„Am încercat să fac un portret al prostiei”

Regizorul de film Igor Cobileanski s-a născut în 1974, la Chişinău. A absolvit Facultatea de Regie şi Film a UNATC Bucureşti. După absolvirea Facultăţii, revine la Chişinău şi contribuie la fondarea studioului OWH. Regizează videoclipuri, spoturi publicitare şi filme documentare (”Murind pentru Madrid”, ”Răsăritul Bălţilor”, ”Legendele Ţâpovei”), realizează emisiuni televizate. Printre cele mai recente producţii se numără scurtmetrajele de ficţiune ”Când se stinge lumina” şi ”Saşa, Grişa şi Ion”.

- Igor Cobileanski, te rog să-mi spui cum ţi-a venit ideea filmului Când se stinge lumina şi care a fost evoluţia de la idee spre conceptul final? Am observat că filmul e finanţat de Ministerul Culturii de la Bucureşti. Cine te-a ajutat să obţii finanţarea? Unde aţi mai încercat să căutaţi bani?

- Filmul Când se stinge lumina a avut un traseu dificil de la idee la realizare. Nu vreau să zic că a fost unul diferit de alte proiecte cinematografice, dar, ţinând cont de realităţile moldoveneşti, nu a fost deloc simplu să ajung la finalizarea filmului. Cred că prima dată când m-am gândit că se poate face un filmuleţ bun dintr-un banc, pe care îl ştiam de mai mult timp, a fost prin 2000. Mai târziu am scris scenariul, găsind nişte elemente dramaturgice, care erau absolut necesare unui concept filmic, şi care, în final, trebuiau să facă filmul diferit de banc. A ieşit un scenariu drăguţ, cu care am umblat pe la diverşi oameni, în căutare de bani, pentru a-l realiza, dar... toţi zâmbeau, râdeau, îl mai citeau o dată, mă rugau să-l ofere altora pentru amuzament etc. În fine, această „distracţie” a durat  aproape 4 ani. În 2004, am făcut cunoştinţă cu Thomas Ciulei, care s-a angajat mai târziu să găsească bani pentru film. Împreună am depus scenariul pentru finanţare la CNC România, dar proiectul n-a acumulat suficiente voturi. Ceva mai târziu s-a arătat dispus să finanţeze filmul Departamentul Cinematografic din Moldova, dar, peste puţin timp, acesta s-a retras. Filmul a fost evaluat la aproximativ 60 000 dolari, iar DC nu avea decât o treime din bani. Thomas a încercat să trateze cu funcţionarii de la Chişinău ideea coproducţiei, adică moldovenii să finanţeze o treime din bugetul filmului, iar el se obligă să găsească restul banilor, adică alţi 40 000 dolari, dar n-a mers. Statutul de finanţator secund n-a convenit moldovenilor. DC dorea să fie considerat partener egal, chiar dacă investea mai puţin. În aces­te condiţii, Thomas Ciulei a refuzat parteneriatul cu Departamentul Cinematografic din Moldova şi, în scurt timp, a convins Studioul de Creaţie al Ministerului Culturii din România, în persoana domnului Lucian Pintilie, să finanţeze scurtmetrajul. Peste o jumătate de an s-a dat primul motor...

- Cum au decurs pregătirile pentru film? Cu ce probleme te-ai confruntat?

- Am început perioada de pregătire cu selectarea actorilor. Şi aici am dat de o problemă despre care bănuiam, dar pentru că nu avusesem, mai devreme, alte experienţe cu actorii decât la spoturile publicitare, credeam că nu e chiar atât de gravă. Problema e că actorii moldoveni au cam pierdut „stofa de cinema”. De 15 ani în Moldova nu se mai fac filme şi unica modalitate de exprimare actoricească rămâne scena teatrală. Ei, aici e problema, în maniera teatrală de interpretare a rolului! Este o boală a actorilor basarabeni. S-au cam dezobişnuit să joace cu ochii, o fac mai mult cu corpul. Iar tinerii actori din film au fost selectaţi cu mare greu. Aceştia, din păcate, nici nu au de unde să înveţe meseria de actor de film, Facultatea de arte teatrale de la Chişinău fiind condusă doar de oameni de teatru. Un tânăr regizor-student, pe nume Viorel Mardare, mi-a povestit cum după ce terminase lucrările la filmul de an, făcut, fireşte, cu studenţi actori, profesorul de actorie l-a certat pentru faptul că i-a invitat să se implice la film. Poate ar fi fost mai bine să-l întrebe cum s-au descurcat pe platou? Eu aşa aş fi făcut. De unde să ştie bietul profesor că 80 la sută din studenţii săi sunt „varză” în ce priveşte actoria de film? Să-ţi mai dau un exemplu. Sergiu Voloc, cel care pune pariul în film, pe 100 de dolari, că un om poate să-şi îndese un bec în gură şi să-l scoată după aceea, a fost exmatriculat pentru lipsa de la ore pe durata filmărilor. În fine, cu ceva insistenţă s-a rezolvat. Asta se întâmplă într-o facultate de actorie teatru şi film, care, din păcate, nu poate asigura studenţilor o posibilitate reală de a însuşi meseria de actor de film. Se pare că nici nu vrea...

- Fiecare a înţeles în felul său filmul. Cu toate acestea, din punctul tău de vedere şi dincolo de becuri, despre ce este el?

- Filmul povesteşte, într-o anumită măsură, şi despre aceşti oameni întunecaţi la minte. Dincolo de becuri şi pariuri, am încercat să fac un portret al prostiei. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, dar bănuiesc că, cel puţin, o schiţă a ei tot a ieşit. Şi probabil, pentru a o face cât se poate de accesibilă, am preferat comedia ca gen al naraţiunii cinematografice. Unii văd în Când se stinge lumina un filmuleţ despre sărăcie şi oportunism, alţii descoperă mesaje codificate comportamentale ale românului, cea de-a treia categorie a spectatorilor găsesc în film „starea de fapt” a estului Europei şi a Republicii Moldova îndeosebi. Aceste interpretări, presupun, se datorează faptului că filmul a ieşit unul simplu, uşor, nepretenţios. Nu am căutat să pun probleme şi să dau explicaţii. Am vrut doar să fac un filmuleţ cu început şi final interesant, nu doar haios. Şi mai ales, am dorit să fug de ideea unei simple „situaţii”.

- Te-ai gândit la aşteptările publicului faţă de filmul tău? La ce festivaluri ai participat cu acest scurtmetraj?

- Nu m-am gândit la publicul acestui film, sau mai bine zis, la cine va fi spectatorul lui şi ce va crede. Pentru mine, peste toate a contat dorinţa de a face filmul. Abia mai târziu am început să iau în calcul reacţia criticilor, să reflectez asupra interpretărilor posibile. M‑am convins că filmul „ţine”, rezistă, la premiera lui de la Chişinău, precum şi la TIFF, de altfel - unicul festival la care am participat cu scurtmetrajul meu.

- De ce ai ţinut ca filmul să aibă o puternică amprentă basarabeană (mă refer la accentul personajelor)? A fost doar pentru exotism sau ai vrut să profiţi de faptul că acum graiul basarabean e în vogă în România?

- Am mai fost întrebat de ce am insistat asupra accentului moldovenesc în film. Am făcut-o, sincer, fără a specula cu reacţia bucureştenilor, uneori nostimă, la auzul graiului moldav. Acţiunea filmului se desfăşoară în Moldova, iar moldovenii vorbesc aşa cum vorbesc. Pentru mine, a fost mai important să nu cad în extrema rusismelor sau a scamatoriei lingvistice. Probabil, din aceste considerente îi  rugam pe actori, pe platou, să nu se forţeze să vorbească „frumos”, literar, dar nici bădărăneşte. Îi rugam să încerce să folosească obişnuitul grai moldovenesc, care, slavă Domnului, se aude şi la Chişinău, şi la Iaşi, şi la Suceava.

- Ce înseamnă să fii regizor de producţii video la Chişinău? Care sunt cele mai grave carenţe ale mediului regizoral din Moldova?

- În legătură cu producţia de film în Moldova, trebuie amintit că lucrurile nu stau tocmai bine. Zic „trebuie amintit”, pentru că de 12 ani, de când am venit la Chişinău, toată lumea se văicăra de impasul în care a ajuns filmul basarabean. Problema, din punctul meu de vedere, poate fi rezolvată printr-o infuzie puternică de oameni tineri, care, la rândul lor, s-ar împărţi în două tabere: cea a băieţilor care ştiu să facă bani din film şi cea a talentaţilor care pot să creeze film. Deocamdată însă, cei care au reuşit să distrugă cinematografia moldovenească sunt cam aceiaşi oameni care vor s-o reabiliteze. Nu cred că vor reuşi... Sunt sceptic nu neapărat din cauza incapacităţii unor pretinşi profesionişti de a face producţie, de a scrie un scenariu sau de a regiza o secvenţă, sau, mai rău, pentru că m-aş gândi la iscusinţa lor de a vinde tot ce era prin „Moldova-Film”. Vorbesc despre absoluta incapacitate a actualilor diriguitori ai filmului moldovenesc de a gândi altfel decât sovietic, despre lipsa unei strategii de reabilitare a filmului, despre indiferenţa faţă de studiourile private, care stau mult mai bine din punct de vedere tehnic şi creativ. Am putea discuta o noapte întreagă despre ce este de făcut...

- Ce te motivează să rămâi la Chişinău? Cu cine dintre basarabenii din mediul artistic bucureştean ţii legătura?

- Cred, cu sinceritate, că lucrurile se vor schimba şi vom ajunge să trăim timpuri mai bune. Probabil asta mă face să stau şi să muncesc la Chişinău. Aici am o familie, un studio unde mai filmez un spot publicitar sau un clip muzical, nişte prieteni cu care mă simt bine. Uneori, se întâmplă, cu diverse ocazii, să vin la Bucureşti, unde mă văd cu vechii prieteni şi colegi. Aş aminti de Oleg Mutu, care m-a ajutat să etalonez Când se stinge lumina, apoi Nistru Chiriac, Cristian Gugu, Cezara Armaşu şi mulţi alţii.

- La ce lucrezi acum? Spune-mi ceva despre proiectele tale viitoare.

- În prezent, lucrez la două scenarii, de lung şi scurt  metraj, şi caut finanţare pentru aceste filme. În septembrie, am obţinut un premiu la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi de la Constanţa, cu producţia Saşa, Grişa şi Ion. Premiul constă în finanţarea parţială a unui scurtmetraj. Sper ca „Sahia Film”, asociaţia care mi-a acordat premiul, să-şi respecte obligaţiile. Mai filmez câteva clipuri muzicale şi finisez o campanie socială pentru UNICEF. Într-un cuvânt - muncesc.

- Mulţumesc şi mult succes în realizarea proiectelor!

Interviu realizat de Vlad Bolocan

septembrie 2006

1