Pe 29 septembrie 2010 la Chişinău a fost inaugurat Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu”. Deşi este o idee mai veche, deschiderea unui Institut Cultural Român la Chişinău nu s-a putut face sub guvernarea comunistă. Evoluţiile democratice dintre Prut şi Nistru, după alegerile din 29 iulie 2009, au permis ca acest proiect în sfârşit să se materializeze. Directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău este istoricul Petre Guran (doctorat în studii bizantine susţinut la Sorbona).

Revenind la Chişinău, la începutul lunii septembrie, de pe litoralul de la Bodrum, Turcia, împreună cu colegii mei de editură, încercaţi de o nouă deziluzie, aşa cum auzisem deja de eşecul referendumului constituţional, mă gândeam că nu e normal să îţi urăşti chiar atât de mult ţara, oricât de multe resentimente ţi-ar trezi ea. Eram încă sub impresia unei neinspirate demonstraţii de antipatriotism moldovenesc, care se produsese acolo, pe tărâm turcesc.

Monografia lui Vlad Caraman „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere. Elemente de poetică a Bildungsromanului, Chişinău, Gunivas, 2009, 120 p. se impune prin modul de abordare care refuză metoda tradiţională sau traseul impresionist. Autorul îşi propune să întreprindă o analiză poetică sau, dacă vorbim mai la concret, o analiză naratologică, care ar proba modernitatea şi chiar postmodernitatea textului scriitorului nostru interbelic.

Am mai avut prilejul să scriu, în acest colţ de pagină, despre cărţile lui Tony Judt (ultima dată, acest lucru s-a întîmplat în septembrie 2008). Invariabil, observaţia preliminară a fiecărei cronici (în total, au fost două) a consemnat caracterul provocator al cărţii. Nici aceea pe care mă pregătesc să o comentez astăzi nu face excepţie de la această „regulă”. Dar, faptul că publicarea ei, în vara acestui an, a coincis cu stingerea prematură din viaţă a autorului pare a conferi acestei trăsături o semnificaţie şi mai adîncă: aceea a unui veritabil legat testamentar.

Scriitorul - şi, cu deosebire, poetul – nu are nevoie de bani, fiindcă el trebuie să se hrănească numai cu „ambrozie şi nectar”, adică vara cu dudele, corcoduşele şi vișinele de pe marginea drumurilor, iar toamna cu nucile şi gutuile de prin parcuri; iarna şi primăvara devreme, dacă nu mai găseşte niscaiva porumbrele vinete prin hăţişuri, dumnealui trebuie să ajuneze, fiindcă alte fructe nu sînt, şi ajunatul îi face bine la inspiraţie. Pe scurt, scriitorul – şi, mai ales, poetul – poate muri fără grijă, fiindcă nimeni nu are nevoie de el.
 

Iep
U
Re
Încă dădea din urechi şi din coadă
îi vedeam muşchii încordaţi
 
când smulgi pielea
trebuie să tai urechile şi coada
 
iepurii nu urlă
clipesc doar din ochii albaştri
bulbucaţi de durere
 

Ut, quem primum fecerat illa litteratum,/
Haec, novem Pyeridum trahens
comitatum/ Prosa…
Stephanus de Tournai
 

Our word ‘idiot’ comes from the Greek idiotes which was the term used to describe someone who lived an entirely private existence and took no part in the public life of the city. Most of us today are idiots, then, inasmuch as we fail to exercise our political intelligence.
Democracy, we discover, is not an all-or-nothing matter, but a continuing struggle to give the people as whole final authority over the affairs of the state.
(David Miller)1
 

După un îndelung du-te-vino cu Andrei C. prin aeroporturi, ajungem seara tîrziu cu taxiul în faţa căminului din campusul universitar de pe Tarostrasse, la un sfert de oră la pas de centrul Leipzigului. Intrarea în acest batiment îmi produce emoţii amestecate: n-am mai locuit într-un cămin studenţesc de cîţiva ani buni. Iau liftul, apoi înaintez hotărît pe un culoar galben-lămîiu, de parcă zugrăvit anume pentru a te trezi din toropeala unei călătorii cu puţine merinde şi multe escale.

- Domnule Constantin Cheianu, textul de teatru din Republica Moldova s-a impus în ultimii ani nu doar în spaţiul românesc, ci şi în Europa (mă refer, de pildă, la piesele Nicoletei Esinencu), un lucru care nu se întâmpla nici în epoca sovietică, nici în anii ‘90. Cum s-a ajuns la această performanţă, ce ne puteţi spune despre evoluţia dramaturgiei basarabene de după Declaraţia de Independenţă din 1991?
- Pentru început, aş diviza acest interval în două segmente oarecum delimitate.

Ideea de libertate s-a aflat dintotdeauna în centrul preocupărilor umane, fiind etalată ca un stindard de diversele mişcări politice şi de liderii mesianici care s-au perindat în istorie. Însă astăzi libertatea, binele şi răul încep să fie privite adesea drept nişte noţiuni abstracte şi relative. Totuşi, am putea afla un fundament raţional pentru noţiunea de libertate. Acesta vizează în primul rînd principiul autodeterminării. O persoană nu va fi fericită, dacă nu este stăpînă pe propria sa viaţă.

Lumea a inventat tot felul de tehnici ca să te ajute să priveşti altfel la lucruri şi să relaţionezi cu ele într-un mod care să te împlinească. Una dintre cele mai eficiente e să ţii nişte cuvinte sau fraze în mintea ta cât mai mult posibil, să le laşi să te însoţească şi să-ţi deschidă noi perspective.
 

Nicăieri în lume cultura nu este protejată şi susţinută în asemenea măsură ca în Germania, Austria şi Elveţia. Această stare de fapt are o explicaţie istorică. Pentru clasa de mijloc formată în secolele XVIII şi XIX, în lumea vorbitorilor de limbă germană, arta şi cultura erau cel mai important mod de a-şi articula şi a-şi demonstra propria identitate liberală. După moartea sa în 1805, statutul de figură literară emblematică a lui Friedrich Schiller a continuat să crească în ochii reprezentanţilor clasei de mijloc germane.

Născută pe 18 martie 1929, în localitatea Landsberg-Warthe (aflată actualmente în componenţa Poloniei), Christa Wolf a fost distinsă în 2002 cu Deutscher Bucherpreis (Premiul Literar German) pentru întreaga activitate, această prestigioasă distincţie fiind acordată anterior celui mai cunoscut scriitor german, Günther Grass. Juriul a apreciat „curajul cu care s-a implicat în marile dezbateri din RDG şi din Germania reunificată”.

Dulăii s-au înfrăţit cu lupii şi au sărit la beregata oamenilor. Boii şi vacile şi-au luat stăpânii în coarne, caii i-au lovit cu copitele, iar porcii i-au izbit în burtă, dar şi omul a tras cu puşca şi şi-a înfipt pumnalul în trupul lor. Până la urmă animalele au învins în lupta cu omul, apoi a urmat calea lungă şi anevoioasă spre lumea de vis, în care nu există sclavie, în care nimeni nu le va mai asupri, ucide şi ingurgita la masă. Multe dobitoace au căzut răpuse de boli, foamete, frig şi nu în ultimul rând de fraţii răpitori. Au căzut şi liderii răscoalei.

La rubrica „Sinteze, interpretări, comentarii”, Eugen Lungu publică un text intitulat „Religia, puşca şi alte mituri aforistice”. E un fragment dintr-o nouă carte a criticului, De ce spunem aşa?, în curs de apariţie la Editura ARC, o carte în care, între altele, autorul se ocupă (adică „investighează”/„cercetează” cu pasiune şi scrupul exegetic, cum doar el o poate face la noi) de frazele-fantomă. Acele maxime, cuvinte înaripate, pe care le atribuim unor autori, deşi aceştia nu le-au rostit şi scris niciodată.