Lindenfeld – ficţiuni de închiriat

Cine este Ioan T. Morar? Cititorii de presă din România ştiu foarte bine că omul care poartă acest nume este membru fondator al Academiei Caţavencu şi senior editor la ziarul Cotidianul – unul dintre cele mai respectate pe piaţa presei româneşti. Tot el girează noua colecţie de la această publicaţie: „Intră în cărţi!” – o campanie de promovare a culturii scrise. Ioan T. Morar este, de asemenea, realizator şi moderator al unei emisiuni la Televiziunea Română, în cadrul căreia testează aderenţa românului la lectură, pe stradă, şi licitează, alături de invitaţii săi din studio, preţul de vânzare al unor cărţi. „Citeşte şi dă mai departe!” – aşa sună motto-ul emisiunii lui Ioan T. Morar (securistul de serviciu ne cerea, nouă, studenţilor basarabeni, pe vremuri, exact contrariul: „bine, citeşte, dar să nu dai şi altora!”, pentru că literatura română era prohibită în RSSM). Publicul din stânga Prutului îl mai cunoaşte pe Ioan T. Morar şi în postura de „avocat” al lui Alexandru Ioan Cuza în recent încheiatul concurs „Mari Români”, organizat de TVR, unde, în final, a votat pentru „învingătorul” protejatului său – Carol I. Reversul neplăcut al acestei efervescenţe mediatice, am impresia, este că ea îi pune într-un con de umbră creaţia literară şi e păcat.

După câteva volume de versuri, premiate de Uniunea Scriitorilor din România, Ioan T. Morar a simţit nevoia unei isprăvi în proză. Romanul Lindenfeld, apărut în 2005 la Polirom, reprezintă, din acest punct de vedere, ceva despre care se poate spune: „punct ochit, punct lovit”. Buna primire din partea criticii şi succesul la public au determinat editura să scoată o nouă ediţie a romanului, în condiţii poligrafice de excepţie – premiul vandabilităţii! Ideea autorului transpare ingenios din desenul de pe supracoperta volumului reeditat: o fereastră tăiată în peretele unei camere, prin care se vede un superb peisaj de ţară, la început de toamnă, ocrotit de un cer albastru, surâzător. Dar dacă scrutezi mai atent desenul, vei descoperi că „peisajul”... se scurge în dâre prelungi, de nuanţa lanului de afară, peste marginea de jos a ferestrei, iar în colţ, în interiorul odăii, vei zări o cutie de vopsea şi o perie murdară de aceeaşi culoare, galben-vernil. Ni se propune aşadar o iluzie optică, lucrată dibaci de un meşter zugrav, căci lumea idilică de dincolo de geam e o mistificare.

În pofida acestei „premoniţii” grafice, satul Lindenfeld, despre care povesteşte Ioan T. Morar în romanul său, a avut nişte începuturi mustind de autenticitate, ba chiar ne evocă legendara debarcare a primilor colonişti americani de pe Mayflower. Lucrurile au stat aşa: 36 de familii de şvabi din Boemia, de rit evanghelic, au întemeiat în Banat, pe la 1828, satul Lindenfeld, sub auspicii extrem de favorabile: scutiri de impozite, ajutoare de stat în vite şi seminţe ce trebuiau să le încurajeze instalarea în noua patrie, la periferia Austro-Ungariei. Construirea bisericii, îngroparea primilor morţi ai satului, cel de-al doilea război mondial (la primul nu participaseră, uitaţi în izolarea lor montană), deportările comuniste  – toate acestea amestecă fapte ale vieţii reale cu proiecţii mitologice. Treptat, ideea de „pământ al făgăduinţei” se inversează, forţându-i pe locuitorii din Lindenfeld să-şi dorească să se întoarcă în Germania – ţara strămoşilor lor. Dar a mai fost o problemă care i-a determinat să plece, spune Ioan T. Morar, cronicarul omniscient al întâmplărilor din Lindenfeld, şi anume: îndesirea reţelei de rudenie. „Plimbau de la unul la altul aceeaşi zestre genetică, ca pe un paner în care se usucă fructele, îşi treceau unul altuia aceleaşi calităţi care se treceau, prin acest transfer redus, în roata mică a destinelor. Nici un nou venit nu a intrat în hora reproducţiei. Un sânge obosind, an de an, în vasul prea mic numit Lindenfeld. Toţi semănau între ei, ca şi cum ar fi fost produşi la un copiator cu tot mai puţină cerneală. Feţele li se spălăceau, minţile încetineau, ceea ce fusese cândva frumos, cu două, trei generaţii înainte, acum era caricatură.” (p. 21) Odată cu practica vânzării de nemţi, a regimului Ceauşescu, Lindenfeld se goleşte complet de locuitori.

Mai poţi reînvia un sat părăsit? Există vreo şansă?... De ce nu?, ne face cu ochiul, poznaş, Ioan T. Morar, doar totul e în mâna noastră, a naratorilor! Şi ne înfăţişează noua „geneză” a aşezării. Titlul romanului pare extras dintr-o faimoasă serie hollywoodiană: Dallas, The Village, Twin Peaks... Adică e memorabil şi eficient. Lectura ne va releva rapid şi celelalte ingrediente ale unui thriller: intriga pasionantă, suspansul şi, la un nivel mai rafinat, pentru cunoscători, pariul estetic, asupra căruia ne vom opri un pic mai la vale.

Personajul central, în jurul căruia roiesc întâmplările cărţii, este miliardarul Klaus Bernath, născut la Lindenfeld. Omul fugise, la 17 ani, de acasă pentru a scăpa de surghiunul în Siberia, care „înghiţise” mulţi nemţi bănăţeni, acuzaţi de nazism. Ajuns la o vârstă venerabilă, după ce adunase o avere uriaşă, Klaus Bernath nu-şi mai doreşte decât o încununare simbolică pentru o viaţă petrecută printre străini. Otto von Romanoff, biograful şi confesorul său, are ideea să-i ofere această şansă: o vizită în satul natal, din România, sat pe care nu-l mai văzuse din tinereţe. Scriitorul se va asocia cu Wilhelm, fiul vitreg al lui Klaus, pentru a „monta” la Lindenfeld parabola biblică a fiului risipitor. Proiectul trebuie transpus cu multă minuţie, miliardarul e bolnav de inimă şi nu ar suporta să-şi confrunte emoţiile revenirii acasă cu imaginea unui sat ruinat, abandonat de locuitorii săi. Grija aceasta dovedindu-se mai puternică decât orice scrupul, conspiratorii decid să „populeze” ad-hoc Lindenfeld-ul. Ca organizator pe teren, în România, este angajat Petrică Florescu – un fost ştab de partid de la Timişoara, tenace şi imaginativ, cel care se va ocupa de toate detaliile reconstituirii: actori de la teatrul german din Caransebeş sunt plătiţi generos să joace rolul de săteni, se renovează casele, e reparată biserica, se redeschide cârciuma, ogrăzile se umplu cu orătănii şi vite, se asfaltează şoseaua de acces în localitate, iar la intrare se fixează un panou cu inscripţia „Bine aţi venit la Lindenfeld!”.

Ioan T. Morar îşi propune mai mult decât o istorie liniară, oricât de spectaculoasă, cea a „resuscitării” unui sat-fantomă. Romanul său, construit pe principiul inserturilor secvenţiale, are relief, are adâncime. E garnisit cu poveşti, obiceiuri, moravuri bănăţene de altădată, care eclozează, periodic, în prezentul scriiturii, compun un fundal istoric şi psihologic vitaminizant, fără a părea redundante. De pildă, mesajele vechilor locuitori din Lindenfeld scrise verişorilor lor din Germania, pe care niciodată n-aveau să-i vadă la chip. Scri­sori scurte, hieratice, comunicând evenimente esenţiale ale vieţii: naşterea, căsătoria, moartea unor rude, sau fapte ieşite din comun, precum apariţia primului automobil în sat. Parcă simţi, citindu-le, freamătul acelei umanităţi naive şi profund emoţionante din documentarele de la începutul secolului. Biografia miliardarului se derulează şi ea ca o hologramă. Ajuns tocmai în Venezuela, Klaus Bernath reuşeşte să se îmbogăţească în cadrul unei fundaţii a emigranţilor hitlerişti, se mută din ţară în ţară, ascunzându-şi adevărata identitate. Mecanismul recuperării sinelui, al întoarcerii acasă se declanşează datorită unei scrisori pe care i-o trimite Gudrun, iubita sa din tinereţe, deportată în Siberia. Scrisoarea ajunge la Klaus, după mulţi ani de la moartea fetei, prin intermediul unei ţărance scăpate din acelaşi lagăr. Calvarul pe care i-l descrie Gudrun în acele rânduri duioase – şi cam melodramatice, am adăuga, pentru spiritul ironic al lui Ioan T. Morar –, îi dă convingerea că succesul său de aici a fost plătit prin înfrângerea ei de acolo. E un contrast abisal între frământările sufleteşti ale lui Klaus şi maimuţăreala pusă la cale de Otto von Romanoff şi ajutoarele sale. Reality-show-ul montat la Lindenfeld aminteşte deopotrivă de felul nostru, curat românesc, de a compromite o tragedie prin băşcălie şi relativism, dar pe de altă parte sugerează, pe un plan filozofic, mai general, că, în epoca de azi, a multiplelor simulacre, un destin, pentru a se „împlini”, e condamnat să-şi închirieze un final de hârtie creponată, şi de fapt aceasta-i adevărata tragedie.

Jocul cu memoria, jocul cu ficţiunea, cu identităţile trucate, jocul „de-a viaţa” este ceea ce dă savoare acestui roman. Otto von Romanoff, muncit de o vanitate de demiurg, are ambiţia să creeze realitatea – un Lindenfeld „viu” – spre a o consemna, ulterior, în viitoarea carte. Petrică Florescu, fostul activist de partid, îşi are şi el puternic impregnată viaţa de ficţiune. Ca tânăr cadru de partid, devine „neamţul de serviciu” al regimului, datorită numelui de familie – Reinhard – al primei sale soţii, o şvăboaică. Apoi, după 1989, face omisiuni „strategice” din biografia sa, pentru a-şi recăpăta poziţia de putere. În săptămâna premergătoare sosirii miliardarului, actorii poartă la piept cartonaşe pe care îşi are scris fiecare „numele” de împrumut şi o mică istorioară despre sine, pentru ca ceilalţi să-şi formeze nişte reflexe fireşti de comunicare. Se organizează chiar şi alegeri de primar şi se participă la slujbe în biserică – acte fondatoare pentru orice comunitate.

Toată povestea e pe muchie, cum se zice. Ai mereu tentaţia să-i verifici soliditatea texturii, să-i cauţi cusăturile şi petecele. Te întrebi, pe măsură ce înaintezi la lectură, dacă aceşti profesionişti ai disimulării vor reuşi să evite deconspirarea şi, pe cale de consecinţă, scandalul. Pentru că în orice moment cineva poate „ciripi” în presă sau la poliţie că Lindenfeld-ul s-a populat subit, şi o anchetă a autorităţilor, desigur, ar fi destrămat vraja, creând uriaşe probleme „sforarului” Ioan T. Morar: îl şi vezi scăpând situaţia de sub control, încurcându-se în iţele pe care el însuşi le-a tors, cu o prea afişată înfumurare auctorială. De altfel, drumul invers, de la ficţiune la realitate – pariul estetic al cărţii – oferă un câmp larg speculaţiilor teoretice chiar în fibra naraţiunii. Iată un pasaj în care personajele discută nevoia „împrospătării” vechiului cimitir din Lindenfeld cu pietre funerare, pentru că un sat populat şi la 2005 nu‑şi putea opri îngropăciunile pe la 1970: „Vezi, Herr Petrică”, i-a întors replica Otto von Romanoff, aflat în stare de bună dispoziţie, după cum reieşea din voce, „ce complicată e o ficţiune ca a noastră? Ce act artistic complex punem la cale? Nu trebuie să creezi realitatea, să o inventezi, bazându-te numai pe oameni vii. Mai trebuie să pui la bătaie şi câţiva morţi. Sărmanii oameni căzuţi în tranşeele ficţiunii.” (p. 182).

Am citat mai sus câteva toponime, devenite embleme hollywoodiene. Ideea reconstituirii butaforice a unei colectivităţi mă duce însă cu gândul mai degrabă la Dogville – filmul lui Lars von Trier. Doar că în Lindenfeld convenţia nu e doar transparentă, este şi asumată, e parte a subiectului. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut – după cum remarcă şi Tania Radu în cronica ei, reprodusă la „referinţe critice” – ca actorii să fi rămas captivi ai înscenării, să nu poată evada din iluzie, pentru a nu-l dezamăgi pe Klaus. Autorul alege însă o rezolvare mai facilă şi mai... econoamă. Până a se prinde de minciună, sentimentalul miliardar moare de infarct, în casa părintească din Lindenfeld. Cercul se închide, aşadar, după toate regulile genului. E o ieşire convenabilă şi pentru protagonist, întors în „ţărâna strămoşilor”, şi pentru figuranţii angajaţi în această comedie, care îşi pot relua vieţile adevărate, chiar dacă mai prost plătite, dar, mai ales, e o soluţie pentru autor, care îşi termină romanul înainte de a intra într-o... disoluţie compoziţională. Ceea ce, fireşte, trebuia evitat cu orice chip.

S-a spus, pe bună dreptate, despre acest roman atât de ingenios construit şi impecabil în stilistica sa nesofisticată, că ar putea fi valorificat cu succes într-o producţie cinematografică şi, în orice caz, că reprezintă un excelent produs de export pentru literatura română. Eu îl găsesc deosebit de fecund în partea sa teoretică, a reflecţiilor pe marginea raportului realitate/ficţiune, viaţă/iluzie, adevăr şi minciună, care ridică nu numai probleme de moralitate, dar induce şi tulburătoare sugestii ontologice. Un Mistificator enigmatic ne leagă tuturor – vorba unuia dintre „sătenii” deghizaţi din Lindenfeld – „cartoane” de gât, pe care le declamăm, mai mult sau mai puţin inspirat, atunci când ne-o cere.

Ioan T. Morar. Lindenfeld (roman). Prefaţă de Marius Chivu. Ediţia a II-a. Polirom, 2006

1