Poate cel mai venerat scriitor român contemporan din Basarabia, Vladimir Beşleagă, a împlinit 80 de ani. Această importantă personalitate a vieţii culturale a fost omagiată pe 25 iulie 2011 în cadrul unei festivităţi la Uniunea Scriitorilor. Destinul cunoscutului nostru prozator este un prilej de profundă meditaţie asupra a ceea ce înseamnă fenomenul cultural din Basarabia şi actanţii care îl definesc.
Pe 27 iulie curent, Eugeniu Coşeriu, una dintre cele mai strălucite personalităţi pe care le-a dat cultura şi ştiinţa românească în secolul XX, ar fi împlinit 90 de ani.
De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă.
Pe 21 iulie 2011, la Sibiu, s-a stins din viaţă, la 80 de ani, Mircea Ivănescu – un poet inconfundabil şi un mare traducător, cum n-au existat prea mulţi în literatura română. A suferit şi a plecat discret, petrecut pe ultimul drum doar de câţiva prieteni – fotografiile de la înmormântarea poetului pe care Leo Butnaru le-a pus pe blogul său – http://bit.ly/q8atsf – stau mărturie şi fac şi mai dureros momentul acestei despărţiri.
Noul volum de versuri semnat de Călina Trifan, Femeile iubesc cum respiră (2011), este compus, la un prim nivel vizual de analiză, din aceleaşi poeme scurte, uneori lapidare, aşa cum le ştiam din cărţile ei anterioare, fără să depăşească volumul unei singure pagini. Sunt ritmul şi măsura adecvate tipului de lirism practicat de poetă. Unii nu scriu niciodată poeme mari, aşa cum alţii nu se pot exprima decât pe coli întregi.
Victoria AIE-2 la alegerile locale din 5-19 iunie 2011 poate fi echivalată cu o înfrîngere. E ca la box: cîştigi la puncte, dar un upercut al adversarului te urmăreşte pînă la vestiare şi te termină acolo. Mai mult, ciudata anatomie a boxerului nostru proeuropean, înzestrat cu trei bazine (şi nu cu trei capete, cum se crede), a lăsat în aer pînă şi centura campionului.
Am o slăbiciune – mărturisesc – pentru cărțile lui Henry Kissinger. Este o pasiune veche. Ea datează de mai bine de trei decenii, mai exact, din 1979, cînd mi-a căzut în mînă ediția franceză a primului volum al memoriilor fostului secretar de stat, scoase chiar în acel an de Fayard, simultan cu ediția americană (intitulată The White House Years). Că memoriile mi-au căzut în mînă este un fel de a spune, pentru că, de fapt, ele au fost un cadou de la tatăl meu.
Romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea, apărut în 2003, concomitent în română şi engleză, a fost tradus în 25 de limbi şi premiat cu prestigioase distincţii literare. Recenziile de carte din toţi aceşti ani, colocviile şi omagierile curente cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai scriitorului (născut pe 19 iulie 1936) vor fi spus, probabil, totul despre acest roman. Totuşi, voi îndrăzni aici o lectură din perspectiva numită „etica memoriei”, care încearcă să clarifice dacă avem cumva obligaţia de a nu uita (trecutul).
Nu există scriitor căruia să nu i se fi contestat vreodată ceva, dacă nu opera, atunci cel puţin biografia! Când nici asta din urmă nu oferea nimic culpabil, atunci autorului i se nega însăşi existenţa. Homer sau Shakespeare vă spune ceva? După cum vedeţi, nici trecerea în eternitate nu este o garanţie sigură că suspiciunile de tot soiul vor înceta vreodată.
De ani şi ani, parcă nimic nu mai este ce pare a fi. Cel mai rău e că eu nu privesc nici acum, vai mie!, cu „înţelepciune” asemenea divorţuri dintre esenţă şi aparenţă. Mă revoltă un ins care, deşi cu bun renume de persoană democrată, civilizată, „europeană”, atunci cînd vreau să discut deschis ceva cu el, mă pune la punct răspicat: „cînd vorbeşti cu mine, tu să taci!” Sînt deziluzionată dacă, sub cele două-trei coroane pe care le poartă un alt ins pe-a lui frunte, e descoperită o ditamai...
Încolonaţi, flancaţi de santinele – blânde, dar totuşi santinele, – eram mânaţi (poate că doar însoţiţi, însă gravitatea situaţiei ca finalitate mă făcea să mă gândesc că eram mânaţi) spre iad. Ştiam acest lucru. Făceam drumul primilor izgoniţi din rai şi noi, de asemenea izgoniţi din paradis. Numai că din alte motive decât cele care le-au fost imputate pionierilor excomunicării de la sânul Domnului. Mai bine zis, din alte cauze, dar, în cazul unora dintre noi, deloc exclus că anume din acelaşi motiv primar al căderii în păcat.
După Paris, Madrid, Berlin, Viena și Roma, Londra este a șasea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor orașe este aleatorie, căci nimerești acolo, după cum ți-e norocul.
Bernhard Schlink mizează pentru a doua oară pe resorturile prozei scurte. După „Evadări din iubire” (2000), volumul de povestiri Minciuni de vară, recent apărut la Editura Polirom, vine să confirme acest demers. Cartea cuprinde şapte povestiri – Extrasezon, Noaptea din Baden-Baden, Casa din pădure, Străin în noapte, Ultima vară, Johann Sebastian Bach pe insula Rügen, Călătorie spre sud.
(Intervenţie în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chişinău, secţiunea „Proza nouă – spectacolul vieţii sau spectacolul textului?”)
Nu înţeleg ce înseamnă sintagma „spectacolul textului”, decât dacă separ cuvintele, ca, de altfel, nu-mi dau seama ce-o fi însemnând şi cealaltă – „spectacolul vieţii”. Nici chiar dubla mea ipostază de autor dramatic şi de romancier nu mă ajută cu nimic.
Am mai multe versuri/poeme preferate din Gellu Naum, unul dintre marii poeţi pe care i-a avut limba română. Dar la o fiecare nouă lectură descopăr altele. Astăzi, 1 august – Ziua de naştere a Poetului, ar fi împlinit 96 de ani –, mi-a plăcut mult acesta – Utilitatea migraţiilor („Faţa şi suprafaţa”, Editura Litera, Bucureşti, 1994, pag. 39). Există în acest poem un cuceritor scenariu – la care rezonez mult (suntem în august!) – al unei aventuri/evadări pe o „faleză cu nisipuri umede”.
Cărţile lui Andrei Pleşu impun o vocaţie şi un destin spiritual cu totul aparte, în care tentaţia fragmentarităţii se uneşte cu spiritul de fineţe şi cu un impecabil demers analitic. Mai curând eseist decât filosof, Andrei Pleşu şi-a exersat talentul şi verva ideatică deopotrivă în domeniul eticii (Minima moralia), al eseisticii filosofice (Limba păsărilor) şi al criticii de artă (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc şi melancolie, Ochiul şi lucrurile).
„24 aprilie 19… O singură ieşire, la alimentara de după colţ. O jumătate de chiflă integrală, un iaurt degresat, o sută cinzeci de grame de parizer.” „25 aprilie 19… Acelaşi lucru. Fără parizer – a rămas din cel de ieri.”
Cele mai multe pagini erau de acelaşi fel. Doar câteva excepţii în genul:
„Cel ce vine de departe poate uşor să mintă.” Dar filosoful Gaston Bachelard, din pasa căruia am început să scriu acest text, se referă la „eroul mărilor”, care „se întoarce întotdeauna de departe”, „dintr-un dincolo”. Pe când eu m-am întors de la... Paris – un tărâm tangibil (şi din acest considerent accesibil sub aspect informaţional) pentru mulţi dintre noi prin intermediul burselor de studiu sau de cercetare, al proiectelor culturale şi al „schimbului de experienţă”, al conferinţelor şi festivalurilor...
După ce s-a stabilit în 1975 în Franţa, Milan Kundera a ales să scrie în limba noii sale patrii. Opera sa franceză diferă de cea scrisă în limba cehă atât prin genurile abordate (pe lângă roman şi piese de teatru, este tot mai frecvent eseul), cât şi prin întindere – noile volume sunt mult mai scurte şi mai concise decât precedentele.
Exilat în Franţa din 1975 şi scriind în limba ţării de adopţie din 1985 (romanul „Lentoarea”, urmat de „Identitatea”), Milan Kundera rămâne scriitorul emblematic al literaturii cehe contemporane - un creator excepţional, cu o biografie complexă, traversată de pasaje dramatice, chiar tragice uneori. S-a născut în 1929 la Brno, în Moravia, într-o familie de muzicieni.
Ivona, principesa Burgundieieste unul dintre spectacolele de licență ale studenților de la Facultatea de Arte Dramatice și Management Artistic, specialitatea ATC, clasa lui Vlad Ciobanu. Spectacolul e montat după piesa omonimă de Witold
- o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist –
III. Practici culinare, legături de familie şi comportament social în timpul foametei
Ultimul compartiment al articolului este dedicat modului în care privaţiunile din anii 1946-1947 au influenţat obişnuinţele alimentare ale populaţiei, interacţiunile din spaţiul familial şi social.
Soarele scăpăta după dealul Rădi, dar mai înainte îşi domolise puţin căldura în iazul dintre cele două sate, Coropceni şi Suhuluceni. Era sfârşitul unei zile de sâmbătă în plină vară – colb mult de la măturătorii de ogrăzi, fum de la cuptoarele ce rumeneau plăcinte şi pâine pentru oaspeţi, un zgomot de fond, înfundat: vaci, capre, gâşte, voci ale oamenilor, maşini, vânt, pleoscăit de valuri şi… peste tot năduf.
Proiectul curated by_vienna cu genericul EAST by SOUTH WEST a generat o serie de expoziţii care, pentru cineva care ia un prim contact cu mediul vienez, pot părea o incomensurabilă hartă a artei contemporane, a comerţului defensiv cu bunuri simbolice. Ei bine, cele 21 de expoziţii adunate sub umbrela acestui proiect au fost imaginate de tot atîţia curatori din generaţii diferite, şi cu experienţe dintre cele mai diverse.
Tragedia care s-a produs pe data de 11 martie 2011 în Ţara Soarelui-Răsare a avut consecinţe deosebit de grave şi se va întipări probabil pentru totdeauna în memoria colectivă a japonezilor. Acest adevărat dezastru ne-a bulversat şi pe noi, amintindu-ne încă o dată cât de fragilă este viaţa şi cât de nesigură este evoluţia unei comunităţi umane, oricât de înfloritoare.
Belgia, uniune a flamanzilor şi a valonilor, s-a născut la 25 august 1830. Un spectacol de operă care s-a sfârşit pe atunci în urări patriotice. În 4 octombrie 1830 un guvern provizoriu decretă că „provinciile Belgiei, detaşate violent de Olanda, constituie un stat independent”. Hazard sau eroare, flamanzii, majoritari în această monarhie, susţin că neînţelegerea a plecat de fapt de aici: cum se face că într-o ţară unde două treimi din populaţie sunt flamandofone drapelul ridicat a fost totuşi francez?
