Sinceră să fiu, subiectele legate de mai vechea sau mai noua noastră moştenire sovietică m-au cam plictisit. Literaturizarea, din perspectivă critică, a epocii comuniste, regizarea în aceeaşi cheie a diferitor filme şi spectacole de teatru etc. – deşi toate acestea sunt absolut necesare – o asemenea temă, am uneori impresia, se exploatează mai mult din motivul că e încă „la modă” şi nu din chemarea sau dorinţa de a reabilita un timp confiscat de istoria scrisă în cabinetele Comitetului Central.

Teo Chiriac scoate, după o pauză îndelungată, o nouă plachetă de versuri, Monstrul sacru (Scările lui Teo). Îi recunoaştem discursul poetic distins, elaborat după legi asemănătoare ştiinţei. Punând la socoteală prefaţa scientistă şi moto-ul complex, ne aflăm în faţa unei cărţi care nu reclamă o lectură facilă.

Fărâme de memorii este autobiografia scriitorului Jose Saramago de la patru la paisprezece ani. „Fărâmele de memorii de când eram o fărâmă de om, simplu” (p. 40), explică autorul. Dar şi aşa, în fărâme, promisiunea memoriei în viziunea lui Saramago e uriaşă.

Într-un „Argument” la volumul „Constantin Stere şi timpul său. Schiţă de portret psihologic”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovei”, 2005 (384 p.) de Haralambie Corbu, înclinam să cred că descopăr, în sfârşit, ceva absolut nou.

***
Un măcel în fiecare zi,
Cuvinte mitraliate:
„bună-ziua-actul-de-identitate-la-control”,
„da-desigur-poftiţi-vă-rog”,
Priviri săgetate,
Abia reuşeşti să te strecori,
Pe după colţuri,
Alte colţuri,
Se mijesc, neîndoielnic,
Alte chipuri, cu armele ascunse,
Gata de atac,
Abia reuşeşti să te întrebi,
În pauza dintre două focuri,
„Cum se face că am ajuns în această staţie?”
 
***

Marţi, 16 martie, la Iaşi, Emil Hurezeanu şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, au lansat volumul Cuvinte rare al lui Cristian Tudor Popescu, volum alcătuit din proze-articole-tablete publicate în ziarul Gândul. Este a zecea dacă nu cumva a unsprezecea carte semnată CTP şi editată (sau reeditată) de Polirom. Cum eu sînt cea care a provocat, cu mulţi ani în urmă, acest „mariaj” literar, nu pot fi decît mulţumită că el e atît de longeviv…
 

Aş vrea să încep cu o întrebare simplă. De ce scriem? Nu ştiu câţi dintre cei care scriu şi-au pus această întrebare. Nu ştiu, cu atât mai mult, modul în care ar fi răspuns cei care îşi pun această întrebare. Indiferent însă de toate aceste date, putem să ne întrebăm: de ce scriem? De ce cei care scriu – scriu îndeobşte? Ce este atât de important în actul de a scrie, de îi conferă un presupus privilegiu? În zilele noastre se scrie mult. Poate prea mult, am îndrăzni să spunem.

Probabil i-aţi văzut – câţiva oameni care cântă la tot felul de instrumente stranii la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Puşkin. Unii ar spune că ei arată la fel de straniu ca şi instrumentele pe care le fac – şi la care experimentează tot felul de ritmuri. S-ar părea că nici nu le pasă de bancnotele de un leu pe care le pun într-un rucsac deschis trecătorii.
 

Un pictor îşi instalează şevaletul într-o alee, îşi înşiră pensulele şi vopselele. „Tablouri!”, „Peisaje!”, „Nature mort!” – strigă el. „Vindem artă!” „Ne grăbim, nu ne-îmbulzim!”. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Dezamăgit, se aşază pe un scăunel rabatabil şi răsfoieşte un ziar boţit. Deodată, un anunţ îi atrage atenţia: „Se însoară prinţul. Nunta prinţului cu prinţesa Rusiei se va celebra astăzi la palatul regal. Toţi supuşii sunt obligaţi să se bucure”.