România şi „Primăvara de la Praga”

În Republica Cehă, şi cred că şi în alte ţări din Europa de Răsărit, se uită de multe ori că în august 1968 România a fost ameninţată, cel puţin pentru câteva zile, de acelaşi pericol ca şi Cehoslovacia. Pe 21 august, imediat după ocuparea Cehoslovaciei, serviciile secrete american şi francez au semnalat o mişcare masivă de unităţi sovietice şi bulgare în jurul graniţelor româneşti, iar informaţii similare au fost confirmate şi de turiştii cehoslovaci care se întorceau din concediu din Bulgaria şi din Moldova sovietică. Politicienii români au reacţionat în felul lor: toată România se afla, chipurile, cu arma la picior şi orice fabrică urma să devină o fortăreaţă dacă armate străine ar fi trecut frontiera de stat. În felul acesta, între 21 şi 30 august 1968 lumea s-a clătinat la marginea unei catastrofe ale cărei consecinţe nimeni nu şi le putea imagina, nici măcar preşedintele american Johnson şi ministrul Afacerilor Externe al URSS. În măsura în care se poate da crezare ambasadorului Uniunii Sovietice la Washington, Dobrînin, de la cele mai înalte niveluri ale Administraţiei americane s-a insistat pe lângă guvernul sovietic ca „în numele omenirii” să nu atace România, „deoarece rezultatele puteau fi imprevizibile”. Pur şi simplu, datorită opiniei publice mondiale, americanii nu au putut permite ca Uniunea Sovietică să ocupe militar o altă ţară, chiar dacă est-europeană. Până la urmă, Uniunea Sovietică nu s-a hotărât să facă pasul fatal, mai ales că în România nu era ameninţată sau pusă la îndoială „puterea socialistă”. Criza în jurul României s-a încheiat la 31 august 1968, când, în urma consultaţiilor cu centrala de la Moscova, Dobrînin a anunţat că „informaţiile despre invazia în România nu au fost întemeiate pe adevăr”. Cei de la Casa Albă probabil că au respirat uşuraţi.

Dar cum s-a ajuns la această situaţie? De ce din doi sateliţi altădată model s-a născut un scop strategic al statului major general sovietic?

Cele două ţări au ajuns în această situaţie pe două căi total diferite. România a promovat deja din anul 1964, cel puţin, o politică externă foarte independentă, care în Răsărit s-a orientat mai ales spre China şi Iugoslavia, iar în Vest, în special spre Franţa, dar şi spre Statele Unite ale Americii. Influenţa sovietică asupra României a slăbit în anii ’60, ceea ce s-a manifestat mai ales în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi în Tratatul de la Varşovia. România a continuat să refuze să mai joace rolul de furnizor de materii prime de bază pentru ţările blocului sovietic mai dezvoltate din punct de vedere economic, iar în domeniul militar nu a fost de acord cu o dominaţie sovietică absolută. Pe de altă parte, însă, România a continuat să rămână o ţară „socialistă” model, în care Partidul Comunist Român deţinea monopolul puterii. În anii ’60, în Cehoslovacia a avut loc un proces exact invers. În organizaţiile internaţionale ea se afla în mod absolut alături de Uniunea Sovietică, astfel încât nu se putea vorbi în nici un caz de o politică externă originală. Treptat însă, în Cehoslovacia s-a produs o modificare a climatului social şi un rol tot mai mare a început să-l joace aşa-numita mişcare reformistă, care, în scurt timp, a devenit un fenomen omniprezent. Principalul motiv al apariţiei mişcării reformiste l-a constituit experienţa personală zilnică a oamenilor în regimul comunist cehoslovac, care nu putea să asigure fără probleme necesităţile fundamentale ale populaţiei. Un impuls important pentru dezvoltarea vertiginoasă a mişcării l-a constituit reforma economică, care, mai întâi, a fost pregătită şi apoi implementată în 1965 şi ale cărei principii presupuneau relaţii de piaţă între întreprinderile socialiste, schimbând modelul de până atunci de conducere a economiei naţionale. La mişcarea reformistă au aderat curând reprezentanţii diferitelor curente ideologice, pe care îi unea efortul de transformare rapidă a sistemului politic. Este firesc că diferitele grupe de activişti îşi imaginau în mod diferit această transformare, dar toţi s-au remarcat printr-o tendinţă mai mare sau mai mică de opoziţie faţă de regimul comunist cehoslovac. Astfel, dintre adepţii reformei au făcut parte oameni persecutaţi şi oameni privilegiaţi de regim, tineri şi bătrâni, oameni cultivaţi şi necultivaţi, cehi şi slovaci etc.

Nici aparatul comunist nu a rămas imun la o asemenea evoluţie. Mulţi funcţionari înalţi au devenit şi ei adepţii unor modificări radicale de sistem şi au început să insiste asupra efectuării unor schimbări în conducerea partidului şi a statului. Au fost create două aripi diferite, una reformistă şi alta conservatoare, iar conflictul dintre ele de la sfârşitul lui 1967 şi începutul lui 1968 l-a adus pe Alexandr Dubček în funcţia de cel mai puternic om al statului. Dubček şi noua lui garnitură de partid au respins însă în mod constant toate fenomenele divergente din interiorul mişcării reformiste.

Reprezentările privind noua linie politică şi evoluţia statului în întregul lui au fost deosebit de nebuloase şi învăluite în jargonul impersonal al aparatului. În procesul care curând avea să primească numele de „Primăvara de la Praga”, toţi construiau „un socialism cu faţă umană” şi „democratizau” sistemul politic, dar nimeni nu a reuşit să explice în momentul respectiv ce se ascunde sub aceste noţiuni, astfel încât fiecare cetăţean avea câte o imagine complet diferită. Pe de o parte, a fost desfiinţată cenzura şi a fost acceptat dreptul constituţional de asociere - ceea ce a făcut ca reformele iniţiale să ajungă până în pragul revoluţiei -, iar pe de altă parte, conducerea comunistă continua să apere rolul conducător al partidului comunist în stat şi în societate, precum şi apartenenţa Cehoslovaciei la blocul sovietic. Societatea civilă a dezvăluit însă, prin intermediul mijloacelor de comunicare în mass-media şi prin noile sale organizaţii proprii, că „democratizarea” constituia un ţel prea mărunt şi că se tindea, fără nici un compromis, către o democraţie pluralistă.

Conducerea slabă şi scindată a lui Dubček nu a ştiut să înfrunte o ascensiune atât de razantă şi mai mult sau mai puţin a bătut pasul pe loc. Ea a lăsat ca lucrurile să se desfăşoare liber, pentru ca problemele încurcate să se rezolve „într-un fel” de la sine.

Conducerea lui Dubček a ales aceeaşi metodă şi în ceea ce priveşte presiunea Uniunii Sovietice şi a celorlalte ţări din lagărul socialist. Cehoslovacia era o componentă sigură a planurilor strategice şi economice ale Uniunii Sovietice, iar în constelaţia puterilor existente, Moscova nu putea admite nici o ezitare în spaţiul Europei Centrale. Încă din luna martie şi, mai târziu, în mai, în iulie şi la începutul lui august, ţările din blocul sovietic au organizat întâlniri ale conducătorilor lor la care au fost auzite critici la adresa comuniştilor din Cehoslovacia. Pe lângă aceasta, în perioada ianuarie-august 1968, conducerea de partid sovietică a discutat despre Cehoslovacia, cel puţin, de şaisprezece ori. La apelurile ei „prieteneşti” ultimative, Dubček a răspuns prin promisiuni şi asigurări că în viitorul apropiat se va produce o remediere, care însă nu a avut loc niciodată în forma dorită de Brejnev. Cel mai înalt reprezentant al puterii sovietice a încetat apoi să-l mai creadă pe Dubček, adoptând singura soluţie adecvată din punctul lui de vedere: ocuparea militară a Cehoslovaciei la 21 august 1968.

Încă din ianuarie 1968, România a manifestat faţă de „Primăvara de la Praga” o mare simpatie, dar şi satisfacţie. Nicolae Ceauşescu şi membrii conducerii de partid cunoşteau foarte bine ce însemna situaţia de enfant terrible al blocului sovietic şi majoritatea acţiunilor de presiune din partea „aliaţilor”. În scurt timp, Cehoslovacia a ajuns într-o situaţie asemănătoare, poate chiar mai grea, deoarece poziţia ei strategică şi potenţialul economic erau mult mai importante pentru Uniunea Sovietică. Românii presupuneau într-un mod absolut logic că politica externă a Cehoslovaciei va fi mult mai independentă şi mai originală decât în perioada anterioară, ceea ce crea premise pentru o alianţă româno-cehoslovacă solidă şi pentru o ofensivă comună în domeniul politicii externe. Încă de la jumătatea lunii martie, la Ministerul Afacerilor Externe de la Praga s-a prezentat ambasadorul României, Obradovici, care a dorit să întrebe direct dacă va avea loc o schimbare fundamentală a liniei politicii externe. A plecat de la minister cu un răspuns negativ şi anume că toate procesele fundamentale din interiorul partidului comunist şi din societate se află abia la începutul lor.

Atitudinea faţă de România nu s-a schimbat însă nici mai târziu. Conducerea lui Dubček se temea foarte tare că la toate reproşurile pe care le primea de la Biroul Politic sovietic să nu se adauge şi argumentul că Cehoslovacia va porni pe „calea românească”. Walter Ulbricht, conducătorul partidului comunist din Germania de Est, se exprimase într-un mod asemănător încă din luna martie. În plus, Dubček nu avea nici cea mai mică intenţie de a face ceva în acest sens, adică de a încerca să promoveze o politică externă suverană. De aceea, a refuzat în mod constant propunerile lui Ceauşescu de a se întâlni personal cu el şi a trecut cu vederea în mod tacit mesajele oarecum disperate ale lui Ceauşescu, că evoluţia Cehoslovaciei corespunde într-o anumită măsură cu cea din România, drept care România nu putea să adopte o atitudine indiferentă. Ceauşescu nu s-a lăsat influenţat de această atitudine ezitantă, ba chiar jignitoare, ci a continuat să sprijine în mod evident „Primăvara de la Praga”. Chiar mai mult, potrivit declaraţiilor diplomaţilor cehoslovaci, el acorda prioritate oricăror veşti noi ce soseau din Cehoslovacia, iar mijloacele mass-media au primit indicaţie să facă o mare propagandă realităţilor din Cehoslovacia.

Încă de la jumătatea lunii iulie 1968, rapoartele pe care diplomaţii cehoslovaci le trimiteau la centrala de la Praga au început să conţină în bloc temerile politicienilor, din diferite ţări, în legătură cu o intervenţie sovietică în Cehoslovacia. Se dovedea că o dată cu sporirea indiciilor privind o posibilă soluţionare prin forţă scăzuse vertiginos disponibilitatea lumii democrate de a se angaja. Elocventă în acest sens a fost afirmaţia cancelarului vest-german Willy Brandt, potrivit căreia „cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru Cehoslovacia este să nu facem nimic”.

La mijlocul lui iulie 1968, conflictul cehoslovaco-sovietic a ajuns la o ruptură deschisă atunci când conducerea lui Dubček a respins în mod public „scrisoarea celor cinci partide comuniste şi muncitoreşti” adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Cehoslovaciei, care fusese semnată la o şedinţă separată la Varşovia. Dubček a înţeles abia atunci că Brejnev  şi ceilalţi conducători comunişti nu s-au lăsat convinşi de „onestitatea” intenţiilor lui şi că doresc să intervină imediat în forţă împotriva „contrarevoluţiei”. Cehoslovacia s-a trezit într-o izolare internaţională perfectă. Abia atunci s-a produs în sfârşit o modificare pozitivă în relaţia cu România.

Imediat, de la 15 iulie, ministrul Afacerilor Externe al Cehoslovaciei a dispus ambasadorului de la Bucureşti să transmită politicienilor români mulţumiri  pentru toate manifestările de înţelegere şi simpatie care inundaseră presa românească. A fost transmisă la Bucureşti scrisoarea conducerii Comitetului Central al Partidului Comunist al R. Cehoslovace prin care N. Ceauşescu era invitat să efectueze o vizită în Cehoslovacia, vizită ce urma să aibă loc cât mai repede. Ceauşescu a sosit la Praga la 15 august, adică cu câteva zile înainte de invazie. Scopul ei oficial trebuia să-l constituie semnarea unui nou tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Cehoslovacia, dar în realitate era vorba de demonstrarea existenţei unei alianţe strânse între cele două state, chiar dacă fusese forţată de împrejurări externe. Pentru majoritatea cetăţenilor cehoslovaci, sosirea lui Ceauşescu (ca şi a lui Tito, care avusese loc cu o săptămână înainte) a avut semnificaţia unui sprijin lipsit de echivoc al suveranităţii şi independenţei Cehoslovaciei, iar oaspetele român a fost primit în acest sens. Peste tot unde a apărut în acele zile, oamenii izbucneau în ovaţii, iar la Castelul de la Praga a fost întâmpinat de o mare mulţime care a scandat câteva minute în şir „Trăiască România”.

La patru zile după plecarea lui Ceauşescu, la 21 august 1968, în Cehoslovacia a intrat aproape o jumătate de milion de ruşi, bulgari, polonezi, unguri şi nemţi din Germania de Est înarmaţi. Conducerea României şi-a exprimat imediat un punct de vedere ferm de respingere, care nu a lăsat pe nimeni să se îndoiască de faptul că, în caz de atac, România se va apăra. În situaţia când pe teritoriul întregii Europe de Răsărit se deplasau unităţi militare puternic înarmate şi nu exista în nici un fel certitudinea că aceste unităţi vor intra numai în Cehoslovacia, era necesară o doză mare de curaj. Astfel, lui Ceauşescu personal i se deschidea calea de a-şi consolida propria sa putere, nu numai în România, care în mod tradiţional era anti-rusă, cât şi în lumea democrată, mai ales în Statele Unite ale Americii şi în Europa de Vest. Şi astfel, în timp ce Cehoslovacia ocupată a devenit din nou unul dintre sateliţii sovietici neinteresanţi, România şi-a câştigat, prin poziţia ei fermă, un prestigiu internaţional considerabil, pe care l-a consolidat sosirea la Bucureşti, în august 1969, a preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Dar acesta este un alt capitol.

Nota revistei „Contrafort”

Istoricul Jiři Hoppe adoptă în acest studiu, în mod evident, perspectiva unui cercetător ceh care urmăreşte cronologia evenimentelor şi compară diversele atitudini adoptate de partidele comuniste din ţările Tratatului de la Varşovia faţă de evenimentele „Primăverii de la Praga”. Publicul românesc însă nu trebuie să piardă din vedere faptul că în pofida solidarităţii pe care a afişat-o cu Cehoslovacia, înainte şi după invazia sovietică din august 1968, Nicolae Cauşescu nu a intenţionat nici o clipă să promoveze un proces de democratizare politică şi liberalizare economică, de felul celui iniţiat de mişcarea pentru reforme condusă de Alexandr Dubček. Cu excepţia unei relaxări provizorii a cenzurii în domeniul culturii şi a unei politici externe mai independente faţă de Moscova, strategia lui Ceauşescu a vizat, în exclusivitate, instaurarea unui regim de influenţă (şi, în cele din urmă, de dictatură) personală, care nu a schimbat esenţa sistemului totalitar. Comunismul „naţionalist” şi „antirusesc” al lui Nicolae Ceauşescu a reuşit o vreme să manipuleze sentimentele populaţiei din ţară, să înşele anumite cancelarii occidentale şi să trezească speranţe nejustificate în rândul românilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei, sfârşind prin a deveni, în anii ‘80, cea mai sinistră dictatură din blocul sovietic.

1