Mariana Codruţ şi rechinii pitiţi sub trufe

Ca traducătoare de limba franceză şi limba română în limba germană am început, nu demult, cu entuziasm să încerc promovarea literaturii străine în spaţiul germanofon. Am descoperit că din două motive sunt într-o situaţie mai complicată în ceea ce priveşte literatura română.

Primul ţine de situaţia pieţei de carte germane, care este saturată şi pentru care România încă nu a intrat în cercul celor care sunt luaţi cu adevărat în seamă. Traducătorul din limba română trebuie să fie şi un fel de agent. La edituri ajung sute şi sute de manuscrise. O carte dintr-o „limbă mică”, cum se zice în mod supărător la noi, cât ar fi de bună nu ajunge a fi luată în seamă decât dacă este foarte lăudată şi într-o altă ţară sau impusă de o persoană cu nume greu (însă din ce în ce mai puţini sunt cei care îndrăznesc să impună ceva din convingere – prea constrângătoare sunt criteriile financiare). Piaţa literară germană, care are angajaţi mai mulţi manageri decât lectori sau critici, este greu de pătruns pentru un scriitor român.

Al doilea motiv al problemelor mele de traducător-agent provine din interiorul pieţei române, care – aşa se vede din exterior – îşi compromite singură literatura. În ultimul timp s-au tradus câteva cărţi în germană, dintre care au ajuns să fie cât de cât discutate cele semnate de Mihail Sebastian (Jurnal) şi Mircea Cărtărescu (Orbitor, partea I). Au fost traduşi şi alţi scriitori - cei care şi-au făcut promovarea insistentă pe toate căile, care au făcut ceea ce se numeşte „networking”. Literatura franceză este intens observată şi evaluată în Germania. Din literatura română, în schimb, ies la iveală doar cei care se impun, cei care cunosc butoanele pe care trebuie apăsat – evident, aceşti reprezentanţi ai literaturii române în Germania nu sunt neapărat cei mai valoroşi. Poate fi un scriitor bun şi autentic în acelaşi timp şi propriul lui manager? O să fiu romantică, dar mi se pare respingătoare ideea unui scrii­tor care îşi laudă singur marfa, ca la piaţa de peşte. Să scrie, să zică ce are de zis despre viaţă şi lumea sa, dar să nu se gândească dacă îşi poate vinde „marfa” sau nu. Promovarea este sarcina criticilor literari responsabili, a festivalurilor şi a  premiilor.

Am asistat vineri 13 noiembrie şi sâmbătă 14 noiembrie la un spectacol confuz şi absurd, dar care pare a fi expresia unei stări mai generale. A avut loc la Iaşi festivalul „Petrecere cu poezie, prieteni şi trufe de ciocolată”, ediţia a II-a. Organizatorul evenimentului, Emil Stratan, invitase zece poeţi: Liviu Antonesei, Caius Dobrescu, Lucian Vasiliu, Paul Vinicius, Florin Iaru, Ioana Crăciunescu, Pavel Şuşară, Ovidiu Genaru, Adrian Popescu şi Mariana Codruţ. În juriul căruia i-a revenit sarcina să acorde trofeul festivalului erau: Alexandru Călinescu, Alex Ştefănescu, Petru Cimpoeşu, Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Ioan Cristescu şi Ion Mureşan. Vineri s-au desfăşurat lecturile. Până aici totul era normal, în afara faptului că de pe singurul afiş pe care l-a găsit un prieten la librăria Junimea nu se putea afla nici locul, nici ora evenimentului şi că am căutat degeaba cele două expoziţii care au fost anunţate ca având loc vineri şi sâmbăta.

Poeziile recitate erau unele mai convingătoare, altele mai amuzante, dar festivalul a avut parte şi de un moment magic. Se simte când în sală este linişte absolută la recitare, când aplauzele nu se mai termină şi îl obligă pe scriitor să se mai ridice din scaun, când moderatorul zice – vizibil sub influenţa emoţiilor – că cel mai frumos este când scriitorul îşi recită el însuşi versurile, când după aplauze oamenii vorbesc câteva secunde între ei dând din cap că da. Aceasta a fost atmosfera în sală, vineri seara, când a citit poeta Mariana Codruţ. Nu vorbesc despre sentimentul meu subiectiv – am auzit peste tot laude de la critici că ea a reuşit să transmită cu adevărat o emoţie, de la poeţi, cum că a fost cea mai bună, că au fost, cu toţii, impresionaţi.

La lectură a fost prezent, ca spectator, şi poetul Emil Brumaru: „Când a început să citească Mariana Codruţ, am tresărit deodată. Până atunci cuvintele curgeau uniforme pe lângă ureche. Am auzit, uluit, Poezia. Avem mulţi poeţi foarte buni în România, dar care nu reuşesc să atingă sufletul publicului. Mariana Codruţ este naturală, nu se dă mare şi transmite, lucru rar, o emoţie reală şi puternică. În seara respectivă numai ea a reuşit să emoţioneze cu adevărat  publicul. Sala a amuţit, electrizată. A trecut un înger, vorba lui Cehov. Până acum este tratată, din inerţie, ca o poetă de planul doi. Este nedrept, pentru că Mariana Codruţ e fără îndoială poetă de primul rang. Nu-i percepută la valoarea ei adevărată şi ar trebui să-i fie dat un bobârnac ca să iasă la iveală odată! Mă aşteptam să facă asta juriul.”

A venit seara de sâmbătă şi nu mai rămăsese nimic din atmosfera entuziasmată din seara precedentă. La distribuirea „premiilor” am rămas stupefiată. Momentul pe care îl aştepta sigur majoritatea publicului – şi anume să se înmâneze trofeul poetei Mariana Codruţ – pur şi simplu nu venea. Şi nu doar atât: nu era prezent pe scenă să ţină un mic discurs nici preşedintele juriului, Alexandru Călinescu – care a lipsit şi de la lectură, şi de la jurizare, dar de data aceasta a onorat totuşi festivalul cu prezenţa lui –, nici alt reprezentant al juriului şi nici sponsorii nu au putut să-i felicite direct pe câştigători. A urcat un poet după altul să primească câte o hârtie pe care se scria „premiu pentru eleganţă” sau „pentru curajul sondării abisurilor proprii” sau ceva de genul acesta şi caietul festivalului. Doar când a venit rândul Marianei Codruţ, cineva din public a cerut: „O poezie!” , aşa că poeta a transmis publicului un mesaj, citind poezia ei cu titlul „patria mea”: „patria-bună-mamă parcă / pe noi nu ne vrea: ca pe-o sar- / cină toxică ne respinge patria / pe noi („români maghiari germani / şi alţii”) – simplii săi cetăţeni.”

Apoi s-a perindat pe scenă, fără să mai zică nimic, şi câştigătorul trofeului festivalului, Adrian Popescu. Celălalt trofeu – premiul de excelenţă – a fost oferit filosofului Mihai Şora. Totul s-a petrecut foarte repede, fără nici o urmă de solemnitate. Toată povestea asta mi-a amintit în mod ciudat de distribuirea premiilor către elevi, din vremea când eram pionier în şcoala mea din RDG: o ceremonie mecanică, în care erau lăudaţi toţi, în afara minţilor strălucite. M-a dezamăgit evenimentul de sâmbătă seara mai ales pentru că festivalul a avut intenţia foarte lăudabilă să fie alternativ. Ar fi fost ocazia cea mai bună să se dea premii din convingere artistică şi astfel să se arate o apreciere meritată şi celor care sunt prea des ocoliţi, pentru că sunt mai colţoşi, mai independenţi şi „periculoşi” pentru că îşi apără valorile – cum, de alt­fel, este şi normal, altminteri fiind poeţi amorţiţi. Momentul a fost ratat, nu numai pentru că decizia juriului – care a păgubit-o pe Mariana Codruţ de trofeul festivalului, pe care-l merita – a fost în contra tuturor indiciilor pe care le-am amintit mai sus, ci şi pentru că felul în care a fost transmis l-a devalorizat pur şi simplu. Nu îmi dau seama cum s-a luat decizia – numai din afară pot observa spectacolul acesta ciudat. Efectul meu de alienare a devenit şi mai puternic când am citit a doua zi după încheierea festivalului, în Ziarul de Iaşi, articolul semnat de Valeriu Gherghel, cu vorbe exclusiv laudative pentru spectacolul acesta care pentru el a fost „complex, rafinat şi pentru «connaisseurs»”. Dacă măcar presa şi-ar face treaba punând lucrurile la locul lor!...

Ca traducătoare, mă întristează faptul că mi s-a fortificat sentimentul că între motivele de jurizare simpla calitate literară nu este neapărat cea mai importantă, iar cele decisive îmi rămân obscure. Este foarte greu pentru un traducător să promoveze o literatură în ţara lui, dacă scriitorii valoroşi nu sunt respectaţi în propria lor ţară.

1