Neuitarea, singura etică(Monica Lovinescu, Etica neuitării)

Etica neuitării include texte scrise de Monica Lovinescu pe parcursul a 50 de ani, din 1961 până 2001. Editorul Vladimir Tismăneanu afirmă în prefaţă că au fost selectate textele care prezintă „argumente imbatabile pentru a nu uita” (p. 6) şi care conturează o tulburătoare etică întemeiată pe memorie.

Deoarece nu am scris nimic vreodată despre Monica Lovinescu, îmi permit să exprim acum o mai veche nedumerire. Aflată la Paris în toţi anii comunismului, Monica Lovinescu ar fi putut să-şi actualizeze în operă potenţialităţile literare, mai ales că publicase proze în anii studenţiei, sau să facă o carieră academică, sau – că tot s-a aflat în capitala atâtor posibilităţi (nu neapărat frivolităţi) academice – ar fi putut să se afilieze structuraliştilor sau telquel-iştilor sau post-structuraliştilor, toţi cândva în vogă, sau să facă psihanaliză care a fost, desigur, la modă (ne vine imediat în minte numele Iuliei Kristeva care, odată ajunsă din Bulgaria la Paris, le-a făcut pe toate). Monica Lovinescu însă a ales să facă un lucru care atunci părea fără izbândă: s-a opus comunismului. Verticalitatea morală şi onestitatea intelectuală a autoarei face ca în această carte cuvinte (prea uzate în discursurile altora) precum  „mărturie”, „curaj”, „adevăr”, „memorie” să sune ca şi cum ar fi rostite/scrise în prima zi. Iar precizia şi rigoarea argumentului, interogarea neîncetată a tuturor sensurilor de-a gata şi demontarea ideologiilor de oriunde, de stânga dar şi de dreapta, fac din Etica neuitării  o carte de gândire etică şi politică de raftul întâi.

Una din modalităţile de a se opune şi a rezista comunismului este recursul la memorie. Etica întemeiată pe neuitare se constituie în toţi aceşti 50 de ani în care sunt scrise textele şi nu numai, după căderea comunismului, ca un răspuns la întrebarea „Cum să ne amintim trecutul?”, după cum ar putea presupune posibilul cititor. Astfel, în 1965, în articolul 15 ani de la moartea lui Orwell, Monica Lovinescu scria „În 1984 revolta omului se identifică cu redescoperirea memoriei. În fond, nu este 1984 o pledoarie pentru memorie?” (p. 51). Monica Lovinescu aminteşte că totalitarismul, după cum a observat şi Hannah Arendt, cere transformarea neîncetată a trecutului, astfel încât trecutul să corespundă utopiei pe care sistemul totalitar o aplică. Iar sistemul totalitar comunist a însemnat o radiere continuă nu numai a trecutului, ci şi a persoanelor care nu vroiau să se despartă de trecut. O fiinţă înghiţită de un lagăr de concentrare sau de o închisoare de tip totalitar trebuia să dispară, iar pentru o deplină radiere a trecutului trebuia să dispară şi amintirea acestei fiinţe, de aceea în vizorul poliţiei secrete (sovietice dar nu numai) intrau toţi cei care aveau vreo legătură – familială sau de altă natură – cu victima aleasă: „Ţările cu adevărat totalitare nu-şi pot oferi luxul cimitirului şi al memoriei” (1973, p. 141). Deoarece uitarea forţată e o trăsătură consubstanţială regimului totalitar, Monica Lovinescu consideră că „momentul determinant de trecere dintr-un sistem totalitar într-unul de dictatură a fost acel al apariţiei primelor mărturii asupra lagărelor, închisorilor şi supravieţuitorilor” (p. 142).

În 1973, Monica Lovinescu scrie că în Arhipelagul Gulag  „Conştiinţa mărturiei ca datorie supremă e dusă până la ultimul ei punct de incandescenţă. Arhipelagul Gulag se confundă cu însăşi memoria URSS” (p. 136), la fel ca şi cărţile altor mari mărturisitori din URSS – Ahmatova şi Mandelstam. Mărturiile sunt piatra de temelie a eticii memoriei, iar lipsa mărturiei duce la culpabilitatea victimelor, căci tăcerea victimei este o pactizare cu călăul, o legitimare a abuzurilor şi violenţelor comise. Ca şi Arendt sau Soljeniţîn, Monica Lovinescu afirmă că cei care tac au partea lor de vină şi responsabilitate asupra ororilor, din cauza tăcerii şi lipsei de revoltă faţă de ce li se întâmplă: „Cum de-am permis această baie de sânge?”, „De ce tac victimele?”, „Martorii de ce nu vorbesc?”, „Cum de nu li s-a uscat limba-n gură de atâta tăcere?” (1975, p. 162) sunt întrebările strigătoare la cer din Memoriile Nadejdei Mandelstam asupra cărora dna Lovinescu revine în mai multe texte.

În totalitarism neuitarea şi memoria erau promisiunea unui sens pentru cei care rămăseseră faţă în faţă cu oroarea extincţiei. Ana Ahmatova, în prefaţă la Requiem-ul său, scrie „În anii de groază ai marii epurări am petrecut 17 ani făcând coadă în faţa închisorii din Leningrad. Într-o zi cineva m-a recunoscut. O femeie cu buzele învineţite de frig, care se afla undeva în spatele meu şi îmi ştia numele, a ieşit din amorţirea de care eram toate cuprinse şi m-a întrebat la ureche: „şi ceea ce trăim noi acum ai putea să descrii?”. I-am răspuns: da, pot. În acel moment un fel de surâs a trecut peste ceea ce fusese altădată un chip de om” (citat la p. 57). Mărturia nu e o certitudine a vreunui sens, ci doar promisiunea şi o speranţă că oamenii vor lua aminte la suferinţa victimelor: „doar făgăduinţa că atâta durere nu va fi îngropată  de vie, că nu va fi uitată putea să dea un sens absurdităţii impuse dement şi arbitrar” (p. 57). E comun mai tuturor mărturiilor, constată Monica Lovinescu, „sentimentul de a îndeplini, scriind, o datorie” (p. 376). Iar datoria neuitării e deopotrivă faţă de supravieţuitori şi faţă de cei care „au murit fără urme” (p. 376), adică faţă de toate victimele care au sperat că oamenii luând aminte la suferinţa lor vor produce mai puţină suferinţă.

Cei care au vorbit primii despre iluzii­le comunismului, George Orwell, Panait Istrati, Arthur Koestler, care au avut îndrăzneala să îşi recunoască rătăcirea – respectiv, entuziasmul faţă de ideea comunistă şi admiraţia faţă de URSS – şi au avut curajul să descrie realităţile pe care le-au văzut în URSS, formează în cartea Monicăi Lovinescu o solidaritate a celor dezvrăjiţi, la care se alătură şi istorici precum Boris Souvarine, François Furet, dar şi alţii: primul a fost martor al revoluţiei bolşevice, autorul unui studiu despre Stalin, refuzat de Gallimard în anii ’30, şi care a strigat timp de decenii în „pustiul unei intelectualităţi ca acea pariziană prin care dogma comunistă bântuise ca o boală”, iar Furet, care a fost în tinereţe ca atâţia alţii comunist, a reorientat cercetarea şi locurile comune despre Revoluţia franceză tocmai datorită înţelegerii ororilor comunismului.

Încrederea Monicăi Lovinescu în forţa mărturiei şi a memoriei e incredibilă, căci în 1966 scria: „Într-un mâine mai mult sau mai puţin îndepărtat, istoria va fi scrisă după aceste procese verbale ale victimelor şi nu după catastiful procurorilor” (p. 59). Iar acel „mâine” incredibil a venit exact acum 20 de ani. Comunismul a căzut, iar etica neuitării capătă o nouă forţă: „numai memoria e în stare să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală” (p. 142). În „Silabisirea democraţiei” (1990), Monica Lovinescu afirmă că memoria e condiţia democraţiei: „Vom avea de dezgropat fantomele celor morţi în închisori, vom avea de înfruntat spectrul torturilor de la Piteşti, vom avea de readus printre noi pe toţi cei schingiuiţi, mutilaţi în toate închisorile dintr-o ţară transformată, din 1948 încoace, într-o imensă colonie penitenciară. Şi pe cei de la Canalul de sinistră memorie. Nu vor trebui uitaţi nici cei din munţi, hăituiţi şi căsăpiţi de securitate” (p. 292). E surprinzătoare, nouă şi proaspătă această idee a consubstanţialităţii memoriei şi democraţiei. Astfel, în viziunea Monicăi Lovinescu, democraţia nu ar putea începe altfel decât prin activităţile memoriei, căci e legată ireversibil de ideea de justiţie şi dreptate, care trebuie să existe la temelia (dar şi la orizontul) oricărei posibile comunităţi. Autoarea vorbeşte destul de rar despre comunitate („popor”, „ţară”) dar când aceste sau alte cuvinte similare se strecoară în textele ei, atunci contextul e al necesităţii memoriei. Din perspectiva Eticii neuitării, comunitatea se constituie doar ca o comunitate de memorie, nu în funcţie sau în competiţie cu alţii (faimoasa schemă „noi-ei”), ci în funcţie de propriul trecut - o idee de comunitate care încă trebuie descoperită şi afirmată într-o societate globală postnaţională.

În curând autoarea avea să constate că moştenirea comunismului riscă să fie atinsă de „cuplul malefic uitare-iertare” (p. 409). Iată de ce în 1990 afirmă: „Nu mă rog pentru fratele Alexandru” (p. 320) – îndemn venit de la memoriile lui Noica publicate în acel an - căci a se ruga pentru fostul călău ar însemna să „înmănunchem ispitele uitării cu riscul repetiţiei unor forme ale răului” (p. 320). Iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remuşcări. Dacă remuşcările nu sunt exprimate, iar iertarea e acordată oricum, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri, afirmă Monica Lovinescu: „E ca şi cum cei omorâţi de Stalin şi de stalinism, de comunişti şi comunism s-ar vedea ucişi a doua oară: prima în închisori şi lagăre, a doua în rugăciuni pentru asasinul lor” (p. 323). Iertarea în numele celor care au suferit ar fi o pângărire a suferinţei lor, neuitarea dimpotrivă poate fi un act de justiţie postumă: „deculpabilizarea colectivă trece prin această numire a lor [a victimelor]” (p. 293).

Nazismul şi comunismul sunt pentru Monica Lovinescu deopotrivă crime totalitare, însă ea constată că nazismul a provocat o reacţie de oroare universală care şi în zilele noastre îşi păstrează toată vigoarea, însă comunismul este considerat ca „un accident meteorologic pentru care nu este nimeni vinovat” (p. 461). Autoarea arată că tactica iertării crimelor comunismului – şi cauza lipsei unanimităţii şi vigorii în condamnarea comunismului – constă nu în negarea ororilor comunismului, ci în a le decreta erori, doar o punere greşită în practică a unei doctrine nobile. Însă cei care eşuează să vadă crimele comunismului riscă să le repete: „Comunismul nu poate supravieţui (în formele lui mai mult sau mai puţin camuflate) decât prin uitare şi amalgamare între opresor şi oprimat, laolaltă vinovaţi, şi deci laolaltă nevinovaţi” (p. 325).

Astfel, etica neuitării, ca orice etică, diferenţiază între Bine şi Rău, iar pentru a înţelege cum poate fi apărat Binele este nevoie de o continuă rememorare a formelor prin care s-a manifestat Răul. Etica neuitării nu se rezumă doar la Bine şi Rău, ci înglobează şi alte categorii etice fundamentale: adevăr, libertate, dreptate. Neuitarea este şi o condiţie a cunoaşterii adevărului istoric, a faptelor reale, iar cele întâmplate în trecut pot servi persoanelor (şi astfel şi comunităţilor) drept pretext pentru autoreflecţie, etica neuitării fiind şi o premisă a eliberării (ca efect al confesiunii şi mărturisirii) şi chiar a libertăţii. Neuitarea implică şi noţiunea de justiţie, şi chiar dacă deseori aceasta e o justiţie postumă faţă de victime, tocmai prin acest act de justiţie se împlineşte datoria memoriei.

Neuitarea este pentru Monica Lovinescu singura etică indiferent de contextul scrierii textelor: mai întâi, memoria ca rezistenţă la totalitarism, apoi memoria ca vigilenţă de a nu repeta răul şi ca o datorie faţă de victime. Însă etica neuitării nu este lipsită de un straniu paradox. Autoarei i se pare nefiresc ca „în acelaşi parc să se plimbe azi, ţinând poate vreun nepot de mână, asemenea unor pensionari paşnici, fostul călău şi fosta victimă. Ce vor face? Se vor saluta?” (p. 473). Însă ce vor face fostul călău şi fosta victimă odată „pătrunşi” în memorie? Căci etica neuitării nu procedează selectiv scoţând din anonimatul morţii victimele şi aruncând în anonimat şi neant călăii. Dimpotrivă, această etică îi scoate din neuitare pe toţi pentru a reface drama confruntării, dintotdeauna, a forţelor binelui şi răului. Dacă scoaterea din uitare a victimelor, numirea lor, este oferită ca singura consolare, ca un act de justiţie postumă, atunci etica neuitării riscă să ofere şi călăului exact ceea ce promisese victimei – adică neuitare. Etica neuitării mai cere o minimă certitudine (şi un argument în plus) că în neuitare – ca singura recompensă – contează într-adevăr dacă ai fost călău sau victimă. Gândirea mai departe a eticii neuitării poate fi chiar provocarea pe care Monica Lovinescu o lasă celor care vin din urmă.

_________

Monica Lovinescu, Etica neuitării. Editura Humanitas, 2009

1