Rita Chirian. Epopeea rupturilor

Poezia (şi proza) tinerilor de astăzi ne-a readus în minte cunoscuta exclamaţie maioresciană: „Poliţia în contra literaturei!”, chiar dacă între motivele care stîrneau nemulţumirea contemporanilor lui Caragiale şi cele care ne provoacă nouă reacţii pe care le consider în bună parte nefireşti diferenţele sînt uneori uriaşe. Cine s-ar mai scandaliza astăzi că, în vreme ce doi tineri, pe scenă, se îmbrăţişează, cade cortina?! Ce-i drept, mulţi se scandalizează încă la ideea că autorul ar trebui mai întîi să înveţe să-şi iubească poporul şi abia după aceea să ceară un premiu sau să candideze pentru obţinerea unuia... În fine, n-o să reiau aici discuţia care stîrneşte ici-colo dispute polemice despre licenţiozitatea – excesivă, abuzivă, căutată – a tinerilor scriitori. Cunosc oameni care vin azi cu cele mai sănătoase principii (gen: nu refuz un anumit lexic, ci numai funcţionalitatea sa estetică, sau, după vorbele magistrului Lovinescu, „singura imoralitate în artă este lipsa de talent”), dar care, la cea mai mică ieşire din inerţie, strîmbă din nas. Nimic nu li se pare motivat şi totul e lipsă de talent. Aşa că, invocînd principii dragi, eu n-aş fi atît de sever cu tinerii (chiar atunci cînd ei descoperă Americi despre care n-au avut încă răbdarea să citească prin cele atlase...): cu toată istoria care ne stă în spate (cînd, o ştim prea bine, noi ar trebui să stăm pe umerii ei), fiecare scriitor veritabil merge, adică trăieşte un traiect existenţial şi poetic, pe cont propriu. Experienţele altora nu-l ajută foarte mult. Cînd nu ştim ce traiectorii ascunde o carte de debut (căci nu putem şti prea multe despre ceva ce încă nu există decît sub forma sîmburelui încolţit abia), eu practic mai degrabă o politică a încrederii, trecînd, fireşte, peste atîtea cazuri flagrante de grafomani, naivi, frustraţi... etcaetera, etcaetera. Cît despre moda exhibării sexuale, va trece şi ea şi va rămîne sensul ei mai adînc, neliterar, ca o traumă a istoriei. Am citit de curînd, în manuscris, cîteva pagini ale unui tînăr prozator, care nu a debutat nici măcar în paginile vreunei reviste, care m-au cucerit. Se numeau, simplu, Laba. Asta în vreme ce cărţi întregi ale unor scriitori consacraţi, căzînd şi ei în moda sexului la vedere, nu poartă în ele nici un fel de tensiune.

În fine, Rita Chirian (despre care ar trebui să spunem, în paranteză doar, că este născută în 1982 şi absolventă, în 2005, a Literelor de la Sibiu) nu e interesată de astfel de zone care fac – motivat estetic sau nu – obiectul textelor trăite explicit ale unora dintre scriitorii tineri. Apărut într‑o colecţie a Editurii Vinea care a publicat în anul din urmă cîteva cărţi inspirate de continentul feminin al sexualităţii, Sevraj (2006), volumul de debut al Ritei Chirian, este cartea unei rupturi. Mai exact, Rita Chirian scrie, pe secvenţe diacronice, o mică epopee a asumării rupturii, în care se recunoaşte, finalmente, orice diferenţă de sine a unui eu supus metamorfozelor. O epopee care se întrevede nu doar în trecerea dintr-un loc în altul – „oraşul b.” sau „Cibinul” exprimă, în continuitate, vîrste diferite ale asumării citadinului devorant –, ci şi în multiplicarea finală a eului, a cărui metamorfozare (rita şi miura sînt ipostazele unei înstrăinări) are drept consecinţă mai buna explorare a sinelui. Aşadar, trăită cu luciditate, existenţa capătă expresia acestei epopei marcate nu de nostalgie, ci de sarcasm, nu de idilic, ci de o euforie a dezgustului. Cît despre luciditate, ea nu devine paralizantă căci este trecută prin filtrele unui imaginar folosit cu discretă voluptate. Aceasta este experienţa din care se nutreşte poezia Ritei Chirian, a cărei tonalitate, liniară, neexcesivă, necăutată, inspiră încredere.

La drept vorbind, dincolo de anume secvenţe care pastişează discret, adică fără presiunea vreunei ideologii, imaginarul ei are ceva din arhitectura claustrării bacoviene. Doar că tensiunea nu este implozivă, ci ramificată şi încărcată epic. Iar denotaţia şi decupajul susţin un halou metaforic, memorabil uneori, de o excesivă (sau netemătoare?) tentaţie a pateticului înscris în expresie, altădată. Oricum, Sevraj instituie ideea rupturii generate de o conştiinţă care vede în jur gura feroce, devorantă, a oraşului, a materiei, deci a morţii. Cum să îmblînzeşti altfel materia decît descriind-o? Cum să-ţi asumi experienţa traumatizantă a claustrării decît povestind-o? E acesta chiar mijlocul de a face din discursul la persoana I, ulterior la a III-a, prilejul saltului de la frică la scepticismul ironic. „Fiară blestemată”, oraşul este, într-o primă instanţă, un infern grotesc şi, prin indiferenţă, dezgustător. Aşa încît, fără ca patetismul denunţării să atingă cotele unei exhibări nepermise (deşi o anume exhibare supărătoare e prezentă cînd şi cînd), el este cauza unei sfîşieri spectaculare de restaurare a prezenţei, de spargere a anonimatului. Este contextul în care vocea poetei sună ca o răzbunare care aduce cu ea apocalipsa: „doamne-doamne vine şi mă sărută pe burtă. îl scot în stradă şi-i arăt drumul spre casă. oraşul b. e gras şi livid. oamenii îi calcă maţele cu dezinvoltură. // strigă-mă sălbatec, dragă oraş b., cîntă-mă: rita r i t a r i t a ta ta ta / strigă pînă ai să-mi caz la picioare bătrîn şi obosit, pînă cînd ai să ştii că exist, pînă cînd ai să-mi porţi pe străzi în carnaval / hălcile de carne şi sînge. / ce piele tăbăcită de aerul tău mi se coace pe braţe, pe spate, în jurul / ochilor mei orbi. / va ninge pămînt anul ăsta”. Oricum, oraşul devine un spaţiu al rătăcirii, al căderii, al devorării, în concurenţă cu spaţiul interior, explorat cu aceeaşi spaimă a hipertrofierii. Coşmareşti şi teribile (deşi efectul se diluează uneori prin implicarea subiectului), viziunile Ritei Chirian arti­cu­lează finalmente ţesătura unui hău interior, umbră a morţii apropriindu-se ca o ciudată salvare, monstru care ameninţă să devoreze şi să înghită însuşi oraşul fizic. Iată: „într-o zi, oraşul b. va dispare în gura bestiei, spun unii. / aşteaptă cu toţii să fie mistuiţi şi-şi pierd în fiecare zi speranţa, / deşi bestia e atît de aproape că-i simt respiraţia. / nu se va întîmpla niciodată asta, spun alţii, / oraşul b. e oraşul lui dumnezeu”.

În fine, viziuni expresioniste, centrate în jurul unor ample construcţii metaforice („o femeie galbenă îşi strigă numele şi din părul ei zboară mii de păsări speriate” e un vers emblematic), în care spaima e dublată de o rece conştiinţă a metamorfozei: „în spatele tău creşte moartea ca o cocoaşă. / într-o bună zi, trupul tău va fi un zid infam din oraşul b.”. Sînt, toate acestea, fragmente din primul grupaj al volumului. Poemul cu care se încheie cartea face ca această rece conştiinţă, elocventă la început, să fie masca sub care se ascunde dezgustul disperării. Atitudinea finală mimează numai o împlinire în indiferenţă pentru a reliefa mai bine eşecul neputinţei: „ne tragem în fiecare zi peste piele singurătatea. / intrăm în ea ca-ntr-o haină prea largă şi / carnea noastră miroase din ce în ce mai mult a / nimeni, a paturi străine şi a clor. / sîntem în sfîrşit curaţi ca lacrima. / nimic din ceea ce e afară nu ne mai înghite. // singurătatea, moartea, tristeţea sînt atît de demodate”. Finalul acesta vorbeşte, în fond, despre echilibrul fragil dintre alienare şi prezenţă, căci, iată, ameninţarea funcţiona ca un revelator al fiinţei. Absenţa ei este marca decisivă a pierderii identităţii. Să fie această uitare prilejul vieţuirii printr-o întoarcere la natură?! „Oamenii uită ca să poată trăi”, citim într-un loc. Altundeva: „cuvintele lui (ale povestitorului, n.n.) cad ca păsările care se gîndesc la / propriul lor zbor”. Oricum, ferestrele acreditează ideea că, aşa cum materia devorează fiinţa, căpătînd sens, fiinţa însăşi se pietrifică. Un flux al metamorfozelor concentrice îi hrăneşte Ritei Chirian spaimele şi cinismele. Locuind cîndva un oraş, este locuită la rîndu-i de unul, după ce îl devoră, prin dublul ei, cu ferocitate. Locuind o fiinţă ciudată, devine ea însăşi receptacolul unei fiinţe. O ameninţare în plus...

Aşa încît, e cel puţin excesiv să vorbim de fibra bacoviană a acestei poezii, chiar dacă titlul unui poem – chemările de dispariţie care o sorb pe miura încet ca pe un ceai prea fierbinte – nu lasă nici o îndoială asupra nevoii poetei de a se situa, ea însăşi, în această des­cendenţă, în care îl include, aproape la fel de explicit, pe Mircea Ivănescu. Rita Chirian explorează pe cont propriu, acreditînd ideea unei experienţe poetice suficient de mature pentru a rezista prin ea însăşi. Interesant de văzut ce va face ea nu cu spaimele explorate aici, ci cu replica cinică din final, care nu mai permite nici răzvrătirea rebelă, nici indiferenţa rece. Cine ştie cum va arăta – mai condensat ori, dimpotrivă, mai arborescent – discursul poetic de aici încolo... În orice caz, se poate bănui că Rita Chirian va continua să radiografieze, poate mai puţin sedusă de clamarea unor detalii patetic-ornamentale, neantul interior.

1