|
Am contactat cu Eugeniu Coşeriu şi în ziua în care i s-a conferit înaltul şi binemeritatul titlul Doctor Honoris Causa la Universitatea de Stat.
Când, la o întâlnire cu consătenii săi din Mihăileni (Râşcani), a fost întrebat direct, ţărăneşte "Cine suntem noi: moldoveni sau români?", Eugeniu Coşeriu a răspuns simplu, corect şi memorabil: "Noi suntem moldoveni, dar toţi moldovenii sunt români".
Din păcate, nu mai era în viaţă colegul de universitate Ion Dumeniuk să-i strângă şi el mâna geniului ştiinţei lingvistice contemporane, pe care printre primii savanţi chişinăuieni îl înţelesese şi-l apreciase.
2. Un "model Coşeriu" ar presupune, înainte de toate, cunoaşterea profundă a adevărului ştiinţific şi istoric şi promovarea neabătută a acestuia. Cred că avem astfel de savanţi, dar nu şi condiţiile propice afirmării lor depline şi, mai ales, mediul în care ei ar fi liberi să promoveze adevărul - în presa scrisă, la radio, TV etc. - şi care (mediu), la rândul său, ar fi în măsură să înţeleagă şi să conştientizeze adevărul. Or, societatea noastră e una subdezvoltată (ca să nu zic mai rău), înfometată, sărăcită, politizată etc., una pentru care cartea a devenit între timp ceva străin, utopic. Dacă nu sunt procurate, citite, discutate cărţile beletristice, de popularizare a ştiinţei literare şi ştiinţifice, cele de cultivare a limbii, nu-mi închipui cum ar putea fi citite şi înţelese - la noi - studiile lui Eugeniu Coşeriu privind teoria limbajului.
3. Răspunsul la această întrebare l-am dat deja. Nu zic de cadrele ştiinţifice şi de intelectualii de marcă din învăţământ, care şi-au însuşit temeinic adevărurile rostite de celebrul lingvist revenind în câteva rânduri aici, la baştină. Dar la nivel politic, la nivelul forurilor şi persoanelor conducătoare nu sunt receptate nici măcar acele câteva referate şi comunicări coşeriene publicate în revista "Limba Română" şi în antologia de texte pe teme lingvistice "Limba română este Patria mea" (Revista "Limba Română", Fundaţia Culturală "Grai şi suflet", Chişinău, 1996), de vreme ce glotonimul limba română este de-a dreptul ostracizat la Departamentul Relaţii Interetnice şi la Guvern, unde se cere în mod oficial să fie respectată Constituţia cu fatidicul articol 13, articol care conţine denumirea "limba moldovenească".
Altfel zis, în Republica Moldova până în prezent moştenirea lui Eugeniu Coşeriu nu este acceptată la nivel statal. Conducerea noastră de azi nu este în măsură să conştientizeze adevărurile promovate de celebrul lingvist al contemporaneităţii.
Să sperăm că destinul acestei moşteniri se va schimba cât mai curând, odată cu schimbarea conducerii noastre.
4. Paradoxul că Republica Moldova, subdezvoltată - repet - sub aspectul asimilării adevărurilor esenţiale referitoare la istorie, limbă şi literatură, nu e în măsură să conştientizeze importanţa unor idei ca cele formulate de fiul său Eugeniu Coşeriu sau de Academia sa de Ştiinţe, care, în adunarea generală din 26 februarie 1996, s-a pronunţat în unanimitate pentru oficializarea denumirii limba română, necesită să fie înţeles de toţi membrii societăţii noastre. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.
Alt comentariu ar trebui să avem pentru cine îl face.
Donatella Di Cesare,
prof. dr. Universitatea "La Sapienza" din Roma, Italia
1. La sfîrşitul anului 1978 scriam, la Roma, lucrarea mea de licenţă în filosofia limbajului. Tema se învîrtea în jurul semanticii în filosofia greacă. Într-o zi, Tullio de Mauro, pe atunci titularul catedrei, mi-a spus că ar trebui, în mod imperios, să citesc Geschichte der Sprachphilosophie a lui Coşeriu, mai ales capitolele despre Platon şi Aristotel. Mi-a împrumutat el însuşi cartea, pe atunci de negăsit în Italia. Am început să citesc. Îmi amintesc bine că mă gîndeam la o modificare neapărată a ceea ce începusem deja să scriu. Nu ştiam cine era Eugeniu Coşeriu, iar Geschichte der Sprachphilosophie apărea ca un fel de ediţie litografiată la Universitatea din Tubingen. Totuşi, mi-am dat imediat seama că am în faţa mea în primul rînd un mare interpret, şi apoi un mare lingvist şi un mare filosof al limbajului. Pe scurt, lucrarea mea l-a avut pe el ca punct de referinţă. M‑am hotărît astfel să depun o cerere pentru a putea merge să studiez la Tubingen. Mi-au spus că erau doar două burse în toată Italia. Posibilităţile s-au dovedit a fi astfel foarte reduse. Oricum, am încercat. Coşeriu mi-a trimis în ultimul moment o telegramă în care scria: "Ich bin bereit, Sie zu betreuen". Aceasta era şi este formula prin care, în Germania, un profesor acceptă un doctorand sau un cercetător alături de el. Am obţinut astfel bursa şi m-am transferat la Tubingen. Cu lucrarea de licenţă în mînă, m-am dus imediat după sosirea la Tubingen la întîlnirea cu Coşeriu. Era multă lume şi a trebuit să aştept. Între timp, în Italia, primisem deja o grămadă de descrieri ale lui. Cea mai mare parte nu era favorabilă şi nici măgulitoare pentru el. Astfel, mă aşteptam să mă găsesc în faţa unui domn autoritar, puţin disponibil şi, în anumite privinţe, chiar neliniştitor. Impresia mea a fost însă exact opusă, întrucît mi-am dat seama imediat că autoritatea sa care nu avea nimic în comun cu autoritarismul se învecina cu carisma. Aveam douăzeci şi doi de ani, dar nu eram înspăimîntată. Mi-a spus să intru şi a început, spre marea mea surprindere, să vorbească într-o italiană perfectă, cu totul lipsită de accent. Eu i-am spus puţin ridicolă: "Vin de la Roma". "Pelerin ce vine din Roma" - mi-a replicat el surîzînd. Şi a adăugat în siciliană, făcînd o aluzie voită la Pagliaro: "Aşezaţi-vă". M‑am aşezat, dar înclinîndu-mă înspre el am început să-i vorbesc pe scurt despre lucrarea mea. El o răsfoia. Apoi, suspect, a început dintr-o dată să-mi pună întrebări. "Spre exemplu, phэsis şi phэsis la Aristotel şi la Epicur. Dar trebuie să fie totuşi o diferenţă." Am încercat imediat, în puţine cuvinte, să explic diferenţa. M-a privit plin de curiozitate şi mi-a spus: "Reveniţi mîine". În ziua următoare, în timp ce mă învîrteam prin Neuphilologikum din Tubingen, cineva m-a oprit ca să mă întrebe, nu fără invidie, cum am reuşit să-l determin pe Coşeriu să-mi citească integral lucrarea de azi pe mîine. Dar eu nu ştiam despre ce este vorba. M-am dus la Coşeriu. Frau Ott, secretara, m-a introdus la el, Coşeriu mă aştepta cu lucrarea în mînă plină de fişe şi sublinieri. Era adevărat, o citise. A început cu o critică neîndurătoare punctînd rînd după rînd. Era foarte concentrat, ochii priveau în gol. Vorbea cu o precizie terminologică şi conceptuală pe care n-o mai întîlnisem la nimeni. Mi-am spus, în gînd, că într-o zi aş vrea să vorbesc şi eu aşa, şi în cel mai mare număr de limbi posibile. A trecut de la Heraclit la Platon, la Aristotel, surprinzînd perfect limitele lucrării mele, dar stimulîndu-mă să le depăşesc. Era ca şi cum ar fi citit toată bibliografia auxiliară în noaptea ce trecuse şi ar fi reuşit în acel moment să facă o sinteză a sa, magistrală. A încheiat spunînd: "Trebuie să vă spun un lucru foarte dur. Trebuie să renunţaţi la tot. Trebuie doar să studiaţi. Trebuie să rămîneţi în Germania să studiaţi". De atunci, de la acea întîlnire care trebuie să fi avut loc în octombrie 1979, şi pînă la ultima întîlnire, cu o săptămînă înainte de moartea lui, şi acum încă, Coşeriu a fost şi este Maestrul meu, un maestru dificil şi exigent care tocmai de aceea m-a ajutat să nu fiu niciodată mulţumită de rezultatele obţinute, precum nici el, de altfel, nu se mulţumea.
|
Inapoi la cuprinsul numarului