Cartea nomazilor din B. (Fragment de roman)

8.  În pofida bunei organizări şi a măsurilor drastice de precauţie, lansarea romanului la Asociaţia Scriitorilor (ASOS) s-a produs, totuşi, cu scandal. De fapt, n-ar fi fost niciun scandal, dacă forţele de ordine instruite de colonelul Tutovici nu l-ar fi scăpat în scenă pe prozatorul Librescu. „N-ar fi fost”, asta e convingerea fermă a lui Kimir.

Totul începu cât se poate de firesc şi de bine. Şi de astă dată, în lipsa cronică a preşedintelui ASOS, aflat de data asta în Peru pentru un schimb de experienţă, adunarea a fost deschisă de criticul literar Buhă.

Sala plină cu elevi şi pedagogi, aduşi cu autobuzele la ordinul consilierului Otilia Uriţescu, îl asculta cu sufletul la gură. Distinsul critic a făcut o ochire retrospectivă a literaturii moderne, astfel, copiii şi mentorii lor au fost plăcut surprinşi să afle că din sânul poporului au apărut scriitori care descriu corect, prima oară, realitatea şi viaţa poporului şi că din această categorie de creatori face parte şi romancie­rul Platon Kimir. Criticul literar Buhă căuta şi - jos pălăria! - găsea doar cuvinte de laudă la adresa romanului „Republica cu îngeri”, subliniind ideea că bunătatea ce izvorăşte din paginile cărţii constituie punctul forte al lucrării şi că nici un autor autohton nu a mai abordat cu atâta curaj o temă atât de dificilă. Criticul s-a abţinut să spună în ce a constat curajul autorului şi dificultatea temei şi bine făcu. Asistenţa îi înţelese aluziile, intuind în tăcerile lui semnificative trimiteri clare la caracterul intim şi tainic al actului de creaţie ce nu poate fi demonstrat precum o amărâtă de ecuaţie matematică sau vreo altă teorie seacă inventată de oamenii de ştiinţă.

În timp ce sala îl ovaţiona pe exeget, în scenă îşi făcu apariţia rondelista Cleopatra Kapa, care, sufocată de emoţii, avu şi ea numai cuvinte de laudă la adresa romanului şi a cunoscutului autor, dar părându-i-se că discursul ei nu e suficient de convingător şi că ar fi dominat de o notă prea riguroasă, academică am putea spune, hotărî să recurgă la o comparaţie plastică:

- Cartea lui Palton... a lui Platon, adică, se corectă ea imediat, aşa îi spunem noi în glumă colegului nostru - Palton... ca să vezi... cartea lui Platon este ca o... Cum să vă spun ca să mă înţelegeţi? E atât de profundă, atât de imensă şi adevărată, încât uneori mă gândesc că noi nici nu merităm s-o citim!

Trăgând aer în piept, rondelista continuă:

- Daţi-mi voie să-l parafrazez pe poetul Eminescu şi să vă spun că nu credeam să învăţ a citi vreodată...

În sală se auzi un chicotit de copil inconştient şi iresponsabil.

- A citi vreodată acest roman - asta am avut în vedere, preciză Cleopatra, aruncând o privire necruţătoare spre ultimele rânduri. Şi, cum vă spuneam, noi nici nu merităm să‑l citim, lucru pe care, eu personal, l-am şi făcut! menţinând o pauză teatrală şi simţind că suspansul atinse punctul culminant, încheie patetic: Dar având cea mai mare încredere în aprecierile făcute de maestrul Buhă, am să mai încerc o dată.

Părăsi scena, lăsând în urma ei o trenă plină de mister: oare cu ce se vor solda viitoarele ei eforturi intelectuale? Dar ce să-i faci, aşa-i şade bine unui poet: să inspire metafore şi să expire mister, la fel ca masa de banchet de la restaurantul ASOS, care devenea din ce în ce mai greu de ignorat.

Următorul în scenă apăru Vincent Albu, cunoscutul compozitor şi totodată critic muzical. El fu cât se poate de concis. Mai întâi, făcu o scurtă, dar efervescentă pledoarie în favoarea creaţiei prietenului său Cezar Doba.

- Am mai văzut cântăreţi pe lumea asta, dar ca Cezar nu cred să fie altul!

Apoi ţinu să mulţumească conducerii ASOS pentru desemnarea sa repetată în calitate de preşedinte al juriului „Cartea anului viitor” şi îşi exprimă convingerea că romanul care se lansează are toate şansele să iasă învingător în concursul cu participarea anonimă din acest an, aşa cum bine a observat acest lucru cât se poate de evident şi criticul literar Buhă!

Copiii şi mentorii lor se pregăteau deja să aplaude discursul lui Vincent care-i incitase peste măsură, când şi-a făcut apariţia, imprevizibilă şi fatală, prozatorul George Librescu. Cu părul vâlvoi şi cu nodul la cravată legat strâmb, mult prea în dreapta dacă ai sta să priveşti din sală, se repezi la microfon ţipând cât îl ţinea gura:

- Fals! Totul e fals! Palton n-are talent! El nu e în stare să scrie o compunere de elev dintr-a cincea, dar se gurguţă la roman!

Copiii întâmpinară cuvintele prozatorului cu o anumită neîncredere. Să fie oare adevărat? Chiar să nu poată Platon Kimir scrie o simplă compunere? Nici reprezentanţii forţelor de ordine care-l scăpaseră printre degete pe Librescu nu i-au dat crezare. Păcat! De-ar fi ştiut cât de tare se înşelau! Librescu spune întotdeauna adevărul! Chiar dacă nici el nu citise romanul lui Kimir, precum nu citise nici cărţile altor colegi, acest amănunt nu-l împiedica să-i spună oricui verde-n ochi şi să nu menajeze pe nimeni!

George ar fi debitat încă mult timp discursul său incendiar, blamând în persoana lui Kimir şi conducerea ASOS, dacă Platon n-ar fi făcut semne disperate regizorului de sunete să închidă microfonul. Dar pentru că acesta era cam fudul de-o ureche, reacţionă cu întârziere, şi copiii avură fericita şi rara ocazie să afle şi alte detalii interesante din biografia grafomanului, alias autorul romanului „Republica cu îngeri”.

Indispus de finalul pe care nu-l prevăzuse, Platon îşi făcu datoria până la capăt şi-i invită pe vorbitori, dar şi pe alţi câţiva scriitori care descriau şi ei corect viaţa poporului, la banchetul sponsorizat de soţul Otiliei Uriţescu, un om cu inima mare, care reuşise de unul singur, şi nu cu pile, aşa cum bârfeau gurile rele, să pună pe picioare o afacere înfloritoare cu automobilele de export. Şi chiar dacă Preşedintele nu dăduse nici o indicaţie, toate instituţiile de stat s-au grăbit să se numere printre clienţii săi permanenţi.

Banchetul începu imediat, fără ca invitaţii să mai aştepte tradiţionalul discurs al autorului în care să le mulţumească vorbitorilor pentru aprecierile înalte şi observaţiile constructive. Îmbulziţi în micul restaurant al ASOS şi călcându-se pe picioare, scriitorii se grupară selectiv în colectivităţi compacte de câte doi-trei membri. Stând în picioare şi ciocnind paharele de plastic cu băutură, discutau aprins despre creşterea preţurilor la benzină, despre nesimţirea consoartelor, despre onorariile mici şi multe alte chestiuni legate nemijlocit de lansarea cărţii. Domnea o atmosferă culturală efervescentă.

- Palton, nu te supăra, am făcut-o cu dragoste, să ştii, auzi vocea lui George care, din nou, scăpând printre degetele de fier ale organelor, îşi turna un pahar de tărie.

Cuprinzându-l de umeri, îi propuse să se împace şi să uite micul incident din scenă şi, incredibil, sinceritatea colegului chiar îl cuceri definitiv pe Kimir. Stând faţă în faţă, cu mâna dreapta îndoită de la cot şi ridicată la nivelul bărbiei, băură împreună, ofiţereşte, primul pahar.

Cleopatra Kapa se apropie de ei şi, dojenindu-l cochet pe Librescu pentru actul de huliganism literar comis în scenă, îi propuse să mai bea şi cu ea o cupă. O doamnă, o rondelistă în special, nu poate fi tratată cu refuz şi scriitorii mai băură câte-un pahar. După ce mai serviră două-trei rânduri, Platon fu cuprins de un acces de sinceritate şi lipindu-şi fruntea de pleata răvăşită a lui Librescu, prinse a i se destăinui:

- Crezi tu că nu ştiu că nu am talent? Ştiu, George, ştiu... Dar ce să fac dacă am fost născut pentru altceva? Mă pricep la toate câte puţin. Pot dansa, dar nu am simţul tactului. Pot cânta, dar n-am nici voce, nici auz.

- Păi, dar ăla... Beethoven... nici el n-a fost mai breaz!

- Pot vorbi în spaniolă, dar nu ştiu decât vreo sută de cuvinte.

- Aici îţi dau dreptate, spuse George după ce mai băuse un rând. Nimeni nu depăşeşte suta!

- Pot scrie, dar...

- Nu exagera, Paltoane! Chiar crezi că eşti unicul?

- Platon, ştii de ce nu e bun romanul tău? auzi o voce catifelată şi, simţind un fâlfâit de aripi, întoarse capul: era Călugăru.

După tragedia ce i s-a întâmplat în copilărie, eveniment despre care nimeni nu ştia mare lucru, acest personaj rămăsese cu mâinile retezate din umeri şi cu picioarele amputate aproape de la bazin, semănând cu un fel de trunchi, cu un dulăpior, cu un penar vorbitor băgat într-o husă. După ani buni de la nenorocire, dulăpiorul cu cap se aciuase, potrivit unora, în peştera zisă Tibetană din pădurile Călăreţilor, ducând o viaţă de pustnic, motiv pentru care toată lumea îl numea Călugăru. Alţii afirmau că, de frica represaliilor întreprinse cu mulţi ani în urmă de trupele guvernamentale, el s-a autoexilat într-un sătuc de frontieră, de unde urmărea cu atenţie viaţa din Republică şi chiar făcea, uneori, vizite neaşteptate în locuri alese anume şi cu un scop ştiut numai de el. Mai erau şi dintre acei care îl considerau un adevărat guru, dar lui îi plăcea să repete că este un simplu călugăr şi îşi făcea apariţiile în lume într-un  mod cât se poate de spectaculos: se deplasa zburând culcat pe spatele unui Păun. Scriitorul Kimir, însă, făcea parte din categoria scepticilor şi le dădea dreptate celor care susţineau că era vorba de o simplă operaţie chirurgicală şi că medicii i-au amputat mâinile şi picioarele ca să-i salveze viaţa.

- De ce nu e bun?

Călugăru nu se grăbea cu răspunsul. Aşteptă ca Păun să ia cu aripa o măslină din farfurie şi să i-o pună în gură. O mestecă îndelung, după care înghiţi sâmburele.

- Titlul poate să rămână, dacă ţi se pare că e comercial, chiar dacă, involuntar, ai comis o cacofonie stânjenitoare, începu Călugăru. În rest, totul e meşteşug, nimic nu e adevărat. Şi nu fiindcă falsifici realitatea, aşa cum ţi-a spus azi Librescu; nu fiindcă în jurul nostru trăiesc cu totul altfel de oameni decât îi descrii tu. Nu. Problema stă chiar în îngeri. Nu eşti primul care e tentat să scrie despre ei. Ţi se pare că oamenii sunt buni şi fără cusur şi ţi-ai băgat în cap ideea că îi poţi asemui cu îngerii. Dar de ce crezi că îngerii sunt nişte păpuşi baroce, cu ochii migdalaţi şi fără riduri pe frunte? De fapt, totul e mult mai complicat: îngerii sunt plini de contradicţii greu de definit şi, deci, ei nu pot să-i înveţe minte pe oameni. Apropo, ai observat că îngerii nu încearcă să-i înveţe minte pe cei mai buni decât ei? Ei au de spus ceva doar celor păcătoşi. De fapt, îngerii au fost trimişi să ne transmită următorul mesaj simplu: nu ne deo­sebim de ei şi nu avem motivaţie pentru a ne schimba. Suntem cum suntem, nu putem fi judecaţi după expresia trupească. Oamenii sunt datori să facă un singur lucru: să-şi respecte obârşia, să se lecuiască de amnezie, reabilitând astfel pe îngeri care numai la memorie nu le stă gândul. Să ţii minte, Platon - dorinţa luminoasă de a deveni înger are ceva întunecos la origini, ştiu ce vorbesc. Un pas, oricât de mic, călcat strâmb pe drumul perfecţiunii, te poate arunca în hăul fără fund al nesufleteşeniei. Este adevărat, însă, şi altceva: orice pornire pe drumul eşecului este provocată de luminiţa eternă de la capătul tunelului. Îngerii sunt aproape perfecţi, dar imateriali, pe când oamenii, trăind tragedii înspăimântătoare, tind spre perfecţiunea vie. Cine e mai înger în acest caz? Înţelegi ce vreau să spun?

La drept vorbind, nu înţelesese nimic. Cine e viu şi cine e mort? De unde apăruse luminiţa de la capătul tunelului? Şi pe urmă, ce înseamnă cuvântul „nesufleteşenie”? De ce Călugăru inventează mereu cuvinte ciudate?

- Iată de ce romanul tău ar fi trebuit să se numească „Republica cu oameni”, dar atunci nu numai conţinutul, dar şi titlul ar fi de tot rahatul, Doamne, iartă-mă... De fapt... cine ştie? Republici cu oameni nu prea găseşti în ziua de azi.

Platon schimbă priviri nedumerite cu Librescu, dar nu apucă să răspundă, căci îl auzi pe Călugăru poruncind: „Hai, Păun!” şi pasărea colorată îşi adună penele, cuprinzându-l ocrotitor pe pasagerul său, culcat pe spate, cu faţa în sus.

- De ce călătoreşti doar cu Păunul? întrebă Platon, neştiind cum să continue discuţia. Se vorbeşte că ai şi alte păsări.

- Ai dreptate, am şi alte păsări. Dar Păun... Fiindcă e plin de ochi, ca şi heruvimii... Dacă tot ai scris despre îngeri...

Sfârşitul frazei se pierdu undeva sus, sub plafon, fiindcă Păun se înalţă deasupra meselor şi zbură pe fereastră, legănând trunchiul Călugărului ca pe un prunc într-un leagăn.

- Aiurează, săracul, îl compătimi Librescu şi propuse să mai închine un pahar în sănătatea nefericitului pustnic.

Mai băură un pahar şi Platon reluă firul povestirii întrerupte de Călugăru.

- Ştii, George, ce-aş vrea să fac eu cu adevărat în viaţa asta? Să devin antrenor de fotbal! Nu te uita aşa, ştiu ce vorbesc. Posed un secret pe care nu-l ştie nimeni. Aş începe cu introducerea lecturilor obligatorii pentru fotbalişti, ei trebuie să deprindă cititul şi chiar şi scrisul... De ce nu? Dacă reuşeşti să-i faci pe fotbalişti să gândească pe teren, ai o echipă de campioni! Şi al doilea lucru: să-i înveţi să paseze din prima.

- Din prima?

- Întocmai.

- Ce înseamnă din prima?

- Dintr-o singură atingere. Din una singură, înţelegi? Asta e şmecheria!

- Măi, Palton, eşti un tip de treabă, spuse Librescu cu capul scăpătat pe masă, dar nu încerca să salvezi omenirea! După ce ai s-o salvezi, ea te va declara nebun, adăugă şi adormi.

1