Îndrăznesc să scriu despre Zen. Jurnal, volumul III (2004-2010) a lui Mircea Cărtărescu, deoarece, surprinzător, se pretează la o lectură din perspectiva aparent scolastică, dar de fapt plină de dramatism, pe care o numesc „etica memoriei”, însă scriu, bineînţeles, fără a avea pretenţia de „expert” în „continentul M. C.” (p. 51).

Cartea lui Kissinger nu este una de istorie, în sensul obişnuit (mai precis, european) al termenului, adică o reconstituire sintetică şi cuprinzătoare a unui „parcurs” temporal. Mai curînd, ea ar putea fi încadrată în categoria eseurilor ample, cu „teză”,  după modelul – să spunem – al volumelor lui Paul Kennedy şi Niall Fergusson despre ascensiunea Marilor Puteri, respectiv a civilizaţiei occidentale, traduse de curînd şi în limba română.

Nu e deloc uşor să fii fiul lui Tudor Vianu. Să ai chinuitoarea temere că nu îţi vei putea depăşi tatăl. Să trăieşti sub greutatea acestei moşteniri. Ion Vianu are alura unui intelectual autentic, cu o cultură clasică solidă, bine sedimentată. Însuşirea clasicilor antichităţii era, spune autorul, obligatorie, o carte de vizită. A ales medicina, renunţând temporar la literatură, va reveni însă la ea, nu doar ca cititor, ci şi în calitate de scriitor. Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii.

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune.

O biografie
 
Czesław Miłosz, poet și romancier polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980. În motivația juriului care i-a acordat Premiul Nobel se notează: „a ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde”.

Campo di Fiori
În Roma-n Campo di Fiori
Măsline și citrice-n coș,
Pete de vin împroșcate
Și flori azvârlite pe jos.
Fructe rozii din adâncuri
Pun pe tarabe pescarii,
Struguri în negrul ciorchine
Cad pe-mpufatele piersici.
 
În piața aceasta, aici,
Pe Bruno Giordano l-au ars;
Rugul aprinde călăul,
Gloata din jur cască ochii.
Nici nu s-a stins bine focul,
Tavernele iar s-au umplut,
Măsline și citrice-n coș

Într-un anume fel mă pot considera un european estic tipic. Este adevărat, se pare, că differentia specifica a acestuia s-ar putea reduce la absența formei – exterioare și interioare. Calitățile sale: aviditatea intelectuală, pasiunea în discuții, intuiția ironiei, prospețimea sentimentelor, imaginația spațiului sau cea geografică provin dintr-o tară esențială: el rămâne întotdeauna un imatur, fiind guvernat de un brusc aflux sau reflux al haosului interior.”

Vitalie Ciobanu: Asociația Mondială a Scriitorilor (International PEN) cu sediul la Londra, din care face parte și Centrul PEN din Republica Moldova, organizează în fiecare an congrese în diferite puncte ale globului. Sunt discutate în principal probleme legate de situația scriitorilor în lume, libertatea de exprimare și de conștiință, sunt adoptate apeluri către guverne și instituții internaționale.

Actualul peisaj mediatic oferă o viziune fragmentară, dispersată a lumii. Am impresia că nici nu poate fi altfel. Pe ecranele televizoarelor, reportaje din Afganistan şi Irak sunt succedate instantaneu de imagini de la Cartoon Network şi de acutele unei Mariah Carey, iar imaginea unor opere ale culturii universale alternează într-o fracţiune de secundă cu banale mesaje publicitare şi cu chipul mustăciosului din interminabilul serial „Tânăr şi Neliniştit”.

Stă neclintită. De când am început să vorbim. Nu şi-a înclinat o dată privirile, barem câteva grade mai spre dreapta sau spre stânga, de pe centrul figurii mele. Aş fi spus că vrea să mă hipnotizeze. Dar ochii ei nu au nimic intens sau greu de pătruns. Sunt de un maroniu şters, placizi, ca apa amorţită a unei băltoace într-o zi de vară fără boare de vânt. Nu numai privirea îi e fixă, ci şi întreaga făptură. O femeie uriaşă, într-un halat ponosit, însemnat cu vopsea albastră în dreptul inimii – semn că-i proprietatea spitalului (halatul); o stană, de-a dreptul.

De ceva vreme încoace prozatorul japonez Haruki Murakami şi-a impus un soi de regulă a scrisului, mai exact a succesiunii textelor: după fiecare carte de mai mică amploare, mai scurtă, în care mizele nu sunt mari, urmează un volum amplu, în stare să aţâţe minţile şi apetitul de lectură al cititorilor de pretutindeni şi să-i facă pe criticii literari să afirme că avem de-a face cu un magnum opus.

În 2001, formaţia Trigon din Chişinău aniversa un deceniu de la înfiinţare. Evenimentul fu sărbătorit printr’un festival internaţional, care – în scurt timp – avea să devină principalul eveniment jazzistic anual din capitala basarabeană. Câştigând în amploare şi consistenţă cu fiecare nouă ediţie, Ethno Jazz Festival e actualmente o referinţă în domeniu.