|
1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?
2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
17. Ce calități apreciați la un bărbat?
18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
20. Vă place să dați sau să primiți?
21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
23. De ce își spune omul povești?
24. Vă e frică de singurătate?
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
33. De ce își pune omul întrebări?
Dumitru Radu Popa
1. Greu de spus... Eu aş zice că fidelitatea, cînd mi-e permisă şi apreciată. Sînt compasionat şi constant, în ciuda seismelor contextuale. Pe de altă parte, probabil că sînt prea ironic, sarcastic – dar e mai mult o formă de apărare... nimeni n-a ştiut că am fost şi sînt încă un teribil timid!
2. Am citit într-o carte interesantă despre comportamentul uman şi mentalităţi cum că un mare paradox ar fi acela de a iubi fără frică sau suspiciune şi a trăi fără minciună... Mi s‑a părut rezonabil, lipsit de ipocrizie şi uman. Întrebarea e prea deschisă pentru a putea fi rezolvată în doar cîteva rînduri. Ar fi prea simplu să spun că, aplicînd logica binară, aristoteliană, lipsa minciunii ar face imposibil adevărul, aşa cum nu există fierbinte fără rece, nord fără sud şi plus fără minus. Cum am putea recunoaşte virtutea adevărului fără existenţa minciunii? Dar există diverse feluri de minciuni, iar unele sînt teribile, letale, distrugătoare. Aş vrea să ştiu că, deşi nu putem trăi numai în adevăr, acelea mortale ar fi evitate şi sancţionate cînd se întîmplă.
3. Nu, nici vorbă, altfel cum aş mai scrie? E vorba de o nefericire continuă, care atinge diferite nivele, cam aşa cum aurul sau diamantele se măsoară în carate... Există, poate, instanţe izolate şi fugace ale unei fericiri, care sînt urmate de nefericirea de a fi atins un moment de fericire (teribil cuvînt, vrednic numai de speţa comună, mediocră şi mizerabilă a creatorilor). Fericirea în creaţie e doar pentru cei ce beau ceai de mentă sau sunătoare sau muşeţel, îşi iau vitaminele cu sfinţenie în fiecare zi, nu ating nici alcool, nici ţigară, se culcă devreme şi îşi planifică fiecare mişcare, fiecare rînd scris ca şi cum ar fi o temă de făcut acasă... Cîteodată, dar rar, îi invidiez!
4. Întrebarea îşi aproape răspunde. Patria nu trebuie să îngrădească libertatea umană. Cînd o face, nu mai e patrie! A spune Ubi bene Patria est, mai ales în vremurile noastre, a căpătat o conotaţie negativă, nu neapărat în spiritul lui Cicero. Dar sensurile acestui cuvînt în numele căruia s-au făcut jertfe dar şi abominabile crime au nuanţat, în timp, atîtea teorii, schisme, nelămuriri semantice – şi, vai, atîta propagandă! Etimologia latină ne duce în fapt la „patres” care sugerează legătura de familie prin figura tatălui. Care nu ar putea, în principiu şi cu bună credinţă, decît întări libertatea umană. Cînd nu se întîmplă aşa, cea din urmă e în mod decisiv preferabilă, obligatorie!
5. Ce mai face Dumnezeu?
6. Prostii, aş face-o pentru o oră de amor cu Audray Hepburn... Cît despre scris, nimeni, nici Dracul nu poate să te ajute... E între tine şi în Dumnezeirea ta, dacă şi cîtă este!
7. Cred în Geneză ca... posibilitate de existenţă a Teoriei evoluţioniste. Atît!
8. Îmi pare rău, dar pusă aşa, întrebarea e şi frivolă şi oarecum confuză. Confuzia se leagă de faptul asumat că în religiile monoteiste femeia ar fi nedreptăţită. Şi se mai leagă şi de ideea că cineva – dacă lucrul ar fi factual adevărat şi nu numai asumat! – ar fi deranjat de asta. E drept că, în mare parte a lumii, matriarhatul, un ciclu extrem de important în istoria omenirii, a dispărut – deşi e extrem de important din perspectiva Istoriei Religiilor, iar Mircea Eliade a scris despre asta pagini esenţiale, între altele în „Mythes, Reves et Mysteres”. Pe de altă parte, mi se pare că nu e vorba doar de monoteismul „macho”, mai cu seamă în zilele noastre, ci mai degrabă de o... recrudescenţă a matriarhatului, mai ales în ceea ce priveşte religiile, mai mult sau mai puţin monoteiste, şi mai ales moderne, rock ale generaţiei actuale. Mă întreb, pînă la urmă, cine e cel mai „deranjat”?
9. Să fim serioşi… Asta nu e pentru mine!
10. SUA, evident, de vreme ce am supravieţuit!
11. Evul Mediu, şi nu întîmplător!
12. Ce întrebare, Doamne! Am intrat în atîtea în literatura mea, şi eu, şi personajele mele... Ei bine, aş vrea să fiu Noaptea din Rondul de Noapte al lui Rembrandt!
13. Chestia asta cu „preferi” în limba română mi-a dat destule bătăi de cap la Bucureşti, cînd, turist american, după Revoluţie, mă uitam la TV şi auzeam, la Publicitate „Ah, prefer ciocolata Ciucaş”. Nu se poate prefera decît cu cel puţin un termen de comparaţie... Iar aici, în ceea ce mi se propune, sînt de fapt două alternative, de fiece parte: naţional sau ne-naţional; european sau ne-european.
Pe scurt sînt pentru integrare, dar nu neapărat şi la nivel guvernamental. Sîntem, încă, de la 1748 încoace – cu bine sau rău –, o lume a naţiunilor.
14. Dracul susţinînd că e Dumnezeu! Impostură ontologică!
15. Aş fi intervenit ca Abelard să nu fie scopit... Iubirea lui cu Heloise e una din cele mai fizice, intelectuale, mistice şi tragice din toată istoria.
16. Audrey Hapburn, soţia mea seamănă cu ea.
17. Păi, bărbăţia...
18. Nu, sînt din păcate sau fericire, un actor perfect! Întrebaţi în jur...
19. Da. Şi nu-mi pare rău! N-am fost eu lovit, ci morţii care nu se mai puteau apăra, dar cred că am depăşit marginile întrebării...
20. Mai ales să dau, cînd pot.
21. Thomas Morus.
22. Gustav Mahler, cu el se moare perpetuu şi cel mai frumos!
23. E în natura lui, una din cele mai extraordinare trăsături!
24. Nu. Da.
25. Numai aceea care gîdilă urechea şi sufletul într-un mod plăcut, vorba lui Chicoş-Rostogan. Întrebarea e prea largă ca să răspund cu exemple...
26. Ingmar Bergman sau Mircea Daneliuc (primul e mort şi am fi OK, al doilea, ar scoate probabil sufletul din mine, dar ar face un film mare!)
27. Nu, am fost întotdeauna puternic, în felul meu.
28. Catilina şi Ducele D’Enghien, asasinat de Napoleon.
29. Lista e prea lungă, sar peste asta...
30. Tatăl Nostru, dimineaţa. Vin roşu bun seara.
31. Îi dau zece dolari şi îl las să se descurce... E criză!
32. Păi, vorba lui Creangă: ceea ce a venit, de vreme ce tot nu a mai venit!
33. Din cauza răspunsurilor. Trăim într-o lume întoarsă pe dos. Fie şi aşa, pentru o vreme!
Marcela Benea
1. Onestitatea, timiditatea. Partea a doua a întrebării o las fără răspuns.
2. S-ar putea trăi numai în adevăr, dacă omul nu ar fi slab şi ticălos. Sau, s-o întorc altfel. Cred cu tărie: dacă omul ar trăi numai în Adevăr, atunci nu ar mai fi nici slab, nici ticălos.
3. Pare straniu, dar tocmai acele stări de sfâşiere lăuntrică, dureroasă, pe care le-am trăit atunci când îmi scriam unele poeme, au făcut să mă simt şi foarte fericită.
4. Libertatea umană.
5. Un scriitor celebru, a cărui operă să fie pe gustul meu. Nu cred că aş îndrăzni să mă apropii de el. Însă, dacă, totuşi, între noi „s-ar produce o interferenţă de comunicare”, nu i-aş pune o întrebare anume, ci mi-aş dori să discutăm despre diverse lucruri.
6. Niciodată.
7. Cred în Opera lui Dumnezeu.
8. Femeia nu are nici o treabă în altar. Nedreptăţile ce i se fac sunt altele, mult mai grave, şi nu pot fi puse pe umerii religiilor monoteiste.
9. De vreme ce prezenţa mea fizică pe această Planetă este strict limitată, nu văd de ce m-aş grăbi să plec într-o călătorie fără întoarcere. Oare sufletului meu nemuritor nu-i este rezervată Veşnicia, timp suficient pentru a cunoaşte tainele Universului?
10. În Italia.
11. In trecutul ce mi-a fost contemporan – jumătatea a doua a secolului XX.
12. În niciunul. Ar fi o impostură din partea mea. Nu vreau să-mi imaginez furia de care ar fi cuprins Van Gogh, dacă măcar una din pânzele sale ar fi supusă unei atare „metamorfoze”.
13. Un guvern naţional şi onest.
14. Dorinţa individului de a-şi supune semenii.
15. Nimic din ce este dat să se întâmple nu poate fi schimbat.
16. Sunt impresionată de credinţa, altruismul, discreţia, devotamentul, modestia celei care a fost soţia lui Alexandru Ioan Cuza – Elena Cuza.
17. Onestitatea, responsabilitatea, tandreţea. Ar mai fi şi alte calităţi, dar nu vreau să-l împovărez.
18. Mi s-a întâmplat să-mi doresc uneori să fiu altcineva, altundeva, iar parcursul vieţii mele să fie altul. Doamne, iartă-mă, nu vreau să te supăr.
19. Cu rea intenţie, niciodată. Nu sunt o fire ranchiunoasă.
20. Mă bucur, dacă pot să dau. Cadoul pe care îl accept cu bucurie este prietenia. Sinceră, curată.
21. Mă îndrept spre Antichitate şi îl aleg pe sclavul înţelept Esop.
22. Beethoven, Mozart, Ceaikovski, Rachmaninov, Brahms, Ravel, De Falla, mai adaug aici şi câteva voci de aur – Pavarotti, Domingo, Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna, Leontina Văduva.
23. Nu ştiu dacă omul îşi spune poveşti, dar, cu siguranţă, este un visător.
24. În fond, sunt o singuratică şi nu are de ce să-mi fie frică. Şi totuşi, de singurătatea omului aflat în suferinţă sau a celui năpădit de necazuri să mă ferească Dumnezeu!
25. Sunt deschisă către mai multe formule poetice, dar îmi place poezia care mă răscoleşte profund.
26. Cu Fellini.
27. Niciodată.
28. Pe toţi acei nevinovaţi, care au fost trimişi în lagărele Gulagului stalinist. Şi pe tatăl meu, aflat printre ei.
29. Demnitatea şi conştiinţa de sine.
30. Scriu când vine inspiraţia şi nu am nevoie de stimulente.
31. Cu recunoştinţă şi dragoste.
32. Eu cred în miracole. Şi dacă va veni tocmai ce cred eu că nu va veni niciodată?
33. Numai Dumnezeu ştie ce a fost şi ce va fi - omului nu-i rămâne decât să se întrebe.
Lucian Dan Teodorovici
1. Mi-ar plăcea să cred că mă defineşte sinceritatea. Cum nu-s convins că în chiar toate momentele e definitorie trăsătura asta a mea, o s-o transform în onestitate. Altfel spus, chiar cînd mi se-ntîmplă să nu fiu sincer, încerc să fiu onest. Cea mai nepotrivită calitate? Cred că orgoliul, în opinia unora, e o calitate. Dar pe mine, sincer, mă irită de-a dreptul cînd oameni care nu mă cunosc prea bine mă consideră orgolios, mai ales cînd sugestia trimite către, de-a dreptul, vanitate.
2. Nu, deloc. Chiar atunci cînd te străduieşti ca forma să fie cea a adevărului, tot se află în spatele ei o încercare de manipulare.
3. De foarte multe ori. Culmea, nu neapărat atunci cînd am avut un succes ulterior apariţiei unei cărţi – momentele astea le-aş numi de bucurie, nu de fericire. Dar fericit m-am simţit de multe ori în timp ce scriam şi mi se părea că mi-a ieşit exact ce am intenţionat.
4. Libertatea umană. Datoria faţă de patrie e mai mult o sintagmă, din punctul meu de vedere. Dacă eram întrebat despre datoria faţă de ce înseamnă pentru mine patrie, adică prieteni, adică locuri personale dragi, adică limba română, atunci poate m-aş fi gîndit mult mai mult înainte de a da un răspuns.
5. N-am dorinţe pentru teme de discuţie. Mi-aş dori doar să existe o conversaţie plăcută, să nu mă dezamăgească persoana prin comparaţie cu creatorul.
6. În nici un caz. Niciodată.
7. În Geneză, urmată de o evoluţie. Nici măcar Biblia, în opinia mea, nu descurajează ideea evoluţiei.
8. Nu mi se pare că toate religiile monoteiste nedreptăţesc femeia. Dacă ar fi aşa, da, m-ar deranja.
9. Nu.
10. Cred că în Marea Britanie. Mai exact, la Londra. Sau, în sens cu totul opus, în Franţa, în unul dintre satele normande.
11. Probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
12. Hm. Asta-i o întrebare pe care sigur nu mi-a mai pus-o nimeni şi sigur nu mi-am mai pus-o nici eu. Şi, oricît mă gîndesc, n-am un răspuns.
13. Unul naţional. Sîntem prea neinteresanţi pentru Europa ca naţie pentru a spera prea multe de la un guvern european. Totuşi, mă refer la un guvern naţional ideal: altfel, nici cu guvernele pe care le cunosc, cele naţionale, n-a fost rost de prea multe speranţe.
14. „Lupta pentru pace” mondială. Din prea multe puncte de vedere ca să le pot explica pe scurt.
15. Mi-ar plăcea să fiu „la locul faptei” pe 30 decembrie 1947. Şi să pot să schimb ceva, astfel încît abdicarea Regelui Mihai să nu se fi produs.
16. Nu. Femeia perfectă nu poate exista decît trecută prin subiectivitatea bărbatului. La fel şi cu bărbatul perfect, bineînţeles. Aşa că nu, n-am un model.
17. Lipsa orgoliului masculin dus la extrem şi a interpretării lucrurilor prin intermediul lui. Mai clar spus, îmi face plăcere să am ca amici bărbaţi care nu pozează în macho.
18. Da. Nu mi s-a potrivit, multă vreme, „rolul” de a vorbi în public, de exemplu. Mi-au trebuit mulţi ani pînă să scap de trac. Acum, în fine, „rolul” ăsta mi-e mai puţin nesuferit.
19. Tentaţii au existat. Din fericire, doar atît timp cît a ţinut furia mea. Adică vreme de cîteva minute. Şi tot din fericire, n-am apucat niciodată în cele cîteva minute să mă şi manifest în sensul ăsta.
20. Nu-mi place deloc să primesc, dacă e vorba de cadouri. N-am ştiut niciodată să reacţionez potrivit, momentul mi s-a părut întotdeauna artificial. În schimb, ca oricărui alt om, mi-a făcut întotdeauna plăcere să dau. Şi asta, recunosc, şi dintr-un soi de egoism: pentru a mă bucura eu de bucuria celui care primeşte. Am însă şi momente de mică dezamăgire, atunci cînd fac un cadou unui om care, la fel ca şi mine, se simte stînjenit cînd primeşte ceva.
21. Nu pot să răspund direct la întrebarea asta. La emanciparea spiritului uman a contribuit, în felul lui, şi Carol I, de exemplu. Mi-este foarte simpatic. În alt fel, au contribuit scriitori precum Cehov, precum Gogol, precum Hemingway. Şi ei îmi sînt foarte simpatici. Şi mulţi, mulţi alţii, fireşte.
22. De departe, Bach. Ştiu, e în trend să afirmi asta, dar n-am ce face, asta-i realitatea.
23. Pentru că la început a fost Cuvîntul, cu toate iluziile pe care le creează.
24. Încă n-am experimentat frica asta. Abia am trecut peste etapa fricii de moarte.
25. Da, fără doar şi poate. Îmi plac mulţi poeţi contemporani, dar îmi plac şi clasici. N-o să nominalizez, ar fi prea mulţi, aş uita de mulţi acum, pe loc. Dar da, sînt deschis către orice formulă cu adevărat poetică.
26. Am scris cîteva, am colaborat cu cîţiva. Cel mai bine, pînă acum, cu Stere Gulea. Altfel, mi-ar plăcea enorm, dacă e să facem asemenea proiecţii, să colaborez cu Kenneth Branagh. Sau, din alte perspective, cu Martin McDonagh.
27. N-am conştientizat-o niciodată, aşa că nu pot spune c-am simţit-o. Totuşi, dispreţuiesc atît de mult comportamentul omului schimbat de putere, încît cred că n‑aş avea cum să simt tentaţia asta.
28. Pe scriitorul Sinclair Lewis. Cel puţin pentru cititorii de limbă română. Poate părea aproape caraghioasă opţiunea mea, ţinînd cont că a luat şi Nobel, fiind primul scriitor american care l-a obţinut. Mie mi se pare însă că, cel puţin la noi, e prea puţin cunoscut. Nedreptăţit deci.
29. Iau ca etalon poporul maghiar, ca să nu mergem mai departe în Vest: oameni civilizaţi, obsedaţi de curăţenie, oameni care ştiu să respecte individualitatea, oameni ambiţioşi şi încăpăţînaţi în ambiţia lor. Da, sînt calităţi pe care tare mi le-aş dori să le trec şi-n dreptul poporului român.
30. Doar dimineaţa, eventual de dinaintea zorilor pînă-n prînz. Iar ca stimulente... Ţigara e cel mai păcătos dintre ele. Muzica, din fericire, e un stimulent nevinovat.
31. Cu promisiunea că tot ceea ce fac înseamnă ceva. De multe ori însă, din păcate, îngerul îmi arată că şi în cazul meu promisiunile nu sînt invariabil acoperite de realitate.
32. Mi-e imposibil să transform în aşteptare ceva ce ştiu că nu va veni. Din fericire, sînt un om optimist, chiar dacă aşteptările-mi sînt foarte mari uneori. Ce-mi doresc totuşi şi-mi dau seama că sînt şanse foarte mici ca dorinţa să mi se îndeplinească ar fi să trăiesc într-o ţară, aici e vorba exclusiv despre România, căci nu mă bate gîndul să plec, în care să mă pot simţi un om normal, înconjurat de oameni normali.
33. Din dorinţa de a-şi crea drum spre alte întrebări, care-l definesc. Pentru că omul, cred asta deşi sună a clişeu deja, nu e definit de răspunsuri, de concluzii, ci numai de întrebările pe care şi le pune.
Emilian Galaicu-Păun
1. Rezistenţa, chit că sunt – ca să citez din iubitul meu Lao Zi – „slab şi plăpînd” (vezi cap. 76 din Dao şi putere: „Omul la naştere este slab şi plăpînd/ iar cînd moare e tare şi ţeapăn (...) Deci/ ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpînd/ pe drumul vieţii apucă”). Distanţa pe care o pun – pe orizontală – între mine şi o anumită lume, care o percepe mai curînd ca pe o scară.
2. „Cred, Doamne! ajută necredinţei mele”, repet şi eu după părintele N. Steinhardt (vezi Jurnalul fericirii).
3. Am fost mai degrabă „transportat”, cuvîntul „fericire” potrivindu-se unor situaţii ceva mai lumeşti.
4. Libertatea umană, care se poate întoarce împotriva celui care şi-a asumat-o. Patria este o mamă (adesea vitregă – de neuitat strigarea unei mame italiene către fiul ei: „Scappa, che arriva la patria!”) cu prea mulţi copii, oricînd se vor găsi unii „gata să-şi facă datoria”. Deloc întîmplător, printre scriitorii mei preferaţi se numără unul Witold Gombrowicz!
5. Cu cîteva luni înainte de a se stinge, am discutat timp de două ore cu Gheorghe Crăciun, mai mult în contradictoriu, despre scriitură (Pupa russa versus Drăguţa lui Şaleapin); aş da foarte mult să reiau discuţia, după ce voi publica romanul (Ţesut viu. 10 x 10), pe care se oferise să mi-l citească, în manuscris, regretatul meu prieten.
6. Acum zece ani aş fi răspuns, fără să ezit, „Da!”. Între timp, n-am stat degeaba, astfel încît în chiar aceste zile dau la tipar un nou volum de poeme, Arme grăitoare, la distanţă de 10 ani bătuţi pe muchie de la Yin Time. Ei bine, singurul „pact faustic” îl încheiasem cu Al. Cistelecan, cel care mi-a aruncat mănuşa, propunîndu-mi acum 2 ani o rubrică la Vatra, la care urma să public cîte un poem pe lună, număr de număr. S-a făcut! Dar numai eu ştiu cît de des mă uitam în calendar, dacă nu cumva am depăşit termenul...
7. Dacă nu mă întrebi, ştiu răspunsul; dacă mă întrebi, încep să am îndoieli. Carevasăzică, sunt îndoit, ceea ce e mai mult decît singularitatea animalului şi mai puţin decît unul-în-trei-feţe dumnezeiesc.
8. Catolicismul se hrăneşte din cultul Fecioarei, Coranul le acorda – pentru prima oară! – femeilor nişte drepturi la care ele nici nu puteau visa pînă atunci. Doar că militanţii – atît creştini, cît şi musulmani (în cazul evreilor, Vechiul Testament debutează practic cu păcatul Evei) – „fac legea” pe pămînt, sigur în numele lui Dumnezeu, după cum îi duce capul. Mă tem că omenirea noastră e cam tare de cap, de vreme ce tocmai fiinţele ce ne aduc pe lume sunt nedreptăţite...
9. Odată şi odată, voi pleca într-o călătorie fără întoarcere, în „Ţara ce nu e”, şi vai! nu pentru a cunoaşte tainele universului... Nimeni nu m-a întrebat dacă „aş accepta” – de ce să mergem mai departe?!
10. La Paris – ori de cîte ori stau cîteva săptămîni la Paris, rupe din mine că nu-s parizian de souche, eu care ştiu oraşul cu ochii închişi.
11. În Evul Mediu, aşa cum apare într-O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, carte pe care am tradus-o din franceză cu sentimentul că mi-aş regăsi patria pierdută.
12. În Fetiţa pe sferă a lui Picasso, pe/în locul bărbatului de pe cub.
13. La ora aceasta, un guvern naţional proeuropean.
14. Comunismul & naţional-socialismul.
15. Să fi fost „acarul Păun” care opreşte sau deviază pe o linie moartă trenul blindat ce-l aducea pe V.I. Lenin în 1917 la St. Petersburg, poate că Moara Roşie nu ar fi însîngerat secolul XX...
16. Am o femeie iubită, la ce bun una perfectă?!
17. Puterea de a-şi recunoaşte slăbiciunile.
18. Episodice – fără să aştept nimic la ieşirea din scenă.
19. Există un om care mi-a făcut, acum nişte ani, un rău enorm - singura mea „răzbunare” este că ori de cîte ori, întîlnindu-mă în oraş, a încercat să se apropie de mine, am trecut nepăsător pe alături.
20. Primesc o mare plăcere dăruind – ceea ce înseamnă, helas!, că „a primi” e pe primul loc.
21. Fiecare în felul său, fără discriminări.
22. Mor după Capriciile lui Paganini, dar de ascultat îl ascult – aproape zilnic – pe Jacques Brel.
23. Pentru a nu ieşi definitiv din copilărie.
24. Aş vrea să am parte de mai multă singurătate, în anumite zile. Şi invers – simt nevoia „să ies” uneori. Dezamăgirile nu lipsesc nici ele, şi într-un caz, şi-n altul...
25. Rară. Citesc foarte multă poezie, dar arareori un text mă cucereşte definitiv. Cum ar fi, de exemplu, poemul lui Virgil Mazilescu „Eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna”.
26. Prefer să văd filmele gata regizate (nu am nici un talent în acest sens) de un Bergman, Tarkovski, Fellini ş.a.
27. Este o putere pe care o exercit asupra mea şi a lumii mele, atunci cînd scriu. Cred că-şi lasă amprenta, această mînă forte – aş putea foarte bine să nu-mi mai semnez textele, oricum s-ar cunoaşte ale cui îs!
28. Omul însuşi nu e nedreptăţit, şi doar fiindcă a mîncat din Pomul Cunoaşterii?!
29. Caracter, de la toate popoarele care-l au (germani, francezi, englezi, chiar şi americani etc.), fără să însemne imitarea cuiva.
30. Scriu şi citesc la orice oră de zi şi de noapte, cum mă prinde nevoia.
31. Exact ca-n poveştile populare, cu „carne de om & sînge de om”, ale mele...
32. Inspiraţia – vine cînd n-o aştept. Uneori, la ore total nepotrivite. Şi mă lasă cu ochii în soare cînd am cea mai mare nevoie de ea.
33. Nu ştiu. De fapt, nu ştiu răspunsul la nici una din cele 33 de întrebări la care tocmai am răspuns – să se afle!
Simona-Grazia Dima
1. Trăirea vieţii prin artă, ca pe o operă de artă continuă, dar şi ca o epifanie. Estetismul, deci, am putea spune, combinat cu trăirea mistică. Pe nedrept mi s-a reproşat detaşarea de real; dar eu, când par cu totul desprinsă de el, văd, de fapt, cel mai bine.
2. Nu. Este nevoie şi de pia fraus, formă de adevăr superior. Cei care nu-i trădau fasciştilor pe cei ascunşi în casele lor nu practicau oare, în mod subtil, adevărul? De aceea, noţiunile de adevăr şi minciună trebuie atent nuanţate. Prin adevăr se înţelege, întâi şi întâi, puterea de a-l trăi, nu neapărat discutarea lui. A trăi adevărul generează o atmosferă impregnată de adevăr, stimulatoare şi pentru alţii.
3. Da, chiar atunci când scriu sunt omul cel mai fericit.
4. Libertatea umană, căci din ea pot deriva şi lucruri de valoare pentru patrie.
5. Să discutăm despre viaţă, despre cum o vede el, opera sa fiind triumful unei anume viziuni. Marii scriitori pot reda viaţa într-un mod întotdeauna uluitor.
6. Nu. Urmele diavolului s-ar simţi şi în operă.
7. Da, dar nu aşa cum au fost ele interpretate îndeobşte.
8. Da.
9. Nu.
10. În Italia.
11. De dragul ţării mele, aş încerca să trăiesc o vreme în Dacia, pentru a scrie o carte în dacă şi un manual al ei, pe care m-aş asigura apoi să le ascund astfel, încât să fie găsite astăzi şi să se pună, astfel, capăt speculaţiilor fantasmagorice legate de limba noastră de substrat. Pentru sufletul meu, aş trăi în Germania, unde aş activa ca membră a grupării Der Blaue Reiter, apoi aş preda artele plastice în cadrul Şcolii Bauhaus (1919-1933), spre a-mi putea exersa o pasiune neglijată şi a beneficia de un climat de excepţie, de o trăire comunitară a actului artistic polimorf. În plus, în acest mod aş avea marea satisfacţie de a fi colegă cu Paul Klee, spirit afin.
12. În Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci şi în tablourile lui Braque.
13. Unul naţional, care să se aplece asupra realităţilor concrete.
14. Faptul că oamenii sunt judecaţi după poziţia socială şi după avere, iar spiritualitatea este considerată numai de domeniul, specializat, al bisericii.
15. Înainte de toate, războaiele.
16. Să fie generoasă şi bună, cu un psihic solid şi emoţii potolite, să fie impermeabilă la bârfă, să nu-şi facă din atragerea bărbaţilor principala preocupare, să fie sensibilă faţă de artă şi cultură.
17. Să fie competent, protector, înţelegător, bun, tăcut, harnic, îndemânatic, bun organizator, capabil să-şi schimbe ideile.
18. Da, unele din rolurile pe care m-a silit societatea să le joc, pentru câştigarea existenţei. Erau/sunt un pic ciudate, iar în aceasta am văzut un semn al destinului: că trebuie să-mi lărgesc aria experienţei.
19. Nu, doar să fac dreptate. Dar am ajuns la concluzia că dreptatea nu aparţine lumii acesteia, ba chiar nici nu poate fi înţeleasă.
20. Da.
21. Marii sfinţi, unii dintre ei şi poeţi. Oare nu sunt aceştia spirite care sfidează regulile lumii? Sf. Francisc, persanul Rumi, Al Halladj, care a murit din cauză că încălca, involuntar, învăţăturile islamice standard, Sri Ramana Maharshi în India, marii poeţi sufiţi.
22. Bach.
23. Pentru a înţelege mai bine viaţa.
24. Nu. Singurătatea scriitorului este una obştească, adică prin ea se întâlneşte cu toţi oamenii şi se dăruieşte tuturor.
25. Am o reală deschidere către orice fel de poezie, mă mândresc cu faptul că detectez poezia oriunde există, sub orice manifestare s-ar ascunde, altfel nu aş putea scrie critică.
26. Cu Frank Capra, John Huston, John Ford.
27. Vag şi arareori. M-am vindecat, cu timpul, de asemenea pulsiuni.
28. Aş dori să-i pun pe locul meritat pe oamenii de ştiinţă şi de cultură români, pe scriitorii noştri mari, care nu au fost receptaţi la momentul potrivit.
29. Exactitatea tehnică nemţească, entuziasmul (şi talentul) italienilor faţă de arta adevărată, rafinamentul franţuzesc, apetenţa francezilor pentru stil, intensitatea şi perfecţiunea în credinţă a Indiei, vitalitatea şi exuberanţa popoarelor Americii de Sud, sportivitatea şi spiritul ştiinţific al englezilor, modul exemplar în care au rezistat în cele mai dure condiţii, în junglă ori în situri arheologice, simţul valorii, graţie căruia au fost capabili să aprecieze şi să integreze în universalitate comorile întâlnite, indiferent căror naţiuni aparţineau acestea.
30. Niciunul. De preferinţă, scriu dimineaţa ori după-masă.
31. Cu o permanentă atenţie şi veghe, cu spiritul critic exercitat obiectiv asupra mea însămi.
32. Aştept ca România să se conducă după principiul meritocraţiei, nu după bârfe şi folclor, să se aşeze apele în viaţa politică, să se termine cu patimile fără rost, să se trăiască normal.
33. Fiindcă îi lipseşte pacea sufletească. Altminteri, s‑ar mira câte răspunsuri găseşte.
Bogdan Creţu
1. Sincer, mi-e greu să mă decid. Ştiu sigur că, în pofida aparenţelor, sunt timid, uneori chiar foarte timid. Din cauza asta par uneori dezinvolt, alteori excesiv de familiar când poate nu este cazul. Nu am învăţat, până la vârsta mea (32 de ani) să spun nu şi din cauza asta m-am trezit adeseori construind tot felul de scenarii politicoase pentru a mă eschiva de la tot felul de lucruri care nu îmi plăceau. În rest, risc să spun că încerc să rămân onest şi consecvent cu mine însumi în tot ce fac. Ce au crezut alţii despre mine? De pildă, că aş fi agresiv, când eu de fapt detest orice stare conflictuală. Că aş fi extrovertit, când eu nu-mi deschid sufletul nici atunci când ar fi cazul. Că aş fi cinic, când totul nu era decât un exerciţiu executat de dragul umorului. Etc., etc., etc.
2. Din păcate, cred că nu mai e posibil aşa ceva. Ar însemna să renunţăm la politică, printre altele. În plan particular, consider că minciuna măruntă, simpatică, inofensivă, care nu ascunde cine ştie ce ticăloşie şi nu încearcă să-i facă rău celuilalt este benignă.
3. Nu ştiu dacă fericit, dar aproape. Dar numai atunci când scriam la prima mea carte. De atunci, am fost adesea mulţumit, alteori supus îndoielii, dar fericit, asta niciodată. Prin urmare, şi acea iniţiere, de la 22-23 de ani o pun pe seama lipsei de experienţă. Mult mai multe momente de jubilaţie am avut citind şi cred că e mult mai important să citeşti decât să scrii. Dacă e să ai ceva de spus, până la urmă scrisul vine de la sine.
4. Riscul este ca aceste sintagme să se fi devalorizat, mai ales că demagogii le-au tot vânturat. Ce înseamnă patrie, mă întreb? Este o noţiune abstractă? Sau ţine de ipostazele politice prin care trece ţara într-un moment dat? Ce înseamnă, prin urmare, datorie faţă de patrie? Nu am fost pus niciodată (şi cred că nici nu voi ajunge vreodată) în ipostaza de a-mi putea trăda patria. Dar, dacă, înainte de 1989, a-ţi trăda patria însemna să spui lucrurilor pe nume, atunci, da, înţeleg trădarea de patrie. Paul Goma la noi, Soljeniţân, la ruşi, au fost oficial trădători, nu? Asta, fireşte, în numele unei libertăţi personale şi, mai larg, umane, pe care o considerau strivită de regimul comunist. Prin urmare, aş opta pentru fidelitatea faţă de patrie, atunci când aceasta nu îţi cere să-ţi sacrifici libertatea care te defineşte ca persoană gânditoare.
5. Lucruri mai curând anoste, care ţin de micile ciudăţenii ale vieţii. În orice caz, aş încerca să îl iscodesc cum vede el lucrurile mărunte, anodine. Cu siguranţă nu l-aş întreba nimic despre opera lui, ci aş încerca să îl cunosc ca om, ca disponibilitate sufletească etc. Cu un scriitor celebru aş dori să discut ca de la bărbat la bărbat, nu ca de la cititor la scriitor.
6. Nu, în nici un caz. Literatura nu are nici o valoare dacă porneşte dintr-un fond ticăloşit. Poate sunt eu învechit, dar cred că arta, în general, ne este permisă pentru a îmblânzi demonii din noi, pentru a ne face, în ultimă instanţă, nişte oameni buni, generoşi etc. În caz contrar, nu îi mai văd rostul. Prin urmare, cred în deviza lui Păstorel Teodoreanu: „În viaţă ce vreau, în artă ce pot”.
7. Sincer? În Geneză. Sigur că o astfel de opţiune nu este logică şi nici măcar întru totul raţională. Teoria evoluţionistă mă poate convinge, dar nu cred în ea. Şi nu caut paradoxul aici.
8. OOO, dar nu o nedreptăţesc, de ce credeţi asta? Îi impun doar o conduită de bun simţ, lipsită de ostentaţie, care este perfect potrivită condiţiei gracile a feminităţii. Discreţia, dăruirea, spiritul de sacrificiu, experienţa maternităţii - iată care sunt marile trăsături care definesc feminitatea şi care fac din femeie o fiinţă superioară bărbatului, mult mai legat de valorile teoretice.
9. Nu, în nici un caz, pentru că, pe de o parte, nu mor de curiozitatea de a cunoaşte Universul (mi-e de ajuns, cu asupra de măsură, universul ăsta mărunt în care îmi fac veacul), pe de altă parte, pentru că nu aş putea trăi fără familie şi prieteni. La ce bun o bucurie pe care nu o poţi împărţi cu alţii?
10. Habar nu am... Probabil în Paris, din motive culturale sau într-o ţară mediteraneană, din motive de climă. Dar acum asta a devenit posibil, distanţele între Bucureşti şi Iaşi sunt aproape aceleaşi ca între Chişinău şi Paris. Dacă le măsurăm nu în kilometri, ci în ore.
11. Interesul meu este faţă de Evul Mediu, dar mă tem că nu mi-ar fi plăcut prea mult să trăiesc pe atunci. Cred că în Antichitate lucrurile erau mult mai simple şi mai frumoase. Dar, în orice variantă, depinde foarte mult de starea socială, pentru că viaţa unui senior nu era aceeaşi cu a unui ţăran sau cea a unui occidental nu semăna cu cea a unui asiatic. Prin urmare, nu doar epoca este hotărâtoare.
12. Dacă aş vrea să fiu frivol, v-aş răspunde că în Originea lumii a lui Gustave Courbet sau în Danae al lui Klimt. Dar, cum ţin să rămân în tonul celor scrise mai înainte, mă răzgândesc şi răspund altfel: culmea este că nu mi-aş dori să intru în tablourile pictorilor care-mi plac cel mai mult: Caravaggio, Leonardo, Bosch, Van Gogh, Munch. Prin urmare, mă opresc la Renoir, pentru că e foarte luminos. Dar nu aş spune nu nici unui mic dejun pe iarbă, ca la Manet.
13. Dar de ce sau-sau şi nu şi-şi? Aşa am avea măcar şansa ca unul să corecteze erorile celuilalt.
14. Nu prea cred că îmi pot da cu părerea. Sunt atâtea, dar chiar cea mai mare nu o pot indica.
15. Pentru că suntem români, aş interveni în 1946 şi aş face ceva să nu se instaureze regimul comunist la noi. Dar, pentru asta, probabil ar fi trebuit să intervin mai devreme, în timpul războiului mondial sau mai devreme, în 1917 sau şi mai devreme, în timpul revoluţiei franceze. Serios acum, cred că tot ce se întâmplă pe lumea asta are o justificare, nu doar istorică.
16. Soţia mea. Şi nu o spun de ochii lumii sau din curtoazie faţă de ea. Şi, cum altfel, mama. Adică femei devotate, frumoase, inteligente, altruiste, cu simţul umorului. Exact aşa cum are nevoie un bărbat imatur ca mine.
17. Verticalitatea, onestitatea, simţul umorului, bunul simţ, care depind, toate, de inteligenţă. Un om inteligent nu are cum fi altfel.
18. Da, din păcate, da. Mă trezesc de multe ori în contexte care nu-mi convin, în lumea academică sau literară şi îmi spun că, de fapt, eu trebuia să stau acasă să mă joc cu fiul meu sau să citesc o carte bună. Când particip la întâlniri lipsite de substanţă, în care impostura este amabil acceptată de toată lumea, ca o convenţie de la sine înţeleasă, am un acut sentiment de pierdere a vremii.
19. Când eram mai tânăr, da, dar, de regulă, la mijloc era vreo fată disputată. Orgoliul era cel rănit şi, ştiţi foarte bine, nu te joci cu orgoliul unui adolescent care se crede bărbat. Acum, nu cred că răul plătit răscumpără răul pe care ţi-l face altul.
20. Îmi place şi să dau, şi să primesc. Şi nu din egoism, nici din vanitate. Pur şi simplu, e plăcut să provoci bucurie unor oameni la care ţii şi e la fel de plăcut să vezi că altora le pasă de tine. Sper că plăcerea asta nu porneşte din egoism.
21. Eu cred că cei care au făcut cel mai mult pentru „emanciparea spiritului uman” au fost mereu scriitorii, artiştii în general şi filosofii. Cel mai simpatic îmi este Socrate, pentru că te învaţă să gândeşti cu capul din dotare.
22. Mozart, pentru că amestecul de ludic şi gravitate mi se potriveşte foarte bine.
23. De ce scrie literatură, de ce pictează, de ce se retrage, în genere, în lumi alternative? Ca să fugă de sine, de prezent, ca să-şi creeze iluzii, de care are nevoie pentru a suporta lumea şi pentru a se suporta pe sine. O fi un clişeu ce spun, dar aşa stau lucrurile.
24. Da. Înainte îmi plăcea, acum nu o suport, pentru că mă pune faţă în faţă cu anumite dedesubturi ale mele pe care nu le tolerez şi de care încerc să fug mereu. Pe de altă parte, dacă e doar temporară, am nevoie de singurătate. Pentru a lucra, de pildă.
25. E simplu, nu agreez poezia în funcţie de formule. Recunosc că nu prea înghit poezia pe care o simt prea „făcută”, unde percep efortul de a construi emoţia, dar nu aş generaliza. Nu prea îmi place nici poezia încărcată de metafore chinuite. Şi aici, autenticitatea mi se pare cea mai bună soluţie.
26. Cu Tinghiz Abuladze sau cu Fellini.
27. Nu. Puterea înseamnă responsabilitate faţă de ceea ce ţi-ai asumat când ai ales să îi reprezinţi pe alţii, iar eu sunt o fire mult prea comodă pentru asta; în plus, îmi place prea mult ceea ce fac pentru a da viaţa mea tihnită de om care citeşte şi scrie, care vorbeşte cu studenţii despre literatură pe o funcţie care să-mi creez vertijul importanţei pe care, vezi, Doamne, aş căpăta-o astfel.
28. Cum doar ce am terminat de citit cartea lui Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, aş fi tentat să răspund: ursul. Altfel, nu mă pot decide, de mic am ţinut cu cei nedreptăţiţi.
29. E simplu: seriozitatea nemţească. (Pariez că asta vor răspunde cei mai mulţi)
30. Scriu pe la prânz, pentru ca mintea să mi se aşeze. Stimulente? Mă gândesc îndelung la ceea ce urmează să scriu şi, oricum, dacă simt că nu merge de la sine, nu trişez şi renunţ. Am nevoie de o stare favorabilă scrisului, pe care nu mi-o pot induce pur şi simplu cu toate că, uneori, e de ajuns să mă apuc, că totul alunecă de la sine.
31. Cu poante şi cu încercarea mea permanentă de a nu-i afecta pe ceilalţi prin ceea ce fac.
32. Să mă fac om mare.
33. Ca să fugă de răspunsuri, ca să fugă de alte întrebări, ca să afle unele lucruri. Ştiu eu, în ultimă instanţă, ca să se cunoască, ceea ce nu e întotdeauna recomandabil. Şi nici posibil până la capăt.
Daniel Cristea-Enache
1. Tăria de caracter. Aroganţa.
2. Fără minciună nu există adevăr, deci pentru a trăi în adevăr trebuie să fie şi minciuna prin preajmă.
3. Aproape tot timpul.
4. Încercând să-mi fac datoria de fiecare dată, vreau totuşi să rămân un om liber.
5. Ce ar avea el chef.
6. Nu. Care ar mai fi meritul meu?
7. Cu sufletul, în Geneză. Cu mintea, în Darwin.
8. Are şi ea compensaţiile sale...
9. Doamne fereşte!
10. Italia sau Grecia.
11. În epoca lui Carol I.
12. În nici unul. În cel mai rău caz, într-o kermeză bruegeliană.
13. Nu le văd disjunctive, astfel că le prefer pe amândouă.
14. Comunismul.
15. Aş elimina şarpele din schema paradisiacă, aducând în loc un acvariu cu guppy şi xifo, şi blocând astfel începutul Istoriei.
16. Orice adevărată mamă este femeia perfectă.
17. Curajul.
18. Nu prea.
19. Când eram în şcoala generală.
20. Îmi place, evident, să primesc. Dar a da are intensitate şi aură.
21. În plan ficţional, Don Quijiote. În plan real, Einstein.
22. Mozart.
23. Pentru a scăpa de singurătate şi a suspenda Timpul.
24. Uneori.
25. Poezia modernă. Orice text performant în codul său.
26. Cu Constantin Popescu.
27. Da, însă mi-a trecut repede. Puterea înseamnă mega-responsabilitate.
28. George W. Bush.
29. Consecvenţa germană.
30. Scriu oricând găsesc timp şi linişte în casă. O cană cu cafea are un efect psihologic garantat.
31. Cu dragostea mea pentru alţi oameni.
32. Tot ce trebuie să vină, va veni.
33. Pentru că îi pasă.
Marius Chuvu
1. Loialitatea, aş zice. Nu sînt harnic deloc.
2. Cred în virtuţile soft ale minciunii.
3. Nu cred că scrisul e responsabil cu fericirea. Dar cunosc liniştea interioară şi, uneori, chiar entuziasmul scrisului.
4. Libertatea, căci o înţeleg şi am nevoie de ea.
5. Despre cai, jazz şi filme.
6. Dacă pactul m-ar transforma într-un mare muzician, da.
7. Cum nu sînt nici teolog, nici om de ştiinţă, cred cu tărie în amîndouă.
8. Mă deranjează mai mult misoginismul academic (vezi critici literari precum Alex Ştefănescu sau Eugen Simion) şi cel din mass-media (vezi felul în care sînt tratate femeile din politică).
9. Da, dar nu atît pentru cunoaşterea „tainelor Universului”, ci pentru însăşi călătoria în spaţiu.
10. Anglia.
11. Nu departe, anii ’60.
12. În oricare din cele pictate de Edward Hopper.
13. Guvern european.
14. Nu m-am întrebat niciodată.
15. Dar ce e istoria? Nu cred că mi-aş asuma vreodată schimbarea cursului istoriei.
16. Am, dar e imperfect şi, în nici un caz, final.
17. Inteligenţa, umorul, curajul, curiozitatea.
18. Nu, din fericire.
19. Da, am văzut o dată un tip lovind o femeie...
20. Îmi place să fac surprize.
21. Mulţi: Isus, Sade, Jimi Hendrix, Ornette Coleman, Sacha Baron Cohen.
22. Beethoven, Miles Davis şi Roger Waters.
23. Ca să trăiască.
24. Uneori.
25. Îmi place poezia.
26. Cu Michel Gondry, Andrei Zvyagintsev şi Almodovar.
27. În copilărie.
28. Iuda.
29. Responsabilitatea/perfecţionismul german.
30. Scriu noaptea şi scriu numai cu muzică (aleasă special în funcţie de natura textului). Iar cînd sînt prea obosit să beau vin, ronţăi morcovi.
31. Cu somn.
32. Vorbirea mamei mele.
33. Asta e o întrebare retorică?
|
Inapoi la cuprinsul numarului