Pledoaria mea pentru Simona Popescu

Foarte rar citesc liniar cărţile care îmi plac, de la început până la sfârşit... De obicei, când trebuie să aleg o carte, o deschid undeva pe la mijloc şi citesc câteva pagini. Dacă îmi place într-adevăr, o iau şi o port cu mine, în geantă, mult-mult timp. O tot deschid la întâmplare şi citesc câteva pagini, creând în mine un fel de discurs paralel, de continuare a celor citite, imaginând eventual contexte posibile, lăsându-mă în voia reveriilor... Sigur, uneori se întâmplă să vreau să citesc doar câteva pagini şi să înghit pe nerăsuflate întreaga carte, captivat de atmosfera pe care o instaurează. Dar varianta cu mici „insuliţe citite” într-o mare de necunoscut care aşteaptă să fie descoperită, insuliţe care se tot extind până ajung să ocupe întreaga carte, aproape pe nesimţite, făcându-te s-o vezi altfel, să stabileşti conexiuni pe care nu le-ai fi stabilit niciodată – varianta asta îmi place enorm.

Şi există şi cărţi care, cel puţin pentru mine, par a se preta anume la o asemenea lectură, nu la una standard. Cărţi neconvenţionale, pline, cum îmi place să le spun. Cărţi în care mă găsesc pe mine în fiecare pagină şi pe care le folosesc ca să-mi deschidă noi perspective asupra mea. Cărţi cu care lucrez în mod stabil, pe care le văd altfel la fiecare (re-)lectură şi pe care le tot trec prin mine. Şi cea mai nouă carte de acest gen în colecţia mea este Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie de Simona Popescu.

Dacă ar fi să fac o mică listă cu ceea ce mi-a oferit cartea asta, în ea ar figura la sigur următoarele puncte:

• o serie de fraze/formulări faine, gen “Sy caută prin cărţi şi prin viaţă ceva care să-i semene”

• multe chestii pe care aş fi vrut şi eu să le fac, dar care mi-am dat seama că au fost făcute (afişe cu poezie în WC-urile publice, bunăoară – era un proiect pe care îl coceam şi eu un timp)

• reverii despre cum aş fi reacţionat eu la anumite situaţii descrise în Pledoarie

• un model de profesor pe care mi-ar plăcea enorm să-l urmez, dacă ajung să predau

• amintiri despre texte şi muzici care au însemnat mult pentru mine la vremea când le-am descoperit şi pe care Simona Popescu le-a simţit într-un mod care mă uimeşte, ba chiar emoţionează

• sute de idei noi care mi se tot învârt prin cap (am aflat aici despre slam poetry, despre nişte grupuri literare interesante, despre moduri de a percepe literatura pe care nu mi le-aş fi imaginat nicicând)

• zeci de autori la care se face referinţă în Pledoarie şi pe care îi caut pe rupte prin google, cum ar fi David Antin sau Henri Atlan.

Scopul declarat al Pledoariei este cel de a convinge lumea să privească poezia altfel decât o face de obicei. Să înceapă s-o vadă ca stare ce ne cuprinde atunci când trăim ceva ce ne generează emoţii intense. E citată şi Susan Sontag, care spunea că „poezie înseamnă să vezi mai mult, să simţi mai mult şi să iubeşti”. E citat Gellu Naum, o mai veche pasiune de-a mea, faţă de care autoarea are o atitudine specială şi care vorbeşte despre poeţii cuvintelor şi poeţii stărilor. E citată Emily Dickinson, cu celebrele To see the Summer Sky / Is Poetry, though never in a Book in lie / True Poems flee. Şi mulţi alţii, ale căror voci Simona Popescu le dirijează într-un cor care ne cântă „Memento vivere”, ocultând orice diferenţă dintre poezie şi „existenţa autentică”, cum i-ar zice Heidegger.

Probabil nu eu sunt cititorul ideal al Lucrărilor în verde..., pentru că eram convins de asta şi mai devreme... Cartea mi-a oferit, în schimb, o serie de argumente în plus în favoarea acestei idei. Şi, poate, acesta este punctul în care Simona Popescu îşi subminează, perfect conştient, propriul discurs şi calitatea lui de pledoarie: ca să înţelegi cartea, ca să-ţi placă şi să te convingă într-adevăr, trebuie să fii predispus la aşa ceva. Trebuie să-i fi citit pe mulţi dintre autorii preferaţi ai Simonei Popescu, pentru a savura dialogul ei intertextual. Trebuie să vrei să citeşti poezie pentru a-i urma sugestiile de lectură, în majoritatea cazurilor autori semi-underground. Aşa cum zicea Wittgenstein, ideile de aici nu vor fi înţelese decât de cei care le-au gândit înainte de asta pe cont propriu, chiar fără să-şi dea seama că le-au gândit. Dacă realizezi asta, începi să simţi mai intens (auto-)ironia ce străbate Lucrările în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, ba chiar intri într-un fel de complicitate cu textul, complicitate care, treptat, se transformă în dialog, autoarea îndrăznind, în sfârşit, să-ţi spună lector amice, ca la Marţial, iar textul devenind la fel de sincer şi personal ca o scrisoare, ca la O’Hara.

1