Aliona Grati şi dialogistica romanului basarabean

Aliona Grati a debutat editorial cu volumul Magda Isanos. Eseu despre structura imaginarului, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2004, după care a urmat Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20-’30, Chişinău, AŞM, Editura Elan-Poligraf, 2007. Noua ei carte – Romanul ca lume postbabelică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc este, cel puţin pentru mine, aproape o revelaţie şi consacră un nume în naratologia românească. Este adevărat: o serie de capitole sub formă de articole au apărut, în  ultimii doi-trei ani, în revistele Metaliteratură (al cărei redactor-şef a devenit de curând) şi Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, dar surpriza ţine de bogăţia relaţiilor dialogale în romanul basarabean, relaţii pe care nu le descopeream, iar dacă le-am intuit, nu am încercat să le conştientizăm. Cu atât mai mult acum, când, după ’90 încoace, lumea se arată sceptică nu numai în privinţa romanului basarabean, dar şi faţă de romanul din România, care, aşa cum afirmă Ion Simuţ, nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa.

O societate închisă, cum era cea comunistă, n-a favorizat decât perspectiva totalitară, monologică, de abordare a vieţii, o perspectivă care, excesiv aplicată în critica sociologismului vulgar, a deformat fenomenul literar în mod lamentabil. Chiar şi naţionalismul plăpând din romanul anilor ’60-’80, de altfel o reacţie firească la internaţionalismul de cazarmă, nu stimula dialogul intercultural, nu putea înlesni nici el şansele pe care le oferă o societate deschisă cu valorile ei cosmopolite. Cele trei-patru romane antologice, mai mult sau mai puţin izbutite, dar toate de inspiraţie rurală, semnate de Vladimir Beşleagă (Zbor frânt, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine), Vasile Vasilache (Povestea cu cocoşul roşu) şi Ion Druţă (Povara bunătăţii noastre), au în centru personaje care se diferenţiază de majoritatea colectivităţii, oarecum parvenită, adaptată la condiţiile „vieţii noi”. Exemplare în acest sens sunt cuplurile Filimon şi Nichifor Fătu, Serafim Ponoară şi Anghel Farfurel, Onache Cărăbuş şi Mircea Moraru, protagonişti care pun în dialog diferite mentalităţi şi ideologii.

Cu foarte rare excepţii, romanul şi astăzi rămâne a fi interpretat nu ca un ansamblu de voci, de stiluri, ideologii aflate în dialog, ci este examinat unilateral, monologic, adică dintr-un punct de vedere privilegiat (fie acesta al naratorului omniscient şi omniprezent, fie al unui protagonist). Aliona Grati revine în forţă la „teologia dialogică” a lui Martin Buber şi dialogistica lui Mihail Bahtin, asimilând creator şi ideile lansate de Julia Kristeva, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette şi de „noii bahtinieni” americani: Michel Holquist, Gardner, Malcolm V. Jones, Robert L. Belknap, David Bohm etc., fără a face abstracţie şi de cercetările actuale ale bahtinologilor ruşi: V.C. Bibler, T.F. Plehanova etc. Ea fundamentează un model hermeneutic nuanţat şi bine articulat, structura dialogică a romanului e concepută la diferite straturi şi paliere, iar polifonia e ilustrată nu doar prin cuvântul bivoc, construcţia hibridă sau plurilingvism, cum s-a procedat rar de tot şi foarte timid în critica românească. Adevărul axiomatic – problema centrală a teoriei prozei este cuvântul bivoc – (tot aşa cum în teoria poeziei e simbolul) stă la baza demersului exegetic cu ample şi profunde contextualizări sau intertextualizări. Cuvântul bivoc e trecut uneori prin aparatul Röntgen, alteori e pus la cântar şi decelat în intuirea unui cronotop rabelaisian, spre exemplu, la un Paul Goma (un argument foarte serios în polemica privind scrisul acestui, vorba lui Eugen Ionesco, „Soljeniţîn român”).

Remarcabile sunt observaţiile autoarei referitoare la poetica romanului contemporan. Modelul ei de analiză pe text are mereu în calcul relaţia intersubiectuală (deci dialogică), mutuală şi cooperantă dintre „autor-narator-personaj-cititor” în vederea creării „unităţii relative de sens” (Bahtin), model la care Aliona Grati ajunge după un lung şi antrenant periplu în istoria dialogisticii moderne, evidenţiind şi contribuţiile altor discipline umanistice ca filosofia, hermeneutica, lingvistica la crearea unei viziuni integratoare. Acest studiu de dialogistică a romanului se proiectează pe un fundal mai larg de  „(re)antropologizare a disciplinelor umaniste” şi pe unul mai special, al ştiinţei literare marcate de trecerea „de la text spre intertextualitate şi dialogism” (I. Plămădeală). Pornind de la propunerea lui Paul Ricoeur („poate cea mai influentă încercare de conciliere a poziţiilor contradictorii ale celor două mari direcţii de cercetare a textului: semiotica structuralistă şi hermeneutica”), autoarea distinge, în linii mari, două tipuri de dialogism – interacţional (care trimite la multiplele aspecte ale schimbului verbal al subiecţilor, la relaţia dialogică) şi intertextual (ce se referă la fenomenul „citării” în sens larg) – asupra cărora îşi orientează atenţia, operând după necesitate şi cu instrumentele metodologiei bahtiniene şi a cele instituite de J. Kristeva, G. Genette sau L. Jenny. Totul pentru a crea o alternativă la relativismul poststructuralist, la fragmentarea postmodernă a naraţiunii subiective, dar şi la tendinţa de a vedea nelimitat realitatea fragmentat şi fragmentar.

Aliona Grati vede romanul ca pe o unitas multiplex, o organizare conştientă a dialogului dintre voci, în acelaşi timp, este acceptat şi faptul că orice operă se deschide şi către o altă dimensiune, cea a textului-intertext ca depozit al codurilor narative sedimentate în inconştient.  Lumea romanului este una a polifoniei, a „vocilor-conştiinţe” cu poziţie axiologică care se aud reciproc, se încrucişează, vin cu răspunsuri, asigurând creaţia şi schimbul de sens fără de sfârşit. Astfel că, „instituind o lume a libertăţii, a manifestării carnavaleşti, romanul creează o opinie plurilingvă concretă despre lume”, reînnoită şi completată de interpret din locul său unic în istorie, ceea ce o face pe autoare să creadă că lumea romanului nu mai este rezultatul unei „obiectivităţi ontologice riguroase, ci al unei intersubiectualităţi interactive creatoare”, acestea manifestându-se într-o formulă romanescă eterogenă. De aici şi atitudinea simpatetică a Alionei Grati faţă de ipoteza lui Umberto Eco privind reevaluarea „socialmente pozitivă” a fenomenului Babel, examinată în studiul său În căutarea limbii perfecte, în care ilustrul teoretician reactualizează, în fond, ideea reiterată altădată cu insistenţă de Bahtin: „…textul (spre deosebire de limbă ca sistem) niciodată nu poate fi tradus până la urmă, căci nu există un potenţial limbaj unic al textelor” (Проблема границ техта. Техт как высказывание). Textul artistic, mai cu seamă romanul, este „expresia conştiinţei lingvistice galileene”: polifonie şi polifonism, pluriglosie şi plurilingvism, heteroglosie şi heterolingvism, deci – o „lume postbabelică”. Autorului îi reuşeşte configurarea unei astfel de lumi doar dacă are „darul vorbirii indirecte” (Bahtin), exprimat prin mânuirea abilă a unor „strategii dialogice” de „înzestrare a celuilalt cu voce” (C. Thomson).

E de mirare, la prima vedere, că  modelul romanului basarabean postsovietic e reductibil, în viziunea cercetătoarei, la patru romane: Din calidor de Paul Goma, Spune-mi Gioni! de Aureliu Busuioc, Schimbarea din strajă de Vitalie Ciobanu şi Gesturi de Emilian Galaicu-Păun. Aceste romane, după Aliona Grati, sunt în măsură să ilustreze faptul că scriitorii români de la est de Prut au răspuns celei mai mari provocări a momentului actual – integrarea în spiritul şi mentalitatea europeană şi deschiderea spre alte orizonturi culturale – prin crearea unei alternative la modelele monologice, închise în sine, de reprezentare a omului şi a realităţilor sociale.

Proza lui Ion Druţă, în lipsa unei literaturi autentice, a cultivat generaţii de cititori hipersensibili la un soi de dulce sentimentalism, la un tip de realism naiv şi liricoidal. În toate timpurile lirismul sentimental, o formă elementară de reflectare a vieţii, e menit oarecum să compenseze insuficienţele unei realităţi acerbe, crâncene şi dure, cu atât mai mult în condiţiile de ocupaţie, ale unui cotidian la limitele subzistenţei. Mizeria existenţială a avut, în plan artistic, exaltarea unui idilism naiv şi rudimentar, cu teme, subiecte, personaje şi conflicte artificiale, nu rareori inventate. La polul opus al acestei literaturi se află Paul Goma. Iată de ce selectarea acestor nume are nu numai raţiuni polemice, dar şi intenţii demonstrative în relevarea paradigmei dialogice a romanului basarabean.

Mana lui Paul Goma este altfel decât satul lui Ilarion din Martorul lui Vasile Gârneţ, altfel decât Ch-ăul lui Emilian Galaicu-Păun, decât câmpul de manevră al personajelor lui Ghenadie Postolache sau decât Bolţiul lui Anatol Moraru (cu excepţia campusului universitar); universul scriitorului cu viziuni cosmopolite figurează tipul de basarabean deschis spre comunicare, cu o conştiinţă carnavalizată, aflată „în prag” şi „la graniţă” cu alte lumi. Aceste din urmă modele negative de universuri dezumanizate, precum şi cel creat de Aureliu Busuioc („Majoritatea personajelor din romanul Spune-mi Gioni! ilustrează conştiinţe alterate de năluca comunismului, spirite gregare mutilate de maşinăria securisto-kaghebistă, indivizi docili care se mişcă într-o lume unde toţi vorbesc într-un exasperant unison propagandistic”), exprimă tendinţa de a polemiza cu orice autoritate socială, ideologică sau cu tendinţa unora de a scrie reţeta universal valabilă de adevăr. Romanelor lui Vitalie Ciobanu şi Emilian Galaicu-Păun le-ar reveni în economia acestei demonstraţii rolul de a experimenta noi formule care să restabilească dimensiunea dialogului social în romanul postmodernist.

Deosebit de interesante sunt observaţiile autoarei despre melanjul stilurilor în romanul postmodernist, despre formula lui eterogenă. Nu ne par deloc bizare afirmaţiile: „Felul în care Emilian Galaicu-Păun vede lumea şi textul, viaţa şi literatura denotă gustul pentru pluralismul postmodernist şi refuzul ostentativ al proiectului unei singure variante de lume impus de totalitarisme. Modul discursiv al acestei atitudini se realizează fie prin explorarea resurselor limbajului şi proliferarea experimentală a scriiturilor (Barthes), fiecare având în sine un proiect de lume sau constituind un fragment dintr-un univers mistic, unic şi imens, încifrat în galeriile labirintice ale bibliotecii turnului Babel (Borges), fie prin reactivarea dialogului dintre creatorii tuturor timpurilor, adică  a acelor experienţe post- sau de după prăbuşirea celebrei construcţii, eveniment soldat cu spectaculosul fenomen confusio linguarum. Având toate datele unui «modernism radicalizat», această scriitură se emancipează totuşi de obsesia producerii monologice a unei lumi ideale, universal valabile, prefigurând şi fiind deschisă şi spre o viziune alternativă, împărtăşită asupra realităţii”.

Sugestivele şi foarte meticuloasele analize din prezentul volum ne fac să credem că Aliona Grati este un critic cu o viziune nouă, gândeşte dialogal şi are ce ne spune.

1