|
passager (1)
Motto:„... ci vene,
multe vene neîntrerupte
de nici o lamă”
Mihai Ignat, Bă Cancer
şi ce dacă-şi deschide din cînd în cînd venele? face parte din specia celor aleşi ce-şi
ascut astfel sîngele.
roş-albastru. la ambele capete. ca pe-un creion bicolor. răsucindu-se-albastru în ascuţitoarea
de creioane a inimii, să-şi facă vîrf. după felul în care împunge-n buricele degetelor,
din interior spre afară, cu roşii corniţe,
să-şi revendice non omnis moriar, gata de scris. jumătate în mîinile domnului,
pe jumătate dat dracului - nimeni nu-i
mulţumit cu juma’ de măsură! şi nici, întreruptă de lama cuţitului,
linia de demarcaţie nu mai e sigură.
ca şi cum, aruncat în sus ca un toiag încrustat, să-şi dispute-n teren dreptul primei
lovituri, două mîini osebite, zvîcnind amîndouă odată, -n acelaşi timp
s-ar întîlni undeva pe la mijloc. fiecare-n
contra celuilalt, scrisu-i apropie: pus pe jar, demonul (zis şi-„al creaţiei”)
face risipă de purpură
pînă la dumnezeu tot aşa cum, tocindu-şi grafitul ce-i ţine de inimă, domnul e cît pe ce să
dea de dracu’! puţin mai lipseşte şi unul va-ncepe să scrie cu sîngele altuia,
paloşe gotice faţă cu praporii
glagolitici. pe viaţă şi moarte. cum ai completa un pomelnic cu nume -
aceleaşi - trecute pe rînd de la unii
[morţi] la alţii [plugari]: nu e literă să nu fie scrisă de două ori, cu chinovar
şi sineală, o dată în ceruri şi, -ntoarsă,
pe pămînt. după gustul, tot mai pronunţat, de rugină din gură, se simte că au şi
pornit să se taie în săbii, de sînge.
acum tot mai subţire, cu două tăişuri, de care se prinde cînd unul cînd altul cu mîinile goale.
într-o mînă de om, Dumnezeu şi Satana fac skanderbeg. mîna
scrie morţii cu cerneală
şi pe cei vii cu roşeală
passagère (2)
Motto: “Sfiit pruncia ei trecea...”
Ion Barbu, Statura
urmărind-o, nu i-am reţinut decît trecerea. mersul său, cum ai purta între coapse o rodie
(pe franţuzeşte grenade) dată-n pîrg: în bătaia
frumuseţii ei, nu mai departe de trei ge neraţii puteai să-i auzi zvîcnind,
la-ncheieturile mîinilor, sîngele ca o brăţară
de granate încinsă - tot ce i-a rămas după o revoluţie, două războaie şi-n ultimul
timp vremuri văduve, din moştenirea
de familie - pe dinăuntru, de-a dreptul pe os - subţiri, oasele: moartea îşi trage prin
ele (seva) coctailul de măduvă -, c-un lănţişor adn. o grădină închisă-n seminţe de punica grana-
tum - prin pulpa rozalb-roşiatică a grăuncioarelor, sîmburii albi se străvăd
ca-n vitrinele din cartierul
felinarelor roşii din amsterdam fetele - care răspunde la numele - neaoş - rodica
(un cuvînt pe măsură de care lipindu-ţi urechea auzi cum pulsează o inimă şi,
rotunjite pe din interior, două sarcini).
cerc închis. un bărbat urmărind o femeie la fel cum pe mică pe ceas minutarul
aleargă secunda.
o femeie în trecere. o trecătoare - sub tălpi i s-aştern, zebră, orele - unsă cu miere
prin care-ai văzut lou-
mina zilei/ la capătul căreia - nu are capăt! - ţi se dezgoleşte, de jur împrejur,
vanitas vanitatum et omnia vanitas. netrecătoare - pe urmele ei caldarîmul luîndu-se,
-şi zornăie platoşa-ntocmai o coadă
de balaur, a „iată-mă-s!”, solzii -, cu umbra de gît - tot ce are mai material în ea - care o trage
după sine de partea cealaltă - sic transit... - pe muzică de - nu mai zi! -
noir desir, voce eclesiastul: „le vent nous
portera”. în scă-
de-
re, cum ai despărţi un cuvînt pe silabe, să-l treci dintr-un rînd în
altul, treptele scării rulante pe care-alergînd, să-şi dea sufletul, carnea le urcă pieptiş
(cernoziom curat, carnea ei - „nu vă uitaţi că sunt neagră...” -, prin care,
cu graţie, venele-i ies la iveală ca,
după ploaie, umflîndu-se, rîmele trandafirii din pămînt). şi expresia ultimă-a scurtei ei treceri:
să cobori în metrou la romană şi peste doar cîteva staţii să ieşi la pigalle.
passagère. un’ stă locului, sexul ei taie - ’n carne vie, pe linia Facerii - meridianul
de origine. greenwich de-o parte şi de-alta a căruia coapsele ei - două fusuri orare-
strîns lipite, formează un Y perfect (de la Yin), din al cărui pahar de martini -
măslină-aruncată c-un gest neglijent
care nu mai ajunge odată să cadă, buricul - beau nopţile - „nu-l depărta de la mine... „ -
şi zilele beau beau şi beau.
doar că ea nu stă locului. una cu linia
orizontului - tot aşa-i intră în fund chiloţeii cu numele zilelor
săptămînii: monday, tuesday, wednesday... - pe verticală. alături de altele douăsprezece formînd,
fără voia ei, codul de bare al împărăţiei cereşti. ele care, cînd se-ndepărtează,
duc între picioare - cezura trans-
cendentală se cască-n prostie, lăsînd să se vadă... - sonetul
inocenţei pierdute o dată cu ultimul vers:
grădină-nchisă, soro, mireaso, puţ oprit...
nu-i nimenea de faţă cînd grădinarul pune
în trupul de fetiţă un grăuncior de puni-
cum granatum o dată cu primul sînge - chit
că fetele în floare sînt visul lui -, veghează
cum prinde rod, răsare... dezlănţuită-n danţ
irodiada ca o explozie în lanţ
a cărei undă este roşeaţa din obraz - să
dea peste margini! - umple tot timpul/spaţiul hic
et nunc. cînd iese-n lume, pe buze neatinse
îşi pune (sus) cîrmîz/(jos), de sable, neant. i se
ghiceşte pe sub rochia de seară - dessous chic -
centura de shakhid. şi smuls, inel pe deget
...........................................................................
langue au chat(te)
Tonul: „Les autres ils disent comme ça
Qu’elle est trop belle pour moi
Que je suis tout juse bon
A egorger les chats
J’ai jamais tue de chats
Ou alors y a longtemps
Ou bien j’ai oublié
Ou ils sentaient pas bon
Enfin…”
Jacques Brel, Ces gens-la
cerebrală-n măsura în care, să nu facă zgomot cînd trece prin cap (poezia), pun tîmpla
la bătaie pe post de surdină. se cheamă că moartea se şterge pe gură cu numele mici,
ale noastre.
(cînd se-ntîmplă arareori să ne ciocnim - hai noroc! -
îi aud prin mătasea ciorapului clinchetul oaselor, whisky cu gheaţă.) gîndită la rece,
încît emisferele
cerebrale se strîng una-n alta ca mîţa cu cîinele care-au mîncat toată viaţa
dintr-o strachină - cîinele urlă a mort. are şapte
vieţi pisica - şi-acum, că i-au dat de fund, şi-au răsturnat-o în cap. despre frica de moarte
nu se poate vorbi decît cu jumătate de gură, şi-atunci clănţănind din
dinţi pe buza paharului carele eşti trup al meu, cu 30 la
sută setea de viaţă şi restul de 70 apă în care pluteşte-o proteză, lăsată pe noapte.
la fel ca pisica
de cheshire, jucîndu-se de-a transparenţa - rămîne doar rînjetul. pîn’ la urechi (fie vorba
-ntre noi, fetele - ceea-ce-n-are-făptură-pătrunde-în-ceea-ce-n-are-
crăpături se exprimă în alt dialect: pe-o ureche îţi intră pe alta îţi iese). în formă de
bumerang (paranteză închisă). izbindu-mă-n plină figură: „zîmbiţi, vă rog!”
se întîmplă că rînjetul fără pisică-mi trimite bezele din copilărie. „cîţ, boală!” (o boală
ruşinoasă-i şi copilăria aceasta, de vreme ce trebuie-ascunsă pîn’ la bătrîneţe,
nu care cumva să
dai în mintea copiilor.) „cîini, nu copchii!”, ca o nuntă de cîini se înlănţuie vorbele pînă
ajung la ureche.
tandre împerecheri de cuvinte. ceva între pui de căţea şi căţelul pămîntului.
care umblă cu „naşterea mă-sii!” în dinţi, care umblă
cu colacii în coadă. colaci de la mort.
se vesteşte o după-amiază cu soare, în dinţi cu poemul ce rupe pisica. se adevereşte
o noapte cu lună la care bat... „cîini,
nu copchii!” mîţa-n sac. sac de oase pe din interior, ţesut viu înafară.
veronică întoarsă pe dos dînd pe faţă masacrul
inocenţilor: două fetiţe, orfane de tată, de 6 şi 9, maria şi ioana,
dînd cu sapele-n sacul legat strîns la gură, să nu sufle-o vorbă, ce se zvîrcoleşte-n ţărînă
ca o foaie boţită din ciorna lui t.s. eliot la the waste land descreţindu-se atît cît
să citeşti, frînt pe muchie: „am să-ţi arăt...” - heroină curată, cruzimea copiilor.
cîtă cruzime, atîta
poezie -, de-a oarba, din micile lor răsputeri. ca o coajă pe rană, vederea: la sînge se-ncheagă-n
viziune. atît de măreaţă încît, ca s-o dai la iveală din prima
fără pierderi - privire cu noduri cît pumnul, cît un boţ cu ochi, cît un cap de copil -
este musai să-ţi
deschizi ochii cu forcepsul. una cu pînza de sac. grunduind, cum ai descoji un ou crud,
cu paloarea
ta ecranul. albeaţă pe ochi. şi proiecţia care nu mai conteneşte
(tot aşa dostoievski, cu sacul de pînză pe faţă, în ‘49, decembrie, 22,
trăind „deseat’ ujasnîh, bez-
merno straşnîh minut ojidania smerti”, la capătul cărora - zice-se - n-a mai
fost acelaşi) de treizeci de ani şi mai bine. şi faptul
că n-ai spus nimănui, ca şi cum nici - pisici! - n-ai mîncat nici din gură
nu-ţi aduce-a latină: hic jacet... var stins. (cum răzbate prin coaja de ou crud a
grundului pielea
de găină!) se cheamă că moartea-şi ascunde-n pernuţa diftongului ghearele.
se numeşte că-şi dă langue au chat. se întîmplă că-i dau langue au chatte.
(cît o unghie neagră ce creşte şi creşte şi creşte şi după ce..., limba din gură.)
dat pe mîna lui nenea cu sacu’ din copilărie. în dinţi cu: „la popa la poartă
este-o mîţă moartă
cine-a rîde şi-a grăi
drept în gură i-a ţîşni”
|
Emilian Galaicu-Păun
Inapoi la cuprinsul numarului