca să vorbești ...moldovenește și să te declari moldovean. Să nu uităm: compatrioții noștri care s-au adunat în capitală la Marile Adunări Naționale își mai ziceau moldoveni. Azi își zic români, dar nu se mai adună. Vreau să afirm cu toată convingerea: moldovenismul din anii ’50-’80 ai sec. trecut a fost tizicul care aici, între Nistru și Prut, a menținut vie flăcăruia românismului.
Dacă până acum mulți dintre noi au sperat (iar unii au crezut) că putem ajunge ÎN EUROPA PRIN ROMÂNIA, Bucureștiul politic de azi ne îndeamnă să coborâm cu picioarele pe pământ și să acceptăm ideea că ar fi posibil și un alt scenariu: să ajungem ÎN ROMÂNIA... PRIN EUROPA. Iar pentru aceasta ar trebui să profităm de Independența pe care o avem și să consolidăm... statalitatea Republicii Moldova.
Acum, după trei decenii de la memorabilele evenimente, se pare că am înțeles în sfârșit că Independența nu este un cadou, o mană cerească, ci o ȘANSĂ ISTORICĂ. Și că Declarația de Independență, votată și semnată de deputați, a fost doar primul pas. Ulterior, ar fi trebuit să demonstrăm că avem suficient curaj, potențial intelectual, tenacitate, capacitate de mobilizare, spirit creativ pentru a valorifica această șansă ori să recunoaștem că Independența este o povară prea grea pentru noi...
Iar când vine Istoria să ne bată la ușă, noi suntem pe malul iazului la... șașlâk.
 
 
Em. Galaicu-Păun
 
1. Mircea Snegur legat cu prosoape la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991; acelaşi Mircea Snegur legat pe mâini şi picioare în timpul conflictului armat de pe Nistru din 1992; şi tot el, închinând ţara lui Boris Elţin, la Istanbul, & băgând-o în C.S.I. – omul părea providenţial în ’89, „anul în care Dumnezeu a fost român” (sau Est-european, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu „democraţiile populare” de pe Vechiul Continent) şi care, din păcate, aşa şi n-a sfinţit locul, nici după ce s-a dus să se închine la Putna...
Petru Lucinschi aruncând fraza: „Dacă s-ar deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali!”, ca pentru a testa reacţia oamenilor de creaţie, în prim-planul scenei în primii ani de renaştere naţională, dar tot mai împărţiţi „pe căprării” odată cu scrutinul din 1996, când o parte a intelighenţiei l-a susţinut pe Mircea Snegur, iar alta pe ex-secretarul doi al PCUS. Dintr-o forţă (y compris, morală), oamenii de litere au ajuns purtători de cuvânt ai unor politicieni locali, dacă nu cumva, unii, purtători de ţucal.
Vladimir Voronin, ex-generalul de miliţie sovietică originar din Transnistria, trecând în 2003 „testul Kozak”, dar picându-l pe cel din 7 aprilie 2009, care i-a scos practic din ecuaţie pe intelectuali – apropriin­du-şi-i totuşi pe câte unul (Ion Druţă, de pildă), fie şi postum (funeraliile naţionale ale lui Grigore Vieru, în ianuarie 2009).
Nimic despre Nicolae Timofti, preşedintele care a trecut prin istoria R. Moldova ca raţa (mută) prin apă. Nimic bun despre Igor Dodon, preş’dintele (aşa cum îi place să-şi spună, şi după ce-a pierdut alegerile din 2020) care n-a făcut decât să-şi justifice, cu asupra de măsură, numele de Kremlinovici.
După 30 de ani de montagnes russes, va reuşi oare preşedinta Maia Sandu – acum, că are de partea ei şi Legislativul, şi Executivul – să repună ţara pe traverse europene?
Aş răspunde prin reformularea întrebărilor: Dar şi-au dorit oare moldovenii – şi dacă da, ce-au făcut pentru – această independenţă? După trei decenii de statalitate, ce-ar alege: ţara sau un paşaport românesc, cu care să poată pleca & munci legal în UE? Nu cumva – parafrazând un titlu de Milan Kundera – la MoldaVIE est ailleur?!
 
2. Înainte de a răspunde, îngăduie-mi-se să citez o reflecţie a gânditoarei franceze Simone Weil (1909-1943): „Un poet trebuie, în aranjarea cuvintelor şi în alegerea fiecărui cuvânt, să ţină seama simultan de cel puţin cinci sau şase planuri diferite (…). Inspiraţia este tensiunea lăuntrică prin care poetul atinge o intensitate a atenţiei indispensabilă coordonării acestor multiple planuri. (…) Politica, la rândul ei, este o artă ce constă în coordonarea mai multor planuri. Oricine ajunge să aibă responsabilităţi politice, dacă e înfometat şi însetat de dreptate, trebuie să-şi dorească abilitatea de a se mişca pe mai multe planuri.”
Amintesc că la început a fost „Scrisoarea celor 66” (scriitori & oameni de cultură, bună parte; ierte-mi-se întrebarea, deloc retorică: oare de ce nu se regăsesc pe listă şi semnăturile lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi ş.a.?!...), publicată în Învăţământul public, la 17 septembrie 1988, iar la începutul începuturilor – eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, de Valentin Mândâcanu, iniţial propus la Literatura şi Arta, şi apărut în revista Nistru din aprilie 1988, în chiar primul număr sub semnătura noului redactor-şef Dumitru Matcovschi. Aşadar, la început a fost Republica Literelor – Române, odată cu trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat, pe 31 august 1989 –, şi tocmai ea a transformat RSS Moldovenească dacă nu în Ţara Moldovei, cel puţin în Republică. Într-o primă fază, a fost nemaipomenit să avem acelaşi imn – „Deşteaptă-te, române!” – cu România; sună potrivit (până la tare!) şi „Limba noastră”, cu condiţia s-o şi vorbească toţi cetăţenii ţării, nu să facă grevă împotriva grafiei latine, blocând nu doar calea ferată, la Tiraspol, ci şi maşinăria statului, odată cu proclamarea aşa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, la 2 septembrie 1990. Mă tem că tot ce-a urmat i-a scos pe scriitori & intelectuali din procesul de constituire a unei societăţi civile – nu zic naţiuni! – democratice, iar asta a dus la eşuarea statului.
Şi dacă – în ciuda a toate – „în chip poetic locuieşte animalul politic pe acest pământ”?!
 
 
Alexandru Tabac
 
1. Ce-am câștigat și ce-am pierdut? O întrebare tranșantă, care ne obligă la o contabilizare riguroasă, la o împărțire în sertare. Invocarea oricăror argumente, pro sau contra, aduce inevitabil și contraargumente, astfel că de fiecare dată când sondăm mai adânc și ne punem întrebarea cum ar fi fost dacă, ne inundă o mulțime de răspunsuri. Pe de o parte, avem exemplul statelor baltice, țări care au reușit performanța de a se debarasa rapid de lestul totalitar, pe de altă parte, există încă state ce par să ducă o luptă dură, cu un deznodământ imprevizibil, în care balanța poate înclina oricând într-o direcție sau alta. E și R. Moldova în categoria de mai sus. Și țări, foste comuniste, cele din Asia Centrală, cărora nu le-aș prevedea o transformare de substanță în viitorul apropiat. R. Moldova e cumva la mijloc, avantajată de vecinul fratern, membru UE, dar trasă înapoi de ,,mașinăria” transnistreană. Treizeci de ani nu e puțin și, aruncând o privire obiectivă și detașată, lipsită de pulsiunile „adolescenței”, putem trage câteva concluzii pertinente. Limba română e vorbită din ce în ce mai bine în Basarabia, a dispărut jena de a-i spune exact pe nume. Și asta mi se pare cea mai mare realizare. Să ne amintim de anii nouăzeci sau chiar două mii, când parcă te încerca o insidioasă reținere să-i spui ,,limbă română”, de fiecare dată gândindu-te oare ce reacție va avea interlocutorul tău. E o schimbare în bine, lentă, de multe ori dureroasă, o așezare firească a lucrurilor.
Care ar fi fost imaginea celor treizeci de ani de independență fără ceea ce numim, uneori solemn, alteori fără prea multe implicații patetice, „redobândirea cetățeniei române”? A apărut o generație, de o consistență numerică și valorică, care a văzut o altă lume, un Occident, care poate uneori nu e așa cum am vrea noi să fie, cu mici ,,nesincronizări” punctuale, dar care per ansamblu oferă basarabenilor accesul la un nivel de civilizație superior și la un trai incontestabil mai bun.
Pare că R. Moldova a ajuns la vârsta maturității și că nu se va mai poticni în lozinci naționaliste sau în discordante trimiteri la fosta realitate sovietică. De unde ni se trage? Răspunsul e simplu. Dintr-o profundă și permanentă criză morală. Vinovatul nu trebuie căutat în altă parte. Externalizarea vinii nu face decât să ne orbească în continuare. Privind retrospectiv, tabloul celor treizeci de ani arată destul de sumbru, dar ciudat e faptul că suma deziluziilor nu atârnă mai greu decât fiecare luată în parte. R. Moldova nu e cel mai rău loc de pe pământ. Și cel mai mare bun pe care l-am dobândit e libertatea, în absența căreia nu se poate construi nimic durabil.
 
2. Da, intelectualii basarabeni ar fi putut fi mai vertebrali, observatori exigenți și critici ai regimurilor care s-au tot perindat de-a lungul vremii. Cu puține excepții, majoritatea au preferat confortul coabitării, susținerii reciproce, avem aici nenumărate exemple, transformări peste noapte, schimbări de poziții abracadabrante, treceri dintr-o tabără-n alta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Toate au șubrezit imaginea intelectualului și au dus în deriziune rolul pe care un intelectual autentic ar trebui să-l aibă. Dar există speranță.
 
 
Vladimir Bulat
 
Doar 30 de ani de independență a Republicii Moldova?
 
Când URSS nu se mai putea gestiona singură, s-au creionat în laboratoarele KGB mai multe corporații statale, prin care să poată fi mai lesne de urmărit fostele colonii, de dirijat acestea în chip cât mai subtil. Nașterile acestea au avut loc, în chip pompos, cu steaguri și imnuri, înaintea disipării oficiale a colosului, butonat de la Moscova. Ca și pe vremea Martirilor Brâncoveni, Apusul bătrân a aplaudat tacticos.
Procesul invers este acum controlat din cetatea Bruxelles, doar că efectele vor fi altele, mult mai dezastruoase pentru om și individ, căci nu vor mai provoca sărăcia și cartelizarea, care s-au ivit după implozia URSS, ci s-a generat supraabundența și o epidemie a comunicării, prin care nimeni nu va mai auzi/simți pe nimeni.
Unde se află Republica Moldova (RM) în acest răstimp? Este chiar la hotarul UE, iar granița ei naturală mărginește sinuos acest colos fără astâmpăr și coeziune! În sud și nord – are Ucraina, un stat la fel de indecis în privința viitorului său identitar, ca și RM. Doar că vecinii noștri de la răsărit au bogate resurse naturale, au o istorie pentru care se bat și suferă, pe când RM are doar fală, hulă și depopulare.
Mai cred că RM nu a apărut chiar de nicăieri, ci ca o plată, încasată de fostul Imperiu Țarist, în războaiele ruso-turce; dar și mai exact, RM s-a născut încă de la 1775 (când s-a plămădit Bukowina, la Viena), 1812 (i s-a zis Basarabia, la Sankt-Peterburg; doar că debutul a fost încă la Kuchuk-Kainarji, la 1774), 1940 (proclamată RSS Moldovenească, la Moscova)...
Căci nu este un stat, este un proiect statal de tip experimental, dar mai ales: un teren al devălmășiei, al socotelilor altora, al schimbărilor topomastice, al spolierii băncilor, al fățărniciei etatizate.
Imposibil să mai crezi azi, în concluzie, că o bogăție, cu atâta trudă dobândită, poate fi sacrificată de dragul „independenței”...
În fapt, ce s-a întâmplat anume în acești 30 de ani?
 
 
Vasile Ernu
 
1. Îmi amintesc bine anii ’87-’90. Prea bine. Tocmai am scos cartea Sălbaticii copii dingo, cartea adolescenței, care povestește acei ani. Câtă speranță, cât entuziasm. Eram convinși că vom schimba lumea din temelii, că ne așteaptă un viitor luminos: doar să scăpăm de statul autoritarist comunist și de jugul sovietic pe care-l uram profund.
Ce visam noi? În primul rând, libertate. Dar mai visam și mai multă bunăstare, mai multă dreptate, mai multă echitate, mai multă cultură etc.
După 30 de ani, putem trage o linie. Nu mai avem dreptul de a ne minți. Am câștigat libertate? Cu siguranță, da. Adică am câștigat dreptul la opinie, dreptul de a alege între un partid și altul. Dar oare drepturile politice sunt suficiente? Dar oare nu ne spune Carta drepturilor omului, după care se conducea Europa socială a bunăstării, că avem nevoie nu doar de drepturi politice, ci și de drepturi sociale și economice? Dreptul politic, pentru a avea un sens și o putere, are nevoie de a fi dublat de drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la odihnă, la bunăstare etc.
Degeaba am libertatea politică de a alege între Plahotniuc și Dodon când știu că rezultatul va fi același: jaf fără limite.
După 30 de ani, putem face o mică contabilitate și spune simplu: am construit un stat care a abandonat interesele fundamentale și esențiale ale cetățenilor. Avem un stat capturat, care și-a transformat instituțiile în afaceri de clan sau de familie. Avem un stat care nu reprezintă decât interesele unor grupuri ce nu depășesc 30% din întreaga populație. Acest stat cu instituțiile sale nu-și mai deservește cetățenii, ci doar camarila care l-a capturat. Grosul cetățenilor însă sunt doar forță de muncă ieftină pentru interior sau „resursă umană” de export pentru piața externă. Atât. O formă de neoiobăgie.
Deci: un stat capturat care și-a abandonat grosul populației: instituțiile praf sau subordonate grupurilor de interese, educația și sănătatea la pământ – de mult nu mai sunt universale și gratuite –, iar cultura cu instituțiile ei sunt și ele praf. Anii ’60 par o epocă a luminii față de anii ’90. Câte școli, câte spitale și instituții culturale importante s-au construit în ultimii 30 de ani pentru cetățeni? Dar câte s-au distrus? Despre soarta muncitorilor și țăranilor mai bine tac: țara e într-o profundă stare de dispersie socială, în moarte clinică. Dar sunt optimist: se poate și mai rău.
 
2. Intelectualii, de mult în noul context social și economic, nu mai au funcția din vechiul regim. În noul regim, au un rol mai degrabă decorativ. În ciuda acestui fapt, intelighenția basarabeană, din păcate, nu a reușit să depășească discursul național axat pe o mantra a valorilor identitare de secol XIX. Adică, „problema identitară”, care în anii ’80 avea o noimă, a rămas un discurs ce a avut mai degrabă funcția de legitimare decât de problematizare sau rezolvare a ceva. Țăranii moldoveni nu prea au avut probleme identitare: ei au știut mereu cine sunt. Și, a propos, dacă cineva a salvat limba română în epoca sovietică meritul cel mare îl are țăranca moldoveancă, și nu intelectualul, care a fost, vorba unui prieten, „nici erou, nici trădător”.
Mai simplu spus: intelighenția locală nu a reușit să se solidarizeze cu problemele sociale și economice ale grosului acestei populații și s-a conformat plăcut într-o „problemă contrafăcută” care-l avantajează – poți mânca, foarte comod, o pâine: aceea de meserie „patriot”.
O altă problemă e relația cu puterea. Dacă în epoca târzie sovietică dușmanul era clar și bine definit, acum el dispare. Acum, la putere vin „ai noștri” – primul parlament este construit aproape în totalitate din „patrioți” și eroi „ai rezistenței”: plin de scriitori și intelectuali. Practic, intelighenția se cuplează cu puterea făcând un tot întreg, uitând de funcția și rolul de critic. Cum să-i critic pe „ai noștri” ?
Dar ce s-a întâmplat? A început marele dezastru și un jaf pe care nu l-au produs nici măcar ocupanții: prădătorii „noștri” au produs marele jaf pe care nu și l-a mai permis nimeni pe aici. Intelectualitatea a tăcut comod, facil și reacționa doar la „fumigene identitare și geopolitice”. În realitate abandonându-și atât vocea critică față de putere, cât și minima capacitate de solidarizare cu poporul pe care pretindea că-l reprezintă, așa cum o făcuse în anii perestroika.
Aici suntem – un stat eșuat. Visele „copiilor dingo” din epoca perestroika s-au întors împotriva noastră.
 
 
Nicolae Rusu
 
1-2. Acești 30 de ani de existență a celui de al doilea stat românesc, având la temelia sa odiosul pact stalinist-hitlerist din 23 august 1939, trezește un sentiment contradictoriu. Pare să fie și un prilej de mare bucurie faptul că la 27 august 1991 românii basarabeni s-au desprins din labele imperiului sovietic, dar mai mult e un moment de tristețe și firească dezamăgire. Cu regret, clasa politică de pe ambele maluri ale Prutului n-a fost la înălțimea celei din 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău a votat, pe 24 ianuarie 1918, independența Basarabiei față de Rusia țaristă și doar peste două luni și trei zile, la 27 martie, a realizat al doilea pas – revenirea Basarabiei la sânul Patriei-Mamă. În plus, acest eveniment istoric avusese loc în condiții vitrege pentru România, când exista riscul ca armata germană s-o ocupe integral, la Iași fiind dislocată întreaga conducere a ţării. Atunci a existat pe ambele maluri ale Prutului, dacă e să ne exprimăm în limbajul actualilor politicieni, voință politică.
Curios e faptul că atunci, cu 12 zile mai devreme, același lucru îl făcuseră și ucrainenii, însă Rada Supremă de la Kiev inclusese în componența Ucrainei și teritoriul Basarabiei. Ceva similar se întâmplă și în 1991, când Ucraina și-a declarat independența față de Moscova cu trei zile mai devreme decât Parlamentul de pe Bâc. Doar că, după ce se căpătuise deja în perioada regimului sovietic cu Sudul Basarabiei și cu Nordul Bucovinei, de data aceasta, pe față, nu mai avea pretenții teritoriale în raport cu Republica Moldova.
Odată cu lansarea programului gorbaciovist de restructurare a imperiului sovietic, pe valul Mișcării de Renaștere Națională, care luase amploare la finele deceniului nouă al secolului trecut, marea majoritate a basarabenilor vedeau în actul de declarare a independenței față de Moscova un prim și necesar pas pentru Reunirea cu România. Acest pas avea și temei juridic internațional: Conferința de Pace de la Paris din 1920, în care teritoriul Basarabiei era recunoscut ca parte a României, dar și Rezoluția 148 din 28 iunie 1991 a Senatului SUA în care se stipula că guvernul SUA e dispus „să susțină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920, în normele predominante ale dreptului internațional și în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki”.
E adevărat, în perioada restructurării Uniunii Sovietice, majoritatea basarabenilor nici nu visa să ajungă la o totală independență față de Moscova. Scopul lor era să-și păstreze ființa națională, revendicându-și doar dreptul la limba maternă, la alfabetul latin, la istoria adevărată a românilor basarabeni, la relații cât mai apropiate cu România. Ultimul zvâcnet al agoniei imperiului comunist, cel de la 19 august 1991, a dus la ruinarea colosului sovietic, doar că în mentalitatea conducerii Federației Ruse instinctul imperial a rămas viu și agresiv. Federația Rusă a avut grijă să instaureze și să fortifice un regim separatist la Tiraspol, iar la 13 decembrie 1991 chiar au recurs la crime, omorându-i pe polițiștii Mihai Arnăut, Ghenadie Iablocichin, Valentin Mereniuc și Gheorghe Cașu. Mai mult, la 2 martie 1992, au declanșat și un adevărat război împotriva celui de-al doilea stat românesc. Între timp, câțiva politicieni de la Chișinău au încercat în câteva rânduri să contacteze conducerea de la București în privința pasului următor, al Reunirii, însă Ion Iliescu ne-a arătat că este mai întâi comunist și apoi român, demonstrând că este o unealtă docilă Moscovei și străin de interesul național.
Federația Rusă a pompat apoi importante surse bănești în finanțarea formațiunilor politice de orientare estică, beneficiari ai banilor rusești fiind foștii ortaci comuniști, ctitori ai partidului democrat agrar (Moțpan, Sangheli etc), apoi al celui comunist (Voronin, Stepaniuc etc.), urmați de adunătura oportunistă a mai tinerilor socialiști (Bătrâncea, Dodon etc.). În acest șir de beneficiari, mai există și o mulțime de specimeni oploșiți prin diverse asociații obștești de orientare antiromânească, posturi de radio și televiziune, fundații. Toți aceștia au creat în spațiul pruto-nistrean o teribilă atmosferă de instabilitate și sărăcie, avându-i complici pe o sumedenie de umanoizi fără sentimentul baștinei și al valorilor naționale. Această gloată fără niciun Dumnezeu, pentru care esența existențială este reflecția corupției demențiale, a căpătuirii fără limite și scrupule, a furtișagurilor de proporții incomensurabile, nu va admite niciodată cel de-al doilea pas. Ea va lupta până-n pânzele albe pentru menținerea pe teritoriul milenar al românilor a acestui stat artificial. Pentru această gloată, nu există niciun sentiment contradictoriu în privința celor trei decenii de desfrâu social, economic și legislativ, deoarece în cei treizeci de ani a fost independentă să-și facă totalmente de cap.
Iar noi, ceilalți, în continuare mai sperăm în următorul, cel de-al doilea, PAS.
 
Pagini coordonate și redactate de Vasile GÂRNEȚ, Silvia BERLINSCHI, Vitalie STELEA