Decompoziţii teatrale

Melodramă în format A4 (scrisă sub Hunabku şi timp)

Totul porneşte necontenit de la acelaşi cadru: o fereastră pe care cerul s-a împărţit între apus galben-închis şi nori – pe verticală. Imagine defocalizată a background-ului. Cele trei fetiţe care au fost aseară în atelier s-au jucat în acest cadru, au desenat o lună cu ochi, cu gură rânjită în colţul din dreapta. - Desenul meu e mai frumos (e o femeie în poziţia unei divinităţi minore din care a decupat she said she has no time şi pielea de pe un braţ, care atârnă ca la animale în pieţe)- Ba, al meu este. Uite numai cum păpuşa din cârpe şi cu perucă se uită şi-mi admiră desenul de pe geam. O casă cu trei pereţi, ferestrele au cercevele în formă de cruce, iar uşa ajunge până în tavan aproape şi are clanţa foarte sus. (Râd pe rând şi fiecare se gândeşte la păcatul de a-şi vedea părinţii frecându-se monstruos în bucătărie şi la un frate mai mare. Apoi râd iar, iar peste un an sunt oarbe de atâta râs.)

Prim-plan: o masă acoperită cu o pânză albă, scrum, o farfurie la stânga, în care e o stea de mare pe jumătate mâncată, cuţit şi furculiţă pe marginea farfuriei, la dreapta – o fotografie veche de mamă (ar putea să fie chiar mama noastră care m-a născut din pietre dezlânate, într-o cântare virtuală virilă. Egor se întoarce către nevastă-sa care-l priveşte deznădăjduită. Ar prefera ca el să-i cumpere un machiaj cu pene incolore decât să-l mai vadă deshidratându-se vâscos în fiecare noapte fără ea. Unele familii nu pot fi perfecte, iar Egor ştie asta. Îşi ia îngerul de după umeri, seducător, pleacă să se sufoce, fiecare, sub câte o bucată de covor.) E o lumină de bec, slabă, chiar deasupra mesei.

Publicul ciripeşte din depărtare. Alţii fac ca vântul şi mai îndepărtat, alţii se sufocă, şi se aude şi mai îndepărtat. Vocile lor se aud din off. Uneori apar umbrele descompuse pe masă, tremurate pe geam, se mai vede câte un fum de ţigară, semn că el fumează de când avea 10 ani, întâi fumase de mamă, apoi fumase de-al naibii şi acum fuma simplu. Nu prea au timp.

Femeia fără copil (are voce gravă de când se ştie; de când o ştim, se vopseşte sau se tunde şi pe urmă îşi miroase părul noaptea): Pune nişte muzică. Nu mai suport să ştiu că mai avem 6 minute şi e tăcere.

Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Alo! Ei poftim… Ce dracu, nu spune nimic?! Alo! (zguduie receptorul ca şi cum ar zgudui-o de umăr) Alooo! (aruncă telefonul peste masă, dacă nu are nume, îşi permite să facă orice)

Femeia fără copil (scrie în dreptul unde bate lumina, ea rămâne în obscuritate, i se văd doar mâinile): jurnal, pagina 206, ziua 38, sunt sub Dumnezeu, miroase a măr copt şi-a arhitectură înghesuită, am fost la spital şi mi-au spus că‑s bolnavă de la cap până la picioare, tu nu m-ai mângâiat, punct, acum miroase a tine între coapsele mele.

Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Când te-am cunoscut, am vrut să-ţi cumpăr ceva frumos.

(S-a dus la florărie, dar n-a găsit acolo decât public care ciripea, a furat un copil cu ochi metalici, ca apa la apus şi i l‑a dus ei. Apoi a fost dat în judecată şi a fost închis pentru răpire de minori.)

Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Îţi mai aminteşti?

Femeia fără copil: Ce?

Bărbatul nenumit, dar urbanizat: De copilul ăla pe care noi l-am botezat E.

Femeia fără copil (scapă creionul din mână, s-a speriat, tremură şi ar vrea să-i ridice semizeităţii ăleia pielea pe braţ. I se face greaţă puţin): Cu mine vorbeşti? Am auzit pe cineva vorbind aici…

Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Te-am întrebat dacă îţi mai aminteşti de ziua când ne-am sărutat pe arena circului, în vreme ce saltimbancii făceau echilibristică pe cablurile dintre blocuri…

Femeia fără copil: Nu mai ştiu de ziua aia, deşi o fi fost una notabilă. Dar revăd foarte bine când mi-ai adus un copil cu ochi ca apa la răsărit. Erai eroul meu, iar eu m-am jertfit, cu o tiară pe cap, zeului Chaak.

Mai au un minut. N-au învăţat să se îmbrăţişeze. Ştiu doar să spună la nesfârşit, din acelaşi loc cu masă şi stele de mare dezrădăcinate pe farfurie, ceva de genul „te iubesc”. Camera de luat vederi începe să pulseze ca o inimă. Aseară, inima ta se zbătea prea repede. Eu ascultam şi o simţeam adânc în viscerele mele ca pe o plajă. Se uită unul la altul. Publicul se plictiseşte, nu mai spune nimic, şi-şi ia zborul să ciugulească din carne în pieţe publice.

Femeia fără copil: Eu cred că ar trebui să...

Bărbatul nenumit, dar urbanizat (căutându-se prin buzunare, parcă ar vrea să plătească ce au consumat): Şi eu cred că...

Se sufocă, fiecare sub câte o bucată de cortină.

Apare una din fetiţele nevăzătoare: – Doamna regizor îşi cere scuze, lucrurile i-au scăpat de sub control. Ar fi trebuit să... se termine cu bine. Acum puteţi pleca. Nu se dau înapoi  banii pe bilete.

De morte cum figuris

E o cameră cu doi pereţi şi jumătate, suspendată deasupra apei pe care spectatorii trec înot. Din off cineva fluieră o melodie cunoscută la vremea aceea. Pereţii sunt arşi, petece de tapet şi citate din Aristotel – „darul imitaţiei fiind, prin urmare, în firea fiecăruia, şi la fel şi darul armoniei şi al ritmului (citatul se şterge pe alocuri) cei dintru început înzestraţi pentru aşa ceva, desăvârşindu-şi puţin câte puţin improvizaţiile, au dat naştere poeziei.”

Au anunţat la meteo că va ploua cald, ca atunci când noi nu ştiam unul de altul, că aşa eram – iar eu spuneam „nu vreau să plec” (cuvintele se interpun pe imagine ca în filmele mute) „nu mă alunga, e ceea ce n-aş înţelege niciodată, ceea ce nu m-aş mai întoarce, ceea ce nu-s”. În cameră, cerul este la doi metri depărtare, sunt agăţate sau împrăştiate pe jos fragmente de corp din plastic. Lângă cameră se proiectează orizontal filmul cu o femeie şi un bărbat foarte frumoşi care se dezbracă surâzând – „vino cu mine, căci nu e un timp al nostru”.

Soarele răsare la marginea drumului. Copiii înoată cu privirile ridicate spre scenă.

Mr. I (bătrân, într-o cămaşă albă, subţire, venit din călătoria în ţinuturi deşertice. Necăsătorit, fără profesie, îi plac dimineţile, iar la vârsta de 10 ani şi-a clădit o casă a lui, cu servitoare şi câine cafeniu-european): Nu vom vorbi azi despre Dumnezeu.

O fată pe care abia o cunoaştem (lângă dânsa stă o altă fată blondă, care o mângâie pe creştet, o piaptănă, o încalţă cu pantofi roşii cu tocuri foarte înalte, o mai sărută şi-i fragmentează gândurile): Nici despre cum va răsări soarele…

Tânărul (ascunde ceva la spate. A ratat armata, e băiat deştept, are privirea deschisă şi nu mai crede în vise de când s-a născut): Dar dacă nu vom vorbi despre temele noastre preferate, atunci ce vom face?

(„stai cu mine în noaptea asta, respiră pe oasele mele cele mai mici şi oricât de simplu ar fi, mi-e frică pe întuneric, dacă nu rămâi”)

Tânărul din oraşul străin (poartă un costum foarte elegant, are degetele pline de inele, a iubit prea mult cu o săptămână în urmă, fumează narghilea şi ştie să cânte la chitară): Să mă prezint. Ei sunt împreună aici de zece ani. Eu am venit ieri. (tânărul îi dă pe ascuns obiectul său. Cel din oraşul străin se luminează, adoarme fericit)

O fată pe care abia o cunoaştem (prietena o rujează puternic): …nu vom vorbi, azi (pierdută): despre nimic.

Mr. I: Ar fi o variantă, dar cei de jos vor fi supăraţi şi vor depune plângeri că asistă la spectacole în care nu se întâmplă nimic şi în care nici nu se vorbeşte.

(Se apleacă spre tânărul din oraşul străin şi-i strecoară mâna sub cap, scoate obiectul, se încruntă puţin, se întoarce cu spatele şi-l mângâie cu o plăcere neînchipuită. O doamnă care înoată izbucneşte într-un râs destrăbălat. Fluieratul acoperă pentru un moment atmosfera. Femeia şi bărbatul se miră de frumuseţea lor prerafaelită, în vreme ce ea scoate un cuţit din păr.)

O fată pe care abia o cunoaştem: A spus cineva ceva? (apare o portocală, prietena ei o desface şi-o mănâncă împreună)

Tânărul (mai senin decât la început): Nu. Doar străinul ăsta care a adormit. Cred că acum are vise liniştite. E aşa de opalin că-mi vine să iau chitara să-i cânt.

Mr. I (uimit, apropiindu-se de cele două prietene, răsucindu-şi mâna pe tibia fetei pe care abia o cunoaştem): Dar mi-ai spus că nu ştii să cânţi în nici un fel. (Fata surâde fericită şi se rostogoleşte de plăcere prin fragmentele din plastic.)

(„astfel făceam copii prin telefon, tu trimiteai o materie vâscoasă, previzibilă, eu aşteptam ceva despre care nu mai recunoşteam, veneau nişte larve apoi, un vultur zbura aplecat, năşteam şi-un cor zornăia tamburine în jurul meu, pe cealaltă fereastră o femeie-menestrel privea fără viaţă. Tu te jucai de-a tatăl, hey, babe, take a walk in the wild side, îţi plăceau ochii ăia mici şi guriţa purpurie, hey, joe, ai mai aflat ceva despre soarele ăla? Cineva scuipa şi erau nişte morţi sub pământ, atât de perfecţi, că nu puteau muri. Oare voi putea vreodată să fac un copil?!”)

(Femeia îndreaptă cuţitul către bărbatul frumos. Imaginea se fragmentează. El se îndreaptă mult spre armă.)

Fata pe care abia o cunoaştem (clădeşte un castel din mâini şi picioare de plastic): Trebuie să facem ceva! Eu nu mai suport tăcerea asta.

(Pe apă trece o platformă cu muzicanţi. Toţi fluieră polifonic. Unii înotători se agaţă cu mâinile de barcă. Publicul e mereu condamnat – „şi-mi dau seama că sunt aşa de fericită că mi-ai apărut, de asta scriu pe trotuare despre tine şi n-aş mai putea respira la suprafaţă, dacă.”)

(Prietena fetei pe care abia o cunoaştem, după ce s-a chinuit să obţină de la Mr. I obiectul, linge în văzul tuturor pistolul)

Mr. I: Bine, să facem ceva, dar cum? De zece ani ne străduim.

Tânărul: De zece ani (cu regret evident): Am îmbătrânit aşa de mult, şi nici măcar ăsta (se uită cu milă spre tânărul din oraşul străin) nu ne ajută la nimic.

Fata pe care abia o cunoaştem (îşi distruge singură construcţia): Măcar să-l prădăm. Să-i luăm narghileaua sau măcar hainele.

Tânărul (lăcrimând în tăcere pentru jucăria pe care ea tocmai a dărâmat-o): Nu cred că ne-ar folosi la ceva. El n-a venit decât să se odihnească. S-ar putea să plece peste o oră.

Mr. I: Eu zic să tragem la sorţi. Dacă va cădea că trebuie să facem ceva, bine, dacă nu…

Tânărul: O să ne aruncăm şi-o să rămână ăsta singur.

Mr. I (surâde răutăcios): Şi ce-o să ne mai distrăm atunci!

(Apare o şcolăriţă. Vor paria pe dânsa. Încep să-i taie hainele. Apoi o descompun în cuburi. Apoi cad toţi în genunchi în pulberea ei. Tânărul din oraşul străin se trezeşte, pipăie pereţii, o ia pe fata pe care abia o cunoaşte,m o aşază ca pe oglindă, îşi aranjează părul şi hainele privindu-se în prietena ei. Se aruncă, trece prin imaginea orizontală cu femeia frumoasă care-l priveşte ca pentru prima oară pe bărbat, cuţitul aproape că-i străpunge pieptul atenian).

Fata pe care abia o cunoaştem (către prietena ei): Dă-mi-l! Vreau să termin mai repede!

Tânărul: Mie încă mi-e frică, de zece ani tot mi-e, dar şi eu vreau să!

Mr. I: A!

Fata pe care abia o cunoaştem: No, no, no!

Tânărul: A! A! aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa a

Mr. I: Să-l omorâm pe regizor!

Regizorul stă în centrul camerei. N-a ştiut niciodată să închipuie povestea lor. Nu încearcă să fugă, să se pitească după el însuşi. Uneori încerca să şteargă de pe pereţi, să mai dea o dată foc la cei doi pereţi şi jumătate, dar atunci observa că cerul e încă departe şi rămânea perfect echilibrat în mijloc. Toţi se apropie de el. Prietena ei se uită prin cătarea pistolului. Cineva fluieră tare. Unii cad, un praf din şcolăriţe se desprinde în nori şi pluteşte o vreme disparat. Gloanţele sunt adevărate, pistolul la fel, împuşcătura şi ea. Regizorii nu ştiu să parieze.

(Copii alienaţi continuă să înoate, un apus galben stricat. Ştii că peştii nu pot zbura?)

1