„Mari Români”. Concursul s-a terminat, discuţiile continuă

Basarabenii au urmărit cu mult interes show-ul maraton de la Televiziunea română care a desemnat „cel mai mare român” al tuturor timpurilor. A câştigat, cum bine se ştie, Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care mitologia, familia şi istoria ni-l înfăţişează glorios, creştin, ctitor, unionist avant la lettre ş.cl. E o dovadă că paternalismul, cultivat cu insistenţă pe linie „voievodală” în epoca Ceauşescu, domină în bună măsură mintea românilor. Mă bucură, în acelaşi timp, poziţia secundă, în acest clasament subiectiv, a lui Carol I – „regele neamţ”, votat preponderent de intelectuali, „străinul” pe care nu-l înghit protocroniştii de ieri şi de azi, dar care are imensul merit de a fi realizat modernizarea Principatelor Unite, de a fi adus instituţii europene într-o ţară sufocată de forme şi moravuri orientale. Ceea ce a construit el, nici măcar comunismul n-a reuşit să demoleze cu totul. Scorul bun pe care l-a repurtat Carol I în acest „plebiscit sentimental” e un semn încurajator pentru viitoarea Românie europeană. Afoni la argumentul „europenist” şi prizonieri ai propriei lor retardări istorice, basarabenii s-au bucurat o dată în plus de această a câta (a 47-a, a 48-a?, cine le mai ştie numărul?) victorie a lui Ştefan, pentru că astfel, cred ei, li se aplică o corecţie usturătoare „moldoveniştilor” puri & duri de la Chişinău, care l-au confiscat în interes propagandistic pe domnitor, afirmând că Ştefan a fost doar moldovean şi deloc român. Am citit pe forumuri numeroase comentarii care descriau „suferinţele” prin care ar trece Voronin şi amicii săi de partid, după ce Ştefan cel Mare a fost desemnat, cu o majoritate copleşitoare, între care mulţi votanţi şi din Basarabia, drept cel mai mare român. Nu ştiu dacă e aşa. Cred mai curând că strategii şi propagandiştii din preajma lui Voronin se gândesc să se revanşeze printr-un alt show mediatic, care să desemneze „cel mai mare moldovean”. E un proiect pe care îl poate gândi şi pune în practică chiar şi un Ilie Teleşcu, şeful indigestei televiziuni „publice” de la Chişinău, asigurând şi rezultatul dorit de partid şi de stat.

Două lucruri aş vrea să remarc legat de acest subiect.

1. Am urmărit de-a lungul mai multor săptămâni nişte excelente filme documentare consacrate finaliştilor concursului „Mari Români”. Nişte filme documentare pe care, altfel, televiziunea română nu le face şi nu le difuzează, servindu-ne mai mult „surprize-surprize”, plângăcioase şi sfâşietoare. E păcat, pentru că realizatorii acestor filme – excepţie făcând kitsch-osul şi istericul Andrei Gheorghe şi nonconformistul Vlad Craioveanu – au demonstrat că are cine să le producă.

2. Am auzit basarabeni revoltaţi că „avocatul” Adrian Cioroianu nu l-a apărat pe mareşalul Ion Antonescu, „eliberatorul”, ci l-a judecat mai degrabă critic, acuzându-i crimele comise împotriva populaţiei evreieşti şi a ţiganilor pe durata războiului. Este reacţia unor oameni prost informaţi, care consumă stereotipuri „eroice” şi o falsă mitologie, cu efect compensator. Cred că Adrian Cioroianu a avut o prestaţie excelentă, de istoric onest, care şi-a propus să spună adevărul despre o personalitate foarte controversată, cu luminile şi umbrele ei. Publicăm mai jos un răspuns pe care Adrian Cioroianu i l-a dat unei ziariste revoltate că istoricul nu l-a apărat pe mareşal. Articolul a apărut în cotidianul bucureştean Adevărul, 26 octombrie 2006. (vasile gârneţ)

Adrian Cioroianu

Oare Antonescu de „avocaţi” are nevoie?

Într-un articol recent din Ziua, dna Munteanu, o distinsă redactoare a ziarului, spunea că dintre cei zece finalişti ai emisiunii „Mari Români” numai mareşalul Ion Antonescu nu a avut un avocat, iar mie îmi reproşa direct că, în loc să fiu apărătorul personajului, am fost, prin ce am spus, parcă acuzatorul lui. Toţi ceilalţi „avocaţi” au încercat să ascundă viciile personajelor lor, numai eu am fost neiertător cu al meu. Problema este că, în ciuda aşteptării dnei Munteanu sau a altor admiratori ai lui Antonescu, eu spun sau scriu acelaşi lucru de ani de zile, inclusiv în paginile ziarului Ziua. Nu văd de ce acum trebuia să spun altceva, numai de dragul unui joc televizat.

Apoi, o rog pe dna Munteanu să înţeleagă că termenul de „avocat” poate fi atractiv în sine – inclusiv într-o emisiune TV –, dar e cu totul străin de ambiţiile mele. Eu nu-s avocat, ci sunt profesor de istorie. Nu pot fi avocat nici la modul propriu – pentru că nu am studii de gen – şi nici la figurat – pentru că, în viziunea mea, Istoria (nefiind un tribunal, cum cred unii, şi nici un concurs de frumuseţe, cum cred alţii) nu are nevoie de apărători, de procurori, de arbitri sau de juriu. Istoria are nevoie doar de profesionişti oneşti care să-şi expună opiniile lor despre trecut. Şi e chiar de preferat ca profesioniştii să nu fie mereu de acord între ei, pentru că în această disciplină polemica este constructivă. Sper ca dna Munteanu să nu se supere dacă, bănuind-o mai curând victima voluntară a unui populism jurnalistic păgubos şi neconsiderând-o o profesionistă în Istorie, nu o voi invita la polemică. Ei bine, şi nefiind „avocat”, nu pot prezenta istoria în funcţie de interesele „clientului” meu, ci doar aşa cum cred că a fost ea. Când regizorul Florin Iepan mi-a făcut onoranta propunere de a colabora la realizarea documentarului despre Antonescu, nu m-a invitat în calitate de actor, nici de senator, nici de avocat – ci în calitate de profesor. Cu riscul de a-i dezamăgi pe admiratorii personajului Antonescu, le voi spune că eu nu pot oferi o variantă seara, la televizor, şi o altă variantă a doua zi, când merg la facultate. Un istoric e dator, înainte de toate, să fie pe cât mai puţin posibil partizan – sau „avocat”. Ştiu că există şi români care doresc să fie minţiţi frumos şi să audă numai ce le place. E treaba lor – iar un profesor va vrea mereu să le rărească rândurile. Un profesor, dacă-şi respectă disciplina sa (oricare ar fi ea), nu-şi schimbă discursul de la o zi la alta, în funcţie de ce vor să audă cei din faţa lui. Sau, dacă o face, înseamnă că între profesionalism şi partizanat alege când una, când alta.

În fine, voi mai spune că, în opinia mea, Antonescu nu de „avocaţi” sau „procurori” are nevoie, ci de oameni fără prejudecăţi care să citească despre el – şi memorii, şi documente, şi analize. Lectura e cel mai bun leac împotriva mitologiilor şi clişeelor de tot felul.

1