Nu aş vrea ca acest articol să fie trecut la categoria celor de factură feministă. Nu e cazul, cred, să mă erijez în postura de apărătoare înverşunată a drepturilor femeilor, în condiţiile în care la noi, ca şi pretutindeni, în Europa, ele se pot manifesta, de rând cu bărbaţii, în orice domeniu vor sau, mai exact spus, au posibilitatea s-o facă.

Nimic mai simplu decât să alcătuieşti, din citate puse meşteşugit cap la cap, exact ca-n Poemul despre poezie: „Toată viaţa am adunat...”, portretul-robot al poetului for ever – scrisă la persoana întâi singular, poezia lui Ion Mureşan îl mărturiseşte, chiar şi atunci când autoru-i se leapădă public de ea (vezi Izgonirea din poezie) sau pur şi simplu nu se prezintă cu anii, dacă nu cu deceniile (12 ani între prima şi a doua carte; 17 ani, între a doua şi a treia), la întâlnirea aşteptată cu sufletul la gură de fanii acestuia (mă gândesc la amânare

Între apariţiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială.

Poetul Dinu Flămând, stabilit de mai mulţi ani la Paris, a fost desemnat câştigător al celei de-a XX-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat, anual, de Consiliul local al municipiului Botoşani. Ceremonia de decernare a premiului - cel mai important premiu de poezie din România - a avut loc sâmbătă, 15 ianuarie 2011, în cadrul unei gale desfăşurate la Teatrul „Mihai Eminescu” din localitate. Pe lângă trofeu, laureatul a primit şi un premiu în valoare de 2 500 de euro şi titlul de cetăţean de onoare al oraşului Botoşani.

bunicule
mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi eu tac şi urăsc cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât o vită în portbagaj dusă
încoace şi încolo peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
 

Un prieten pasionat de studiul sociologiei şi politicii mi-a atras atenţia, într-o zi, cu această întrebare: de ce, în Moldova, prezenţa intelectualilor în dezbaterile publice este atît de palidă?

Ar fi un excelent (şi comun, în acelaşi timp) nume de revistă, ziar, foaie volantă, dar oraşul, capitala sudului – o forţată analogie –, e încă în căutarea unei identităţi. O descriere culturală a oraşului Cahul presupune ocurenţa unor repere, or tocmai acestea lipsesc, iar dacă există, atunci stau bine ascunse sub pospaiul timpului. Cahulul are o istorie, inevitabilă, însă e prea puţin culturală, e o istorie stoarsă, trăită liminal şi inconştient, departe de manifestări culturale coerente.

Legendarul Jerry Goldsmith (1929-2004) este considerat de mulţi cinefili drept cel mai talentat compozitor de film care a existat vreodată. Printr-o activitate artistică deosebit de consistentă, care acoperă un interval de o jumătate de secol, el a rămas în memoria cîtorva generaţii de spectatori şi abia urmează să fie descoperit de un public tînăr. Muzica sa surprinde printr-un sound modern, în care se concentrează întreaga experienţă a cinematografiei hollywoodiene şi care contribuie la formarea unei legături empatice între public şi personajele de pe ecran.

Într-o societate de consum de... sărăcie, cum e a noastră, preocupată de valori trecătoare și perisabile, ar merita să ne întrebăm câţi dintre noi avem nevoie de teatru?, atunci când asimilăm cu ușurință orice „ofertă” de pe piață şi, cu o şi mai mare inconştienţă, ne lipsim de orice ar merită o adeziune mai reflectată. Suntem tentați adesea să renunțăm tocmai la ceea ce ne-ar susţine existenţa şi esenţa umană. Din fericire, avem nevoie de teatru în aceeaşi măsură în care avem nevoie de oamenii care simt necesitatea de a face teatru.

De ceva vreme încoace un important trend social a luat amploare. Poate din pricina aşa-numitei crize economice globale, poate din nevoia omului contemporan strivit de necesităţi consumeriste de a-şi recâştiga o formă de libertate de care genetic nu se poate desprinde complet, tot mai mulţi aleg un soi de retragere socială, caută traiul simplu, doresc să vieţuiască întocmai „ca odinioară”.