De ce te-ai duce în R. Moldova?
 
Întrebarea pe care mi-au pus-o mai toți prietenii sau cunoscuții, auzind că pregătesc o excursie la Chișinău, a fost „De ce?”. Totul la pachet cu stereotipuri despre racheți, interlopi, doamne cochete. Plus rugămintea de a le aduce, în măsura în care îmi vor îngădui buzunarul și vameșii, bomboane și vin. Când ești bombardat cu asemenea îngrijorări și angoase, e firesc să-ți faci un pic de griji și să te-ntrebi dacă te vei întoarce teafăr și nevătămat de ACOLO. După care-ți spui că-i vorba doar de ignoranța românilor, care nu fac niciun pic de efort să priceapă ceva din ce se-ntâmplă dincolo de Prut, ci doar înghit pe nemestecate clișee. După care iar te temi și-i încredințezi unui bun prieten misiunea de a verifica dacă mai ești în viață, îi lași scris unde vei merge, unde te vei caza, ce să mai, faci un veritabil testament digital. Să nu se chinuie prea tare organul cu ancheta. 
Cam astea au fost stările contrastante prin care am trecut, dar totuși aș spune că media era bună. La fel de bună ca a unuia care stă cu fesa stângă pe-un sloi de gheață și cu cea dreaptă pe o plită încinsă. Sau pe-o lejancă, după cum aveam să aflu dintr-o reclamă TV.
Nu am ales drumul cel mai scurt spre Chișinău și nici vama cea mai cunoscută (Leușeni/Albița), fiindcă am vrut să vedem pentru prima oară un oraș important al României, în care și-au petrecut tinerețile părinții mei – Galațiul.
În localitatea Oancea nimic nu anunță că am avea de-a face cu o frontieră. Vama e undeva jos în dreapta față de șoseaua națională și, spre uimirea noastră, vedem că suntem singuri-singurei. Cu greu și-n dorul lelei iese din cabina vamală un nene cu geacă de piele și ochelari de soare, ne ia actele, le scanează, aruncă o privire sumară în portbagaj și după 2-3 minute ne urează drum bun. Atât? Eram pregătiți psihologic pentru o coadă mai mare, pentru un control mai amănunțit, un formular, o declarație cinstită, ceva. Zicem bodaproste și pornim peste podul îngust și cam șubred peste Prut. Doar că pe la jumătatea podului călătoria de plăcere se-ncheie. La vama moldovenească lucrurile nu par să meargă la fel de repede. Sunt peste 50 de mașini la coadă și-n 20 de minute de așteptare nu înaintăm nici măcar un centimetru. Asta e, e încă devreme, e destul de cald și plăcut. După încă vreo oră, plata vinietei de Moldova și o barieră care nu a vrut să se ridice în calea noastră, în sfârșit ajungem pe drumurile fraților de la răsărit. 
„Bine-ați venit acasă!”, spun de obicei vameșii moldoveni cetățenilor români care intră în RM. Bine v-am găsit!
 
 
Ograda de la Chișinău
 
Nu intrăm în Cahul, ocolim la stânga pe un soi de centură și continuăm apoi spre Hâncești, de unde am citit că spre Chișinău șoseaua ar fi fost recent modernizată. E deja ora 16, dar soarele încă ne mai mângâie un pic creștetul mașinii, iar noi facem privirea roată de jur-împrejur, curioși să asimilăm toate informațiile locului. Mergem o bună bucată de vreme oarecum paralel cu Prutul, așa că mai prindem România Actualități și semnal de Vodafone din țară. Localitățile par sărace, iar casele sunt foarte, foarte cenușii. De vină e și acoperișul – majoritatea îl au din plăci de azbest. În România, dacă nu mă-nșel, acestea s-au interzis de ani buni, de aici uimirea noastră. O altă particularitate a caselor e că au în vârf un soi de minidesen, o reprezentare grafică bizară, un muțuțoi. Nu-i mult, dar îndeajuns cât să mai spargă monotonia gri. 
Călătoria decurge liniștit, pe un drum nu foarte aglomerat, conduși cu mână fermă de gps-ul de pe telefoanele mobile. După Hâncești, drumul e foarte bun, excelent asfaltat. Pe marginea drumului, panouri uriașe explică investiții în infrastructură (reabilitări de drumuri, sisteme de irigații) făcute cu sprijinul... poporului american. Tehnic vorbind, e corect, fiindcă banii pe care-i gestionează guvernul oricărei țări aparțin poporului, dar tot mi s-a părut cumva înduioșătoare sintagma. 
Între timp, RRA nu se mai prinde, după cum și la telefon intrăm pe rețelele locale. Două scurte observații. Majoritatea posturilor de radio pe care le-am ascultat în Republica Moldova sunt în română. Și tot așa, majoritatea difuzează de dimineața până seara... muzică populară. Am rămas totuși cu unele hituri locale, pe care le-am ascultat suficient de des încât să ne răsune și acum la fel de intens în țeastă – Am șî ieu un niepoțel, șî mi-i tari drag di iel. A doua observație – tarifele în roaming (bănuiesc că de vină e și faptul că ne aflăm în afara UE) sunt foarte mari. Și dacă la convorbiri telefonice și sms-uri situația e relativ decentă (1.26 euro minutul, 0.35 euro sms-ul), când vine vorba de traficul de date, e valea plângerii (9.84 euro/mb) – aviz amatorilor care nu folosesc decât Waze sau alte aplicații online de tip gps și care mă-ncurajau să fac același lucru. Cred că dacă aș fi lăsat datele pornite, în patru-cinci zile factura telefonică ar fi fost perfect comparabilă cu cea decontată de poporul american pentru un drum de 50 de kilometri ca-n palmă.
Prima impresie după ce intrăm în Chișinău e de haos rutier. Cine se plânge că-n București se schimbă benzile aiurea, fără semnalizare, ți se taie calea sau se conduce agresiv, ar trebui să-ncerce măcar o dată-n viață o experiență de conducere prin capitala Moldovei. Sensurile giratorii sunt ciudat desenate, e dificil să pricepi cum trebuie să te înscrii corect pe benzi. Dar chiar și-așa gps-ul ne scoate foarte aproape de destinație, pe bulevardul Ismail, unde pun mâna pe telefon și-o sun pe gazda noastră, doamna Anna, de la care am închiriat un apartament pe booking.com. Ne explică molcom s-o luăm pe din dos (?!) până trecem de o clădire verde cu două etaje, și-apoi să intrăm în ograda blocului (???!!!). După vreo jumătate de oră de plimbare belalie pe străduțe, încercând să dibuim adresa concretă, ne oprim în dreptul unui magazin Samsung și-i spunem doamnei unde să ne găsească. Ne-ntâlnim, ne luăm în primire apartamentul (cazarea a fost foarte decentă și la un preț corect) și aflăm că ograda era de fapt curtea din spate a blocului, unde există amenajat un mic loc de joacă pentru copii. 
 
 
Metroul din Cricova
 
Cum la Chișinău se anunțau manifestații interesante de 1 Decembrie după prânz, am hotărât să profităm pentru ca dimineață să dăm o fugă la Cricova. Odată ieșiți din haosul rutier al capitalei, circulația se domolește, străzile sunt cvasipustii, micuța urbe pare să doarmă sub o ninsoare slabă. La Cricova-n parcare nimic nu pare să anticipeze experiența de care urma să avem parte. Câteva mașini cu număr de România parcate, un restaurant (închis la acea oră matinală) și-un soi de recepție pe colț, în care ne-nghesuim dimpreună cu ceilalți turiști mai ceva ca-n metroul de Pipera la oră de vârf. Totul decurge frumos, anunță fiecare rezervarea, se achită biletele și apoi așteptăm să se facă zece și să pornim cu un soi de titicar electric spre centrul pământului. Numai că până-n ora 10 din hrube iese-n marșarier o ditamai cisternă, despre care bănuim cam ce-ar putea conține și la care privim cu jind. Reveria bahică e întreruptă brutal când paznicii parcării ne roagă pe toți să mutăm mașinile în felurite poziții și combinații, astfel încât măgăoaia să poată face un slalom delicat și să-ntoarcă. Treaba-i complicată, e rost de mulți umeri ridicați și de multiple scărpinături în scăfârlie înainte ca tirul să poată ajunge de-a-ndăratelea. Prin urmare, plecarea se amână puțin. 
Cu greu, pe la 10 trecute fix, ne strigă ca la catalog o doamnă drăguță, cu păr mătăsos, buze subțiri și fine, ochi migdalați, glas de privighetoare. După ce spunem toți într-un glas prezent, suntem îmbiați de  gingașa făptură să ne-nghesuim câte trei pe băncuță în minicar. Îmi sug burta, îmi adun picioarele la un loc, încerc să dezlocuiesc cât mai puțin volum cu putință și mă amuz văzându-i pe ceilalți cum se transformă în veritabile bucățele de lego uman fiindcă zâna Cricovei ne vrea mai intimi. 
După nici jumătate de kilometru pătrundem în subteran și aici vom rămâne în următoarele două ore și jumătate, cât durează turul cu ghid, degustarea și la urmă descinderea dezorganizată asupra magazinului de desfacere cu prețuri de producător. Călătoria se desfășoară dintr-un loc într-altul, cu stații. Practic, ești basculat în mare viteză pe șoselele subterane, apoi dat jos să asculți o poveste frumoasă despre vin și să vezi ce și cum. Iar sus în căruță, iar jos la explicații. E plăcut, fiindcă turul e conceput de așa manieră încât mereu ai parte de ceva inedit, afli lucruri interesante, vezi altceva. 
Prima oprire e-n dreptul unor butoaie mari cât burdihanul lui Gargantua după un ospăț pantagruelic. Aflăm despre învechire, procedee, soiuri, ni se comunică cifre, totul, recunosc, e foarte impresionant și ne dăm seama că pentru Republica Moldova viticultura este vitală, iar piețele de desfacere sunt esențiale. Următoarea stație este un veritabil cinema subteran, cu sistem de sunet surround, proiecție digitală, scaune confortabile. Se proiectează un documentar despre istoria vinului și a viticulturii în Moldova, în general, și la cramele Cricova, în special. 
Vedem unde se țin sticlele de viitoare șampanie  (sau criseco – adică proseco de Cricova), cum trebuie învârtite de mai multe ori pe zi în patru poziții distincte. Ba chiar aflăm că-s șase doamne care fac asta manual. Mii de sticle, rotite la linie, cât e ziulica de lungă. Dacă nici asta nu-i activitate care să te arunce direct într-o stare alfa de transă și meditație profundă, atunci nu știu ce-ar putea fi. Îmi închipui că doamnele cu pricina joacă, spiritual, în aceeași ligă cu Buddha, iar cu trupul – la Techirghiol la băi, după ce vor fi făcut scurtă la mână. Ghida ne trece prin întreg procesul tehnologic de producere a șampaniei, cum se ține vinul în sticle luni bune, cum se elimină depunerile, cum se verifică sticlele în dreptul unei lămpi cu un soi de neon să n-aibă substanțe solide, cum li se pune botniță, cum se ambalează și pleacă la export, cum... Rew, rew, rew. Botniță?! :))))
Ne oprim ulterior la rezerva strategică și pivniță. Vedem colecții private, poze cu politicieni care au trecut pe aici, sticle rare, ediții limitate. E genul de paradis pentru orice om care a simțit măcar o dată-n viață imboldul (sau obsesia) de a colecționa ceva. Iohannis, Ponta, Băsescu au fiecare nișa lui, în apropiere stau John Kerry și Putin, e o concordie mondială aici pe care numai o licoare universală precum vinul o putea aduce. Umblă chiar legenda urbană (sau mai precis subterană) că Gagarin însuși, după ce-a coborât teafăr din naveta care l-a dus prin văzduh, s-a oprit la Cricova și-a băut neîncetat vreo două zile și nopți. Și când mă gândesc că jumate din băieții planetei visează de mici să se facă astronauți! E clar de ce nu ne-mplinim cu toții năzuința – n-ar avea Cricova suficiente resurse pentru a lecui traumele astrale!
A urmat degustarea într-o sală elegantă, cu vitralii, unde am avut parte de trei vinuri și un spumant, plus ceva plăcinte moldovenești calde, cu brânză, varză și cartofi. Și dacă chardonnay-ul alb ni s-a părut parfumat, roze-ul discret, roșul (un merlot) – taninos și bărbătesc, șampania a fost regina zilei. Lacrima Dulce se numește sortimentul (și nu-i chiar atât de dulce), și de atunci mi-am promis să nu mai cumpăr nimic altceva. În plus, a fost tare frumos că ghida ne-a urat la mulți ani tuturor (mai toți eram cetățeni români), am ciocnit între noi paharele, și am trăit un sentiment foarte plăcut – deși destul de departe de casă, deși din zone diferite ale țării, ne-am dat seama că e ceva profund ce ne unește și ne aduce un zâmbet pe chip și-o tresăltare în piept. 
 
 
România n-a avut graniță la Prut
 
Tresăltarea din piept a continuat din plin la amiază, când am asistat la desfășurarea unui tricolor lung de un kilometru chiar în centrul Chișinăului, pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, unde circulația a fost întreruptă peste două ore. Venind dinspre bulevardul Ismail și continuând pe artera principală vreo 3 kilometri, am avut prilejul de a vedea Chișinăul și ziua, și noaptea și să ne facem o părere despre cum arată și este de fapt centrul capitalei moldovene. 
Dincolo însă de plimbarea propriu-zisă, evenimentul central al zilei a fost pentru noi să vedem manifestația la care au participat copii, bătrâni, oameni sărmani sau tineri în pas cu vremea și vremurile. Segmentul de vârstă 30-50 a fost cel mai slab reprezentat. Am tresăltat de emoție, am apăsat frenetic pe declanșatorul aparatului foto, mi-am stăpânit cu greu o lacrimă ascultând cântecele patriotice pe care le intonau copii trecând pe sub steag sau văzând bătrâni cum îl țin strâns în mână ca pe o ultimă și sfântă speranță. Și-am înțeles că oamenii aceștia au dreptate când strigă „România n-a avut graniță la Prut”. Doar că, din păcate, alegația e valabilă doar când se folosește perfectul compus. Acum are graniță.
 
 
Cetatea Soroca, sorocul cetății
 
Pe 2 decembrie, a doua zi după Cricova și tresăltările naționale, ne-am hotărât să dăm o fugă dus-întors până-n nord, unde Ștefan a clădit spre sfârșitul vieții lui o cetate strașnică, refăcută recent cu sprijin european: la Soroca.
Drumul de la Chișinău la Soroca nu-i foarte lung (vreo 160 km) și-n mod normal nu ar fi trebuit să dureze prea mult. Cetatea-n sine era pentru noi un obiectiv important, dar și un bun pretext pentru a încheia o traversare aproape completă a Moldovei de la sud la nord, adică de la Cahul la Soroca. Plus să vedem Nistrul, fără teama că de pe malul celălalt ne-ar putea pândi o rafală prietenoasă de întâmpinare din partea Armatei a XIV-a.
Toate bune și frumoase, pe hârtie planu-i bun, timp avem berechet, benzina-i ieftină, iar din Chișinău ieșim pe drumul știut din ziua precedentă și urmăm așa-numita magistrală rutieră M2, asfaltată ca-n palmă. Până-n dreptul Orheiului drumul e lat, aduce aproape cu o autostradă – prima bilă albă. A doua bilă albă e că Orheiul – oraș important și mărișor – nu se traversează, ci este ocolit elegant de șoseaua de centură. A treia bilă albă vine după Orhei și pică din cer. A patra tot la fel. Și a ținut-o așa toată ziua, fiindcă a început un potop de ninsoare de nu se mai zărea om cu persoană și petic de asfalt așternut de poporul american cu centimetru de retină românească. Recităm pasteluri de Alecsandri ca pe-o mantră protectoare, și sperăm să ne aibă-n pază pronia divină, ABS-ul Loganului și ghetele de iarnă Nokian. Trec kilometri-n șir în care abia zărim câte-o mașină ori vedem camioane care derapează sau urcă anevoie peste dealuri troienite. Localitățile nu mai sunt gri și amărâte, zăpada le-a uniformizat și le-a preschimbat în locuri cu un strop de magie. Zărim din când în când copii care se bat cu bulgări pe drumul de întoarcere de la școală, femei bătrâne ieșite la poartă, cu broboade în straturi pe cap și ani mulți, tot în straturi, peste privirea blândă. 
După vreo 100 de kilometri parcurși, când mai aveam încă 60 și la orizont nu se întrevedea decât aceeași maree albă, am început să ezităm, gândindu-ne că perspectiva întoarcerii la Chișinău cu coada-ntre picioare e totuși de preferat celei de a inspira noi melodii populare precum: „Am și eu un nepoțel/S-a făcut pilaf și el”. Dar pe de altă parte, hotărâm să ne ținem de planul inițial. What the (freezing) hell, o dată-n viață ajungem pe-aici. (Recunosc, asta cu o dată-n viață a sunat cam prost în context – nu de alta, dar o dată-n viață toate ciupercile-s comestibile, de pildă.) Hotărârea nestrămutată ne-a fost răsplătită după alți 20 de kilometri. Ninsoarea s-a oprit, iar suprafața carosabilă a devenit pe alocuri prevăzută cu asfalt. Nu intrăm propriu-zis în Soroca, ci ne abatem către dreapta, urmând indicatoarele spre cetate, pe un drum care trece pe sub un deal povârnit, în vârful căruia se află statuia intitulată „Lumânarea Recunoștinței”. Nu ne oprim la monument, ci continuăm spre oraș, până pe malul Nistrului. Urbea e pustie, pare aproape părăsită, după cum pustie și părăsită e și cetatea. 
Nu-i nimic, după ce-am îndurat urgiile naturii și viscolul răsăritean, nu ne ține pe noi în loc o poartă amărâtă, înaltă de trei-patru metri și ferecată cu lacăt, așa că punem mâna pe telefon și sunăm la numerele de contact afișate. Vorbesc cu un domn, îmi spune că el are de depus niște dosare, să sun pe-un altul. Dau telefon acestuia, îi spun cine suntem, așa și pe dincolo, c-am venit de la București, că suntem patru, că ne-ar face mare plăcere (lugu-lugu și vrăjeala diplomatică cu care m-am ales după o carieră fulminantă de 11 luni în consultanță). Domnul m-ascultă calm și-mi recomandă să vorbesc c-o doamnă (e-n birou cu el). O iau de la capăt. Doamna ne-ntreabă unde suntem și dă să-nchidă. Eu, disperat, o mai rețin o secundă la telefon: „Păi și... veniți? Rămânem aici?” Răspunsul doamnei, în grabă: „Da, un’să vă dușeți?”
Așteptăm cam 20 de minute în vânt și zloată, dar răgazul e taman bun pentru a fotografia Nistrul în toată măreția lui. Poate greșesc, poate compar mere cu pere și zone geografice diferite, dar cert e că Prutul mi s-a părut un biet pârâiaș pe lângă Nistru. De asemenea, studiem cu interes granița moldo-ucraineană din apropiere: niște gherete micuțe, câteva steaguri care fâlfâie în vântul aprig și-un bac pe care nu-ncap mai mult de 4-5 vehicule, cu o plutire urmuziană – bazată pe calcule și probabilități.
Doamna sosește și ne deschide porțile cetății. E ceva special în toată treaba asta. De fier să fii ca omul de tinichea din Oz și tot ți se va face nițel părul măciucă în fața deschiderii maiestuoase a acelor porți vechi de sute de ani, bătute în ținte uriașe de fier. Prin minte ți se derulează secvențe din filme istorice, parcă ai pătrunde într-o arenă, parcă te-ar duce Maximus de mânuță la gladiatori. Construcția în sine e impresionantă, compactă, perfect rotundă, cu cinci deschideri diferite, organizată pe trei niveluri, fără a pune la socoteală și beciurile. Acoperișul a fost refăcut recent și se integrează discret și elegant în peisajul de ansamblu, spre bucuria turiștilor și a câtorva zeci de porumbei care-au primit un adăpost nesperat. 
 
 
Orhei. Toate-s vechi, sub neauă-s toate
 
Cea din urmă dimineață la Chișinău ne prinde într-o dispoziție ușor nostalgică. Nici vremea mohorâtă de afară nu ajută, iar îmbrățișările călduroase ale amfitrioanei, doamna Anna, căreia i-am fost găzdași (sic!), pun și mai multă sare pe rană. Dăm să ne suim în lift, dar cum nu-ncăpem cu tot cu bagajele, eu mă hotărăsc să cobor pe scări. Prilej pentru doamna Anna să ne-ntrebe, arătând spre lift: „Dar șe-i, nu lucreazî?” Replica ne-a descrețit frunțile. Într-adevăr, în Moldova liftul nu funcționează, ci lucrează, Internetul nu merge, lucrează și el. E fix ca-n engleză, unde cuvântul works e universal. 
Pentru prima parte a zilei ne-am propus să vizităm în pas alert Orheiul Vechi, poate cea mai interesantă zonă din Moldova pentru cineva care vrea să aibă parte de un amestec ideal de istorie, geografie, poezie vizuală și spiritualitate. Locul e de fapt un soi de canion despicat de râul Răut, cu margini abrupte, grote rupestre săpate-n stâncă, biserici vechi aninate în buza dealului. Între pantele abrupte stau răsfirate două sate, Trebujeni și Butuceni, și o mulțime de ruine istorice, de toate formele, din toate epocile, de la urmele unei cetăți dacice, până la rămășițele unui caravanserai ori ale unei fortărețe medievale. 
Deși la plecarea din Chișinău ningea abundent și aveam senzația că trăim un sequel al thrillerului alb din ziua precedentă, din fericire, după vreo 20 de kilometri, atmosfera se limpezește și precipitațiile se opresc. Trecem de Ivancea, depășim o unitate militară, traversăm localitatea Brănești (unde-i rost de crame asemănătoare oarecum cu cele de la Cricova) și nimerim într-un no man’s land total. Pentru cineva care nu a mai fost pe aici și-ajunge prin nămeți, pe o șosea perfect pustie, care urcă întruna fără a ști ce-i dincolo de capătul dealului, senzația e de lume-disc. Teama firească e una singură: c-o să picăm în nas de pe această tipsie. Odată ajunși sus, tragem pe dreapta și admirăm pentru prima oară priveliștea fabuloasă a râului Răut. Un imens șarpe de apă care doarme liniștit printre pereți abrupți, făcuți șvaițer de intemperii sau de zelul călugărilor de ieri și de azi. 
Urmăm cursul drumului încă vreo doi kilometri, șerpuim înspre dreapta, trecem râul și parcăm în dreptul a ceea ce pare o potecă prin zăpadă. De aici începe drumul către două mânăstiri – Nașterea și, respectiv, Adormirea Maicii Domnului. Simbolic, una-i clădită deasupra, pe stâncă, iar cealaltă stă îngropată, în pământ. După câteva sute de metri ajungem într-un frumos punct de belvedere, la o cruce, unde suntem învăluiți fără milă. Invadatoarea să tot aibă vreo 8-9 primăveri, e înfofolită bine de tot și ne-ntreabă dacă nu vrem să ne povestească mai multe despre legendele locului. Încuviințăm, iar fetița apasă play la coardele vocale. Vreo cinci minute ne-a povestit multe, mai mereu cu ochi­i-n pământ, sfioasă. N-am reținut exact povestea, în unele locuri, și din pricina debitului verbal, și din cauza accentului, nu am deslușit deloc firul epic, dar părea frumoasă. Era ceva cu călugări, invadatori, daci, o fată frumoasă, o fântână. I-am mulțumit fetiței cu câțiva lei, iar ea ne-a îndemnat să atingem crucea și să ne punem o dorință, căci sigur ni se va îndeplini. Cum nu prea cred de felul meu în asemenea superstiții, mi-am pus în minte ceva năprasnic, să testez capacitatea de lucru a obiectului miraculos: să câștige iarăși Steaua Champions League în timpul vieții mele. Acum că mă gândesc bine, aș fi putut fi infinit mai dur cu testarea acestui peștișor de aur nesperat: puteam să aleg Dinamo.
De la cruce spre mânăstire poteca merge pe muchie. De o parte se zăresc gospodăriile din Butuceni, de cealaltă parte râul și lunca de lângă el, prin care mișună niște pixeli în haine de camuflaj (posibil oameni) cu alți pixeli metalici, orientați cu vârfu-n sus, după rațe. Sper că au controlul oftalmologic la zi, că privirea le e ageră ca la șoim, și nu ne vor lua drept o ceată de mistreți care-ncearcă să se tupileze pe furiș la taica po­pa-n sacristia pravoslavnică.
Intrăm în mânăstire, aprindem o lumânare, mai facem câteva cadre, după care pornim înapoi. Pe drumul de întoarcere, coborâm ușor în stânga, spre intrarea în biserica rupestră. Nu e vreun semn clar aici și, dacă nu am fi văzut și alți oameni urcând dinspre sat că intră în măruntaiele pământului și nu mai ies, probabil am fi trecut mai departe. Accesul se face printr-un tunel îngust, descendent, destul de abrupt, până-ntr-un soi de chilie micuță, cu două odăi și balcon. Priveliștea de aici spre râu e unică, motiv bun să-ncerc și ceva panorame. E totuși relativ periculos, fiindcă nu există balustrade sau alte măsuri de protecție împotriva unor căderi care pot fi fatale, dar pesemne că îngerul păzitor e la datorie și veghează. Când reintrăm în chilie, vedem o mică scobitură-n stâncă, o alveolă abia ghicită peste care e o pătură și-n care s-ar putea cuibări un trup mărunt. Apoi zărim un călugăr bătrân, cu barba mai albă decât toată neaua Orheiului, care vinde lumânări și acatiste. Moment în care-ți dai seama că tot confortul unei vieți moderne nu face nici cât o măceașă degerată pe lângă o conștiință trează, iar prin credință în Dumnezeu se poate clădi orice – inclusiv un pat confortabil într-o lespede rece. 
 
 
La vânătoare pe baltă și prin Bălți
 
După Orheiul Vechi urma să părăsim Moldova prin Vama Sculeni în aceeași zi, pentru ca seara să ne cazăm la Iași. Doar că, după cinci zile în care am traversat-o de la sud la nord, ne-am strecurat prin păienjenișul capitalei sale, i-am vizitat beciurile Cricovei și chiliile tainice ale pustnicilor, Moldova pasămite a prins drag de noi și nu a vrut să ne dea drumul cu una, cu două.
Complice la această prelungire neașteptată a sejurului moldav a fost gps-ul. După ce ne-am întors în drumul principal, M2, ar fi trebuit ca în scurt timp să virăm la stânga, pe drumul raional R20. Simplu de zis, greu de făcut, când vocea candidă a doamnei din smartphone ne spune să virăm la stânga, dar e bandă continuă și trafic intens din ambele sensuri. Continuăm deci înainte, iar traseul se reconfigurează. În localitatea Mălăiești suntem îndemnați să facem la stânga și să continuăm prin comună pe L322 spre localitatea Târzieni. Surpriza vine însă când se termină satul, îl zărim în depărtare pe următorul, dar între ele drumul e de pământ tasat. Nimic și nimeni nu circulă, nici din spate, nici din față, trecem un râu – surpriză, e chiar Răutul pe care-l văzusem mai devreme la Orheiul Vechi – și ajungem în satul Târzieni. Aici gps-ul ne îndeamnă relaxat să virăm la stânga, în localitate e și o urmă de asfalt, toate bune. E drept, ne-au mirat un pic privirile nedumerite ale unora dintre localnici, care dădeau de zor baroase într-o Ladă, dar am continuat neabătuți cu smartphoanele-n mâinile febrile. Satul se gată și… odată cu el și drumul. Înainte se zărește o urmă vagă de roți de tractor peste o coamă de deal plină de glod. Dă-te jos, pune-ți mâinile-n șold a cugetare, apoi la ceafă a pagubă, dă cu căciula de pământ și fă drumul înapoi, după ce-ai speriat în marșarier un ciopor de gâște pașnice.
Am bombănit printre dinți hărțile electronice care consideră drept drumuri practicabile traseele enduro pentru tractoare și ne-am hotărât să apelăm la o hartă cinstită, uitând de gps. Traseul asupra căruia ne-am hotărât părea să includă numai drumuri mai măricele, de la R în sus: Mălăești – M2 – R14 spre Bălți via Sângerei, de unde E583 prin Fălești spre Sculeni. Doar că e deja destul de târziu, drumul prin Bălți e relativ ocolit, și am fi fost nevoiți să traversăm orașul, lucru pe care ne gândim c-ar fi mai bine să-l evităm, pentru a mai scuti ceva timp. Așa că apelăm din nou la gps, îi mai dăm o șansă, și din localitatea Ratuș continuăm pe R22 prin Telenești și Budăi pentru a ieși într-un drum care pare mare – M14. După Telenești drumul devine foarte abrupt, sunt serpentine pronunțate, ne simțim ca pe-o șosea de munte din Orientali. Zăpada reapare peste dealuri, prin păduri și pe carosabil, înlocuind asfaltul, care oricum dăduse iar bir cu fugiții. Și astfel ne-am pomenit că urcăm și coborâm în serpentine prin păduri pe unde nu cred să mai fi trecut roată de Logan cu număr de Constanța vreodată, că traversăm localități fantomatice, și că iscăm încruntări de sprâncene în rândul nenumăraților vânători care ne-au ieșit în cale pe drum. Nu știu dacă o fi fauna mai bogată în Moldova, regimul armelor și muniției mai permisiv, ori apetitul localnicilor pentru carne de vânat mai mare, dar recunosc, n-am văzut niciodată atâția vânători așa, la drumul mare, de când fac eu umbră pământului. E drept, n-am luat în calcul și posibilitatea ca Țiriac să fi căutat noi locuri de joacă. Cert e că am cunoscut și sentimente mai reconfortante decât acela de a depăși o grămadă de oameni cu priviri piezișe, ținând în mână puști pe care cu siguranță le-au folosit recent. Trecem pe lângă mai multe lacuri splendide și-ntr-un final ajungem pe M14, unde se lasă cu aplauze mai ceva ca la aterizările pe aeroporturile românești. 
A urmat un drum tare ciudat spre Bălți, aproape ireal. Șoseaua este din plăci de beton, dar în general în condiții bune, în unele locuri sunt chiar trei sau patru benzi, traficul e lejer, dar ce ne-a uimit cel mai tare e că nu traversează, cu două mici excepții, nicio localitate. Toate satele sunt împrăștiate peste dealuri în stânga și-n dreapta, de parcă ne-am deplasa pe teritoriul unui drum care ar fi fost proiectat în regim de autostradă. Al doilea lucru uimitor este inflația de ochiuri de apă mai mari sau mai mici dimprejur. Pur și simplu sunt bălți pretutindeni, iar dacă Finlanda este supranumită țara celor o mie de lacuri, această regiune a Moldovei îi suflă-n ceafă negreșit. În plus, pare extrem de firesc numele de botez pe care l-a primit al doilea oraș ca mărime din Republica Moldova – cum altfel să-i spui decât Bălți? Lumina extraordinară a soarelui de amiază parcă mângâie drumul, estompează contururi, picură culoare în locuri, case și oameni. Parcursul acesta de vreo 60 de kilometri a fost bucata poate cea mai încărcată de poezie din Moldova și recunosc că nu puține au fost serile în care am adormit la volanul unei mașini care merge agale pe acel drum fabulos, printre iazuri și coline.
Ar trebui acum să pun punct, să menționez că-n vamă nu s-a petrecut mai nimic deosebit, în afară de faptul că am pierdut aproape două ore, și că-n România am intrat pe la 18:30. Doar că o întrebare a vameșului moldovean care ne-a controlat buletinele încă-mi răsună-n minte: „V-o plăcut?” Nu m-am lungit la vorbă. N-am stat să-i spun câte-am înșirat aici. Dar sper că, printr-o minune sau întâmplare mijlocită de Google, va ajunge să citească rândurile mele și va ști că nu l-am mințit absolut deloc când i-am spus, din tot sufletul, DA. 
Decembrie 2016
 
Notă: Textul integral al acestui jurnal de călătorie basarabean îl găsiți pe blogul lui Răzvan Mihai Năstase – http://www.calatoriile-jupanului.ro/
 
Pagini îngrijite de Vitalie Stelea